Poeți în timpul intermediar
Sebastian Reichmann

Eros ?i poezie în Lumea pustie a lui Pierre Jean Jouve (II)

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2014

 Lectorul grăbit ale celor câteva pagini ce descriu soarta primei iubiri trăite de Jacques de Todi ar fi poate tentat să atribuie circumstanțelor interdicției fără drept de apel a acestei idile, izbucnirea scandalului homosexualității sale la vârsta de17 ani, la numai doi ani după ce fusese despărțit pentru totdeauna de verişoara sa Marguerite. Atragem însă atenția asupra faptului că este vorba de un personaj (dacă nu chiar de personajul) emblematic al romanului, deoarece doar datorită lui, în mare măsură, intriga romanului scapă din capcana narativă a unui «ménage à trois», oricât de sofisticat intelectual ar putea părea acesta. El reprezintă cu precădere personificarea pre-concepției lui Jouve despre erotism, înainte ca acesta să fi scris «Inconscient, spiritualité et catastrophe» (în martie 1933). 
 
Ar fi de asemenea naiv să i se atribuie lui Jouve intenția de a sugera că atracția mai mult sau mai puțin virtuală pentru Baladine ar fi putut să-l protejeze pe Jacques de «tentațiile» homosexuale. Fragmentul următor, din prima parte a romanului, ne arată, dimpotrivă, un Jacques prizonier al reveriilor sale preadolescentine, dar şi, în acelaşi timp, al înclinațiilor sale sexuale: «Si Jacques prêtait plus d’attention à sa conscience, il sentirait quelque chose se déchirer profondément (un certain calme, une vertu acquise), et il verrait en son esprit se faire une sorte de naufrage, celui d’une figure entièrement contraire, lèvre rouge, chevelure flamboyante, qui l’a suivi jusqu’à ce moyen – pour disparaître. Seul. Enfin. Avec lui. L’enfant. (…)». 
(«Dacă Jacques ar fi acordat mai multă atenție conştiinței sale ar fi simțit ceva sfâşiindu-se în profunzime (un anumit calm, o virtute câştigată), şi ar fi văzut producându-se în mintea sa un fel de naufragiu, acela al unei figuri total contrarii, cu buzele roşii, părul strălucitor, care l-a urmărit până la această cabană – pentru a dispărea. Singur. In sfârşit. Cu el. Copilul.(…)»). 
Această «figure entièrement contraire» este, într-un anumit sens, chiar Baladine, de care Jacques se va ataşa, în felul său ambiguu şi ezitant. Astfel, putem citi în capitolul intitulat «Récit de Baladine »: «Quand il était ainsi sans désirs pour moi, je remarquais que ses sentiments étaient bons, clairs, rien de violent ni d’orageux. En ce sens on n’imagine pas un être plus enfant, plus inconnu, que lui pendant les six premiers mois de notre vie. L’amour était-il donc vraiment son péché, je me le demandais, car dès qu’il retrouvait l’humeur d’un homme avec ce regard qu’il m’adressait comme à une femme, éclataient des scènes bizarres, sans raison, dans lequelles il me semblait changé des pieds à la tête». («Astfel, când nu mă dorea, observam că sentimentele lui erau bune, clare, nimic violent sau pasional. In acest sens nu se poate imagina o ființă mai copilăroasă, mai necunoscută ca el în primele şase luni ale vieții noastre. Iubirea era deci într-adevăr păcatul lui, mă întrebam, deoarece cum îşi regăsea umoarea bărbătească cu acea privire pe care mi-o adresa ca unei femei, izbucneau scene bizare, fără motiv, în timpul cărora părea schimbat din cap până-n picioare.»). (sublinierea mea)
Doar câteva pagini mai departe, Jacques refuză însă să acorde vreo existență autonomă femeii în care se materializaseră totuşi reveriile sale de la vârsta de treisprezece ani. «Jacques attendait toujours de rencontrer l’Ami unique, l’élu pour la part la meilleure de son cœur. Il me décrivait ce que serait une vie à trois, fondée sur la fidélité de l’ami et sur la sienne (rien ne pouvait être fondé sur ma fidélité à moi).» («Jacques aştepta mereu să-l întâlnească pe Prietenul unic, alesul pentru cea mai minunată parte a inimii sale. El îmi descria ce ar fi o viață în trei, fondată pe fidelitatea prietenului şi pe a sa (nimic nu putea fi fondat pe fidelitatea mea).» (sublinierile mele).
 
Iată însă cum, prin câteva propoziții bine țintite, din jurnalul său, «En miroir», Jouve reuşeşte să spulbere iluzia unei cauzalități prea evidente pentru «l’âpreté de la peinture dans une sécheresse voulue de la forme» ( «asprimea tabloului într-o uscăciune voită a formei»): «…le monde désert de Jacques, Baladine et Luc est une bagarre, un éclatement entre des puissances irréductibles. Deux sexualités autour de la femme produisent le suicide pour Jacques, le néant pour Baladine, et pour Luc Pascal le dépaysement final avec le durcissement de la pierre.» («…lumea pustie a lui Jacques, Baladine şi Luc este o încăierare, o explozie între puteri ireductibile. Două sexualități în jurul femeii îl duc la sinucidere pe Jacques, pe Baladine la neant, şi pe Luc Pascal la dezrădăcinarea finală într-o duritate de piatră.»)
 
Credem însă că putem avansa şi o altă grilă de lectură (schițată dealtfel şi în articolul precedent), inspirată de ceea ce afirmă Dorothée Cooche-Catoen (autoarea unei teze de doctorat despre Jouve, susținută în 2009 la Universitatea din Amiens) în articolul său «P.J. Jouve et l’amour propre: entre emprise et libération (1925-1935)», şi anume că intriga acestui roman (ca şi a celorlalte romane ale lui Jouve) e structurată de raporturile între amor sui şi amor dei, noțiuni teoretizate de Sfântul Augustin. În această lectură, pentru Jacques prioritatea vieții sale este el însuşi, în detrimentul dragostei pentru Dumnezeu. Doar la câteva pagini după începutul romanului, Jacques de Todi se exprimă astfel, apropo de el însuşi: «Et moi, ah moi. Je suis un «pur» de Genève. Mais alors! en révolte et dans le scandale depuis ma dix-septième année. Libre d’une liberté que j’ai achetée, ayant l’esprit que je me suis fait moi-même.»
(«?i eu, ah eu. Sunt un produs «pur» al Genevei. Dar şi mai şi! revoltat şi scandalos de la şaptesprezece ani. Liber printr-o libertate pe care am plătit-o, având spiritul pe care l-am creat eu însumi.»). 
Dintre cele trei forme de concupiscență ce se nasc din amor sui (libido sentiendi, care se referă la satisfacerea dorințelor fizice, libido dominandi, reflectând voința de putere şi orgoliul exagerat, şi libido sciendi, referitoare la absolutizarea rațiunii ca mijloc de cunoaştere a adevărului), aici găsim în mod exemplar orgoliul (libido dominandi), pe care Sfântul Augustin îl considera în Confesiunile sale ca fiind «primul păcat al umanității».
 
Punerea pe primul plan a lui amor sui îi facilitează în orice caz, lui Jacques, satisfacerea înclinației sale spre homosexualitate. Apare însă mereu, în decursul romanului, la acest personaj, ca şi la Paulina, eroina romanului omonim, o aspirație reală spre Dumnezeu, înăbuşită de orgoliu, sub amor sui. În acelaşi timp, prezența termenului antinomic este mereu afirmată. Jacques se exprimă în felul următor: «Je tue et j’aime en même temps. Je transporte tout mon cœur dans la spiritualité. «J’apprends à me mettre en prison». Un écho plus lointain répondait derrière une montagne: Il faut chercher Dieu.» («Ucid şi iubesc în acelaşi timp. Îmi duc întreaga inimă în spiritualitate. «Învăț să intru în închisoare». Un ecou mai îndepărtat răspundea de după munte: Trebuie căutat Dumnezeu.»). Avem mai curând sentimentul că cei doi termeni, amor sui/amor dei, coexistă în acelaşi personaj şi, ca urmare, orice pronostic cu privire la evoluția acestuia devine aleatoriu. 
În unele cazuri, una din cele două forme se transformă în mod surprinzător în contrariul ei, ca de exemplu atunci când acceptarea interioară de către Jacques a reprimării primei sale iubiri (« pedeapsă a Cerului»), acceptare ce ar putea fi citită în sine ca o victorie a lui amor dei asupra lui amor sui, se transformă totuşi, în mod neaşteptat, într-un motor al afirmației şi mai exacerbate a lui amor sui. 
 
Într-o discuție cu poetul Luc Pascal, care este de asemenea un alter-ego al lui Jouve, Jacques se dezvăluie, vorbind despre tentațiile sale pedofile, ca victimă a unui «celălalt», pe care nu îl poate controla: 
«Honnêtement, Luc, je n’accepte pas cette chose. Elle est en moi.
– Comment, en toi? 
– C’est un autre que je connais bien, étranger à moi, et moi tout de même, tu comprends? qui a la passion de cette chose. Il apparait quand ça lui plait, ou plutôt non, il n’apparait pas… Moi je ne peux pas te dire ce que j’aime, si ce sont les hommes ou les femmes, je n’en sais rien. – Un autre…(…) Je disais que l’autre apparait…ensuite je me suis repris: il faudrait plutôt dire que moi je change. 
 
(«Sincer vorbind, Luc, nu accept acest lucru. El este in mine.
– Cum adica in tine?
– Este un altul pe care il cunosc bine, care mi-e strain, si care totusi sunt eu, intelegi? care e pasionat de acest lucru. Apare cand ii place, sau mai degraba nu, nu apare… Eu nu pot sa-ti spun ce iubesc, daca sunt barbatii sau femeile, habar n-am. (…) Spuneam ca celalalt apare…dupa aceea m-am corectat: ar trebui mai curand sa spun ca eu ma schimb.»)
 
Asistăm la o adevărată dedublare a personajului pe care l-am numit «emblematic», de care acesta pare să fie pe deplin conştient. Mai mult decât atât, Jacques afirmă existența unei lupte interioare împotriva tendințelor sale profunde, pe care le consideră ca având natura «păcatului», întorcându-se astfel, într-un anumit sens, la credința copilăriei sale. «Et j’ai confiance au fond, tu sais, j’ai confiance.». Iar în răspunsul pe care i-l dă Luc Pascal întrezărim de asemenea o dedublare, precum şi toată complexitatea frământărilor, de data aceasta şi mai pregnante, ale lui Jouve însuşi: «Oui, dit Luc méchamment, et c’est pourquoi tu trébuches sur un péché.». («Da, îi spuse Luc răutăcios, şi de aceea te împiedici tu de un păcat.»).