Note clasice
Liviu Franga

SCRIITORUL PÂRVAN. SINESTEZII (II)

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014

 2. ANII DE UCENICIE. CĂUTĂRI 
 
Antecedențele literare ale întemeietorului şcolii româneşti moderne de arheologie şi istorie antică – de la a cărui naştere, pe 28 septembrie 1882, tocmai s-au împlinit 132 de ani – îşi au ca punct de pornire ultimii ani ai liceului. 
Aceia, care au fost şi primii pe drumul achiziționării fundamentelor formației culturale a foarte tânărului studios provenit dintr-un cătun băcăuan, precum şi – ca fundal formativ – întreaga atmosferă culturală a vremii. O atmosferă străbătută nu atât de un melancolic spirit deprimant de fin du siècle tardiv postromantic, cât, în mod precumpănitor, de elanul unor impulsuri creatoare decisive în constituirea profilului modern al „culturii naționale” (sintagma îi aparține viitorului savant). Vorbim despre o cultură aflată, ca şi națiunea română însăşi, la întretăiere de veacuri, în căutarea şi definirea ireductibilei sale identități. 
Toate aceste elemente: anii finali ai adolescenței studioase, spiritul vremii, idealul culturii naționale l-au făcut pe ambițiosul elev din cursul superior al liceului, apoi strălucit student, să-şi caute nu în altă parte decât în spațiul literar-istoric cele dintâi repere solide şi decisive ale propriei educații culturale. Tocmai aceşti ultimi ani ai secolului al XIX-lea, 1898-1900, se vor dovedi hotărâtori în alegerea drumului intelectual al viitorului cărturar şi profesor, şi tocmai aceşti ani de început absolut în spațiul creației ştiințifice sunt cei mai responsabili, în exclusivitate, de uriaşele izbânzi care nu vor întârzia, în mai puțin de două decenii, să apară, legând numele lui Vasile Pârvan de cea mai înaltă calitate a cunoaşterii istorice şi a reflecției asupra sensului Istoriei pe care Europa modernă a cunoscut-o.
Expunerea care urmează îşi propune să evidențieze esența pur literară a scriiturii pârvaniene, în consonanță cu o viziune asupra existenței umane, dar şi naturale, în Istorie – implicit, asupra faptului istoric –, viziune care descinde dintr-un tipar identificabil cu ceea ce putem numi, printr-o sintagmă generică, modelul clasic antic, un dublu model-sursă, vechi grecesc şi latino-roman în simbioză. Exemplele noastre se vor restrânge la volumul – unicat în creația autorului – al Memorialelor (Bucureşti, Cultura Națională, 1923), iar, în interiorul lor, la un pasaj pe care îl putem considera de-a dreptul emblematic prin literaturitatea lui. Analiza acestuia va fi precedată de o sumară anchetă asupra semnificațiilor titlului textului de unde am extras pasajul respectiv. Analiza noastră, în ansamblul ei, va fi introdusă de un succint capitol preliminar – cel de față –, destinat sublinierii ideii, pe care o apreciem ca fiind foarte modesta noastră contribuție personală, că reuşita excepțională, din punct de vedere strict literar (cu implicațiile culturale consecutive), a operelor deplinei maturități (Memoriale şi Getica în primul rând) îşi găseşte temeiul, nu mai puțin resortul intim, în anii de pasionată căutare a unei aparent indicibile chemări.
Elev al liceului „Gheorghe Roşca-Codreanu” din Bârlad, cel mai mare (şi singurul) fiu al învățătorului Andrei Pârvan şi al soției sale Aristița, născută Chiriac, Vasile Pârvan s-a înscris la secția clasică a liceului, pe care o va absolvi în anul 1900. Familiarizat cu limbile antice fundamentale ale surselor istorice, liceanul se va îndrepta fără ezitare spre „armătura  / ... /  istorică” a studiilor sale. Astfel încât, pe când se afla în ultimii doi ani ai cursului superior (aşadar, în 1899 şi în 1900), înscriindu-se de fiecare dată la concursul de istorie al societății cultural-literare Tinerimea Română, va obține succesiv premiul cel mare pentru istorie, lucrările sale fiind apreciate elogios şi pentru calitatea lor literară, pentru desfăşurarea compozițională a analizei şi, nu mai puțin, pentru finețea stilistică a redactării. 
Aceste calități nu sunt deloc fără legătură cu opțiunile înseşi ale tânărului foarte studios, în materie de literatură, de cultură literară în general. Putem reconstitui aceste opțiuni indirect, pe baza corespondenței studentului şi, apoi, doctorandului Vasile Pârvan, bursier al Universității din Bucureşti, între anii 1905 şi 1908, la universitățile din Berlin şi Breslau, în Germania (extinsă) antebelică. Destinatarele intensului său epistolar sunt, în această perioadă, cele trei surori mai mici – Elvira, Profira şi Eugenia –, cărora, şi de la mare distanță, le va oferi o solidă şi sistematică îndrumare. Din recomandările pentru lectură adresate surorilor deducem preferințele înseşi ale fratelui mai mare, care îşi dezvăluie, astfel, fie şi în mod involuntar şi indirect, gustul pentru cartea literară, dar şi cel în materie de muzică şi arte vizuale, înclinații care i-au marcat decisiv anii liceului, câtă vreme ele se regăsesc ca atare în anii de maturitate ştiințifică ai viitorului savant.
Astfel, doctorandul le recomandă surorilor-eleve ceea ce el însuşi, cu nu mulți ani în urmă, îndrăgise pasionat: povestirile lui Turgheniev, nuvelele, schițele şi romanele altor scriitori diverşi, proveniți din zone culturale variate şi cu atât mai pregnant formative, precum Charles Dickens, William Thackeray, Anatole France, Alphonse Daudet, Ernest Renan, Émile Zola, Lev Tolstoi şi Feodor Dostoievski. Poezia îl atrage în mod cu totul particular, câtă vreme le scrie surorilor, la un moment dat: „Ceea ce-i vrednic de gustat în viață e altceva decât zbuciumările în căutarea norocului. Extragerea poeziei (s.n.) din ceea ce te înconjoară: natura însuflețită sau neînsuflețită.” Aserțiunea explică pe de o parte fascinația pentru poeticul ilustrat de poezia însăşi, preponderent romantică (Carducci, Fogazzaro, Cesareo, D’Annunzio, Shelley, Tennyson) – în contrast cu accentuat moderniştii, simbolişti şi nu numai, Verlaine, Moréas, Baudelaire ş. a. –, pe de alta atracția pentru artele propriu-zis non-literare, dar complex poetice, precum pictura unui Leonardo da Vinci sau muzica unor Beethoven, Wagner, Liszt, aşadar atracția pentru poeticul artistic extraliterar.
Anii primului deceniu al secolului al XX-lea i-au deschis, prin urmare, unui tânăr, dotat cu cele mai performante capacități intelectuale posibile pentru acea epocă, perspectiva unei complexe, multiple percepții literar-culturale a sensului Istoriei. Scrierea acesteia se va vădi pentru Pârvan nu doar un înalt exercițiu de specializare ştiințifică, nu o „disciplină ca oricare alta, ci un mod de existență”. La configurarea unei astfel de perspective asupra Istoriei, ca şi asupra ştiinței istoriei, a contribuit, fără doar şi poate, în mod fundamental experiența literară dobândită de viitorul savant, arheolog şi istoric, mai puțin în şcoala propriu-zisă, cât în afara ei, până departe spre capătul vieții. Dovedim acest lucru cu seria de foiletoane (deschise în 1903, dar accelerat elaborate în anii 1904 şi 1905), pe care Pârvan le publică în periodicul Voința națională. Intitulate Schițe din viața socială germană, aceste texte apărute în foileton atestă excelente calități literare: abilități narative şi descriptive, spirit de observație şi virtuozități stilistice, respectiv compoziționale, expresivitate satirică, luciditate şi ironie. Am putea zice că istoricul s-a ascuns undeva în spatele unui scriitor cu puternică vână realistă. Să adăugăm, tot ca o dovadă a componentei funciarmente literare a formării viziunii viitorului arheolog şi istoric, faptul, dovedit prin propria sa corespondență, că, în toată această perioadă, până la întoarcerea definitivă de la studii în țară (anul 1909), Pârvan a încercat şi să scrie alte texte propriu-zis beletristice, şi să cânte la pian, insuccesul oscilant, în ambele direcții, provocându-i temporare îndoieli şi întrebări, lămurite, destul de curând, prin decantarea irevocabilă a propriilor opțiuni. În sfârşit, aducem în sprijin şi textul conferinței despre Unire, susținute, pe 24 ianuarie 1906, la Berlin, în cadrul Societății Academice a studenților români de acolo. Textul, publicat în acelaşi an şi în mod cu totul semnificativ la Budapesta, în revista românească Luceafărul, atestă calități pur literare inedite ale tânărului orator: „Tonul conferențiarului, acum ca şi în alte dăți, e grav şi oracular, cu izbucniri mânioase şi profeții sumbre, peste care entuziasmul său ştie totuşi să treacă pentru a face loc unui realism reconfortant.” Aşa cum remarcabil observa şi cel mai valoros exeget pârvanian, Alexandru Zub, spiritul şi litera textului conferinței, ca şi ale altor texte din aceeaşi perioadă, prefigurează excepționala calitate literară a scriiturii autorului din anii, ulteriori, ai celei mai depline maturități.