Editorial
Dumitru Radu Popa

REBELUL NEÎNȚELES: ALEXANDR SOLJENIȚÎN

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009

Acum, nu multă vreme după moartea lui Soljenițîn, o imagine atît de răspîndită în media de tot felul, la timpul respectiv, îmi stăruie în memorie. Este vorba de istorica întîlnire, pe 12 iulie 2007, dintre Alexandr Soljenițîn şi Putin, încă Preşedinte al Federației ruse. Atunci Putin l-a vizitat ca să îi confere personal Premiul de Stat. Soljenițîn e aşezat la masă, fruntea şi centrul capului atins de calviție, pletele şi barba lungă, cămeşoiul rusesc pe care îl poartă îi dau oarecum aerul unui mujic iluminat de Dumnezeu; sau pe acela al unui militant socialist utopic în drum spre Elveția...

Cu totul în contrast, Putin e îmbrăcat în costum impecabil, cu cravată, strînge mîna întinsă cu oarecare deferență, capul, înclinat uşor ca să audă pesemne ce îi spune ilustrul interlocutor, nu maschează destul zîmbetul condescendent, şiret.

Pe masă e Medalia.
Cineva s-ar putea întreba – şi pe cea mai bună dreptate – dar care e miza? Sigur, nu nenorocita aia de medalie! Cum e posibil ca autorul celor mai teribile mărturii ale gulagului sovietic, demascatorul atrocităților întreprinse de KGB, să se felicite ...cu KGB-ul în persoană? Dacă lui Putin i se poate „scuza” eventuala admirație pentru literatura lui Soljenițîn – deşi e pesemne mai degrabă cazul să vorbim de un respect circumstanțial, bazat mai mult ca sigur pe rapoarte şi rezumate – ce scuză are Soljenițîn, care i-a criticat dur pe Gorbaciov şi Elțîn – să îl accepte pe Putin? Bătrînețea, oboseala – ar putea fi scuze plauzibile. Totuşi, nimic din toate astea!

Soljenițîn îl admira pur şi simplu pe Putin, şi e de crezut că ştersese complet trecutul de KGB-ist notoriu al acestuia, întemnițarea dizidenților politici – alți... Soljenițîni, de azi; unul, de pildă, campion mondial de şah, altul un geniu în marketing – , ba pînă şi asasinarea Annei Politovska. Farul dintotdeauna al lui Soljenițîn, în literatură ca şi în viață, a fost Rusia, şi anume o Rusie a ruşilor. Nu e de mirare că aproba în mod deschis politica naționalistă a lui Putin, efortul lui de a reface o Rusie mare şi puternică, mîndră şi inatacabilă, după un deceniu de umilință gorbaciov-elțîniană, de dezintegrare şi slăbire a structurii de stat, economice, militare. În 2006 Soljenițîn s-a opus vehement extinderii NATO, în care vedea o clară tendință de împresurare a Rusiei şi de pierdere a suveranității naționale. Cu numai cîteva luni înainte de moarte, reprezentantul cel mai celebru al anti-sovietismului spunea că Putin a moştenit o țară prădată şi îngenunchiată, cu majoritatea populației demoralizate şi căzută în mizerie. De aici, el a început reconstrucția, încetul cu încetul, puțin cîte puțin. (Sylvain Rakotoarison, în Agravox, 4 august 2008, p.2).

Oare cît de departe, mă întreb, sîntem de perioada în care, în România socialistă, aflam despre expulzarea lui Soljenițîn, în 1974, şi citeam, într-o copie xerox aproape ilizibilă, căci trecuse prin atîtea alte mîini, O zi din viața lui Ivan Denisovici, în versiunea franceză din Livre de Poche? În ciuda mult mai blazonatelor Primul Cerc sau Pavilionul Canceroşilor şi pînă la Arhipelagul Gulag – toate expresia unei arte literare majore şi veritabile manifeste denunțătoare ale atrocităților din universul concentraționar al Marei Uniuni – O zi din viața lui Ivan Denisovici, pe care am recitit-o în atîtea rînduri! – mi-a rămas cartea cea mai apropiată din toată literatura lui Soljenițîn. Poate şi pentru că e atît de compactă, nespectaculoasă în ilustrarea suferinței, dar zguduitoare. Povestea unei zile fericite din viața lui Ivan în lagăr e ca o privire directă, necruțătoare în adîncimile profunde ale neantului. Lipsa de sens, ca repetiție a aceleiaşi zile, mereu egală şi necruțătoare, a acestui proletar (nu acela din Proletari din toate țările, uniți-vă!), vorbeşte clar despre monstruozitatea marxismului de tip stalinist. Da, Ivan e un muncitor. Da, Revoluția s-a făcut pentru muncitori, sau în numele muncitorilor. El e, în cele din urmă şi cu toată ironia amară, prizonierul unui sistem fondat pe supremația iluzorie a clasei muncitoare. Şi îşi defineşte identitatea prin muncă, şi munceşte din greu mai degrabă împotriva sistemului, decît pentru sistemul care l-a încarcerat. Cum viața nu e probabil mai uşoară nici în afara gulagului, această cogitație a lui Ivan e emblematică: Nu mai ştia dacă îşi dorea să fie liber sau nu. La început, îşi dorea foarte mult şi socotea în fiecare seară cîte zile i-au mai rămas pînă la punerea în libertate. Pe urmă s-a plictisit de tot de exercițiul ăsta. Iar mai tîrziu a început să mijească în el un gînd că, unora ca el nu li se mai dă niciodată voie să meargă acasă, că vor fi mereu exilați undeva. Şi, de fapt cum se putea şti unde era mai greu de trăit – aici sau afară?

Cînd o astfel de diferență nu se mai poate face, înseamnă că sistemul paranoic a pervertit şi distrus totul. Ivan nu e nici un erou, nici un laş ci o simplă victimă a circumstanțelor, ca atîtea alte milioane de oameni. El trăieşte într-un lagăr cu ziduri şi sîrmă ghimpată, conținut în lagărul mai mare, care e țara. E un om obişnuit, care se trezeşte dimineața, mănîncă de trei ori pe zi o nenorocită de hrană, munceşte de-a îmboulea pînă la epuizare pe un frig de crapă pietrele, pînă la asfințit, mai fură ici şi colo un moment, o clipă fugară pentru sine însuşi şi seara se duce la culcare: Ziua a trecut fără nici un necaz – aproape o zi fericită!

Cînd a publicat O zi din viața lui Ivan Denisovici, în 1962, într-un număr din Novîi Mir, Soljenițîn se întorsese din gulagul în care fusese trimis de Stalin. Hruşciov, într-un avînt de liberalizare, a folosit publicarea romanului ca un fel de propagandă personală, fără să-şi dea seama de gravitatea acestui manifest anti-sovietic, pesemne tocmai din pricina tehnicii literare desăvîrşite, a exasperării şi monstruozității ce se însumează pe nesimțite, prin sugestia repetitivității şi a inutilității. Să precizăm că virulența lui Soljenițîn e îndreptată împotriva marxismului care a putut produce aşa ceva.

Arhipelagul Gulag (mai corect ar trebui spus Arhipelag GULAG, cu rimă în titlu, aşa cum a fost inițial în ruseşte), a fost scris între 1958 şi 1964 şi avea să apară abia în 1973 în Occident, de unde s-a răspîndit în marea Uniune sub forma de samizdat pînă în 1989 cînd a fost publicat oficial. Textul, microfilmat, a fost trimis în străinătate, şi nu mult mai tîrziu un exemplar dactilografiat a ajuns în Germania, unde Heinrich Böll şi-a pus semnătura în josul fiecărei pagini ca să evite posibila acuzație de fals. GUL nu e altceva decît abrevierea pentru Glavnoe Upravlenie Lagerei, numele birocratic al conducerii lagărelor de muncă silnică. Prin metonimie, a devenit numele lagărului însuşi. Şi, din faptul că Soljenițîn vedea aceste lagăre ca pe nişte formațiuni insulare împînzind Uniunea Sovietică, s-a născut conceptul de arhipelag. E o carte în şapte părți, îndelung elaborată, trasînd, pe de o parte istoria lagărelor de concentrare sovietice începînd din 1918, cu decretul lui Lenin, şi mergînd pînă în 1956, cînd începe procesul de destalinizare – ceea ce nu înseamnă că lagărele nu au continuat să existe pînă în 1989. Dar dincolo de partea istorică, riguroasă şi fascinantă în sine, Soljenițîn se întoarce la tiparul excepțional al primei lui cărți. Urmăreşte viața zilnică a unui zek (prizonier politic) de la arestare, procesul înscenat, internarea în lagăr... Nimic nu e omis, de la tratamentul prizonierilor, teribilele şi umilitoarele condiții de viață, gang-urile din lagăr, rebeliuni, revolte, exilul în interiorul lagărului, eventuala eliberare... În ciuda masivității romanului şi a unor pasaje extrem de dure, miezul rămîne acelaşi din O zi din Viața lui Ivan Denisovici. Nu întîmplător, cele mai răscolitoare pasaje sînt cele pe care Soljenițîn le-a transfigurat din experiența lui de zek (ce revine explicit în Primul Cerc, 1968) şi mărturiile altor 227 de prizonieri.

Cartea era teribil de incomodă pentru puterea Sovietică dar, vai!, şi pentru o parte din comuniştii şi socialiştii din Vest, pentru că denunța sistemul GUL nu ca pe o regretabilă aberație stalinistă, ci ca pe un proiect început de Lenin însuşi, inspirat de marxism. Soljenițîn, şi asta e esențial!, îl denunță ca pe falimentul bolşevismului ce se trăgea direct din marxism-leninism.

Pavilionul Canceroşilor (care apare în Occident în 1968, odată cu Primul Cerc) e poate cartea cea mai simbolică, cu nuanțe de utopie negativă. Ca de obicei, Soljenițîn porneşte de la experiența personală. E vorba de mijlocul anilor 50 cînd, după închisoare şi lagărul de reeducare din Karaganda, scriitorul e internat pe viață în aulul Kok-Terek din Kazahstan. E chinuit de o tumoră malignă, dar scapă cu viață şi, după „dezgheț”, revine la Moscova. Pavilionul canceroşilor porneşte de la propria sa boală. În pavilion toți internații suferă de un rău incurabil. Personajele sînt toate memorabile, de la Rusanov şi Kostoglorov care nu îşi vorbesc, deşi vecini de pat – pentru primul, înalt funcționar, reuşita socială merită unele concesii, cel de-al doilea crede doar în demnitatea umană), pînă la ingenua, naiva Zoe, la senzuala Asia, la pasionatul Vadim. Toți atît de diferiți, luptînd împotriva aceluiaşi necruțător inamic: moartea. Virtuțile cărții stau, din nou, în nararea vieții zilnice. Circumstanțele extreme revelă adevărata substanță a fiecăruia şi emoțiile se perindă de la resemnare la dezolare, înapoi la speranță, apoi la revoltă...

Ce se întîmplă, însă, de fapt în această Arcă a lui Noe pe dos? E cineva cu adevărat tratat sau tratabil, salvabil sau salvat, pînă la urmă? Nu, sistemul nu se ocupă cu asta. Lumea nouă pe care el o proiectează duce spre neant, dispariție, moarte. Sistemul nu tratează ci condamnă. Nici nu s-ar putea altfel: ca de obicei, Soljenițîn găseşte rădăcinile răului în filosofia marxistă care a produs monstrozitatea numită Uniunea Sovietică.
După 1974, cînd a fost expulzat din Rusia, multe dintre neînțelegerile asupra ideologiei lui Soljenițîn au început să se reveleze cu stupoare Occidentului care îl primea cu brațele deschise, ca pe un cosmopolit, un liberal, iubitor al democrației moderne. Soljenițîn nu adera deloc la aceste valori, dimpotrivă, n-a încetat o clipă, pînă la moarte, să anatemizeze Occidentul şi capitalismul consumist. De pe poziția rusismului pravoslavnic, el ataca acum marxismul ca pe o ideologie importată din Occidentul putred. Citită retrospectiv, celebra Scrisoare adresată conducerii PCUS înainte de expulzare conține motive național-patriotice care au revenit, nu întîmplător, în dezbaterile politice de imediat după perestroika, pe care de altfel Soljenițîn a criticat-o. În primul ei capitol, Occidentul în genunchi, el îşi exprimă admirația față de realizările PCUS în privința politicii externe, începînd cu victoria din cel de-al doilea război mondial, hegemonia asupra Europei de Est, a Balcanilor, şi spaima respectuoasă insuflată Occidentului. Să recunoaştem, scrie Soljenițîn, politica externă țaristă nu a avut niciodată un asemenea succes! Pare aproape de necrezut, dar Soljenițîn, duşman neîmpăcat al sistemului sovietic, reproşa comuniştilor doar păcatul de a aplica Rusiei o ideologie străină de spiritul rusesc, importată din Vest. Tot în Scrisoare el sugerează revenirea la tradițiile ruseşti, cultivarea lor şi îndepărtarea din granițele Rusiei a acelor entități care nu sînt ruseşti (practic, anticipa dizolvarea Uniunii). Tema revine şi mai clar în Reconstrucția Rusiei (1991) care începe cu necesitatea ca Rusia să renunțe la Imperiul multinațional. Apoi, Rusia să îşi recupereze teritorii de drept din celelalte republici (între altele, include Bielorusia şi Ukraina!). Un astfel de naționalism lasă prea puțin loc de reflecție asupra umanismului, a drepturilor umane aşa cum le concepe lumea modernă, occidentală. În logica naționalismului, toate celelalte valori sînt secundare. Cît despre structura social politică, el se exprimă (în Chestiunea rusă) în favoarea unui Preşedinte cu puteri discreționare şi participare populară în structurile locale.
Reacțiile în Italia. Franța, SUA, pretutindeni au fost de uluire generală. Soljenițîn? El, care a suferit atîta pentru democrație?

Aici e marea neînțelegere. Soljenițîn nu a suferit pentru democrație, ci pentru destalinizare, desovietizare. Pentru rejectarea Occidentului cu mentalitatea economiei de piață, a democratizării grăbite şi a slăbirii statului rus creştin, pravoslavnic. Conservatorismul lui a devenit aparent mai ales după ce a părăsit Rusia, iar apoi în mod explicit după căderea Uniunii. Departe de a fi fost vreodată un liberal, el ajunsese deja în anii 70 să fie asimilat cu dreapta fundamentalistă: Logica războiului lui Soljenițîn împotriva democrației – deopotrivă ca doctrină şi practică politică – conduce, pînă la urmă, la justificarea chiar şi a celor mai extreme, totalitare forme de autoritate. (Alexander Yanov, The Russian New Right („Noua dreaptă rusă”), Berkeley: Berkeley University Press, 1978, p. 7).

Ca şi pentru Berdiaev sau Dostoievsky, într-o tradiție ilustră din acest punct de vedere, libertatea este pentru Soljenițîn mai mult o povară şi o obligație decît o opțiune sau un drept fundamental. Dostoievski ne-a lăsat capodopere, ca şi Soljenițîn şi, tot aşa, amîndoi au fost fundamentalişti, xenofobi şi antioccidentali.
Revenind la scena cu care am început aceste rînduri, nu e de mirare că Soljenițîn îl admira, ba poate creştineşte şi iubea pe Putin.

Ciudate sînt destinele scriitorilor şi receptarea vieții şi operelor lor!
Doi Premiați Nobel. Unul e obligat să refuze premiul. Celălalt nu pleacă la Stockholm să-l ridice de frică să nu i se ia dreptul de a se reîntoarce în Rusia. Primul moare aproape în mizerie, urmărit zi şi noapte, în satul în care fusese internat. Lasă cu limbă de moarte să nu i se facă funeralii. Puterea sovietică îi face însă un fel de mascaradă, în care vorbitorii îl minimalizează. Celălalt, expulzat din Rusia într-un Occident la care nu are nici un fel de aderență, se reîntoarce în Rusia şi asistă la un gen de Restaurație care nu îi displace: are sublimul parfum al pan-rusismului. I se fac funeralii naționale.
Pasternak ar fi fost periculos în Occident: era un cosmopo
lit, un european cu valorile umanismului occidental.
Cam atît! Fără îndoială, rămîne de pe urma amîndurora literatură de cea mai mare clasă.
Restul, în timp, se uită.

Dumitru Radu Popa