Cronica plasticii
Florin Toma

FEREASTRA LUI NICOLAS

Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2015

Rândurile ce urmează nu trebuie înțelese ca un substitut al obişnuitei cronici de artă. Ci o poveste. Uşoară ca un zefir de vară. Povestea exorcizării unei obsesii.


Dacă, după o baie bună, îți laşi soarele să te ungă cu miere, apoi pierzându-ți vremea şi suflul pe Plage de la Gravette – unde e musai să te poziționezi în felul următor: cu spatele la Nomadul lui Jaume Plensa (care, cu un ochi priveşte spre Corsica, iar cu celălalt, spre Baie des Anges), te ții zdravăn cu ochii, ca să nu aluneci, în față, de marea topită molatec în prelungirea Cap d’Antibes (supraetajat voiniceşte cu platoul La Garoupe!), apoi, în dreapta, de Port Vauban, adăpostul celor mai extravagante şi luxoase ambarcațiuni aparținând îmbelşugaților (supraetajat şi el, dar cu Fort Carré!), iar, în stânga, Mediterana pur şi simplu – atunci aflați că e imposibil să nu-ți sară-n ochi, ca țandăra ancestrală, casa lui Nicolas. Prima din față (cu două etaje şi deasupra, o terasă cu trei deschideri spre mare!), urmând Promenade Amiral de Grasse, ce şerpuieşte pe sub remparts, până la Pointe de l’Ilette.
Aici, la Antibes, se mutase doar cu doi ani înainte. Ca să fie tot mai aproape de o iubire cu geometrie variabilă, plină de hachițe şi de toane, labilă şi capricioasă, Jeanne Mathieu („Pour la première fois de sa vie, il aime plus qu’il n’est aimé. Sa passion pour Jeanne le submerge.” – notează Laurent Greilsamer în cartea sa, Le Prince foudroyé), care locuia, măritată, undeva, lângă Nice. Tot atunci, în 1953, după călătoria cu ea în Sicilia (care i-a inspirat ciclul „Agrigento”, dar şi uluitoarea serie de nuduri!), a şi divorțat de Françoise, pentru ca nimeni şi nimic să nu-i mai pună stavilă iubirii pătimaşe, violente, pentru Jeanne. Ea, Jeanne, e cea imortalizată în Jeanne (nu debout) (146×97 cm), 1953, tablou însă post-datat 1954 şi intitulat Nu Jeanne, (Nu debout), o siluetă vaporoasă, ce izbucneşte dintr-o pâclă de culori calde, tandre. Tot ea i-a servit ca model şi pentru Nu couché (Nu), 1954, tablou vândut, în decembrie 2011, pentru suma de… atenție! 7,03 milioane de euro.
Dar, spre sfârşitul anului 1954, Jeanne îl părăseşte definitiv şi nu vine nici măcar la ultimul rendez-vous. Peste câteva luni, în anul următor, îşi adună toate scrisorile de la ea şi le înmânează – cu un aer caraghios-ceremonios – soțului acesteia, spunându-i: „Gata! Ai câştigat”. Era 15 martie.
A doua zi, spre seară – după ce-i lăsase un mesaj prietenului său, Jacques Dubourg, în care îl ruga, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să pună în ordine câteva lucruri (hârtii, chitanțe, plăți derizorii etc.), mesaj încheiat însă cu „Merci pour tout ce que vous avez fait pour moi. De tout cœur. Nicolas” şi, în fine, după ce-i compusese fiicei sale, Anne, o scrisoare tulburătoare (datată meticulos, 16 martie 1955) – pictorul Nicolas de Staël (nu, nu era în filiație directă cu Madame de…, aceea era din ramura suedeză, în timp el aparținea celei de Holstein), născut la 5 ianuarie 1914, la Sankt-Petersburg, fiul generalului Vladimir Ivanovici de Staël von Holstein, guvernatorul fortăreței Petru şi Pavel din insula Petersburg, a faimoasei capitale a Imperiului Țarist, deci, Nikolai de Staël von Holstein – cel care mărturisea odată că „Ma peinture, je sais ce qu’elle est sous ses apparences, sa violence, ses perpétuels jeux de force. C’est une chose fragile comme l’amour.” – s-a sinucis. Cu o zi înainte, încercase cu barbiturice. De astă dată, a urcat pe terasa casei sale din buza zidului vechiului Antibes şi, de acolo, s-a aruncat în gol, peste remparts.
În ultimele cinci luni ale vieții sale, pictase 147 de pânze şi nenumărate lucrări pe hârtie, deşi mărturisise că „n-am forța să termin toate tablourile mele”. Avea doar 41 de ani şi lăsase neterminată cea mai mare lucrare a sa: Le Grand Concert. A fost înmormântat în ziua de 21 martie 1955, în cimitirul din Montrouge.
Îmi aduc aminte expoziția sa, din 2012, de la Muzeul Picasso (impunătorul Château Grimaldi), pe care am vizitat-o atunci când am ajuns prima oară în Antibes. Am fost parcă electrocutat pe loc de tablourile sale, de simplitatea aşezării în pagina ochiului a nervurilor semantice, de nesățioasa, cruda şi tulburătoarea vitalitate a cromaticii sale (ce-mi amintea de „culoarea căzută din cer” a lui Lovecraft!), de liniile esențializate ale desenelor sale, de pasiunea bolnăvicioasă pentru fuziunea dintre figurativ şi abstract şi, în final, de imposibila sa aşezare în canoanele vreunei şcoli sau curent.
Nu mai demult decât în toamna aceasta, am intrat din nou, sfios şi paralizat de emoție, în Muzeul Picasso şi, în sălile de la etajul întâi, ocupate princiar, iarăşi, de Nicolas de Staël, am văzut cu ochii mei unul dintre tablourile din seria „Agrigento”, apoi „Muzicienii”, dar, mai ales, neterminatul „Marele Concert”. Senzația a fost de uşor leşin după un festin ultrasățios. Parcă simțeam nevoia să mă întind. N-am mai urcat la celelalte etaje, spre a-l revedea pe cel care a dat numele muzeului din Palatul Grimaldi. Îmi era de ajuns. Nu eram pregătit să revăd a treia oară titaneriile lui Picasso. Eram deja istovit. Alergasem parcă, de 41 de ani, chiar în spatele lui Nicolas…
Acest artist violent, care – aşa cum spunea fiica sa, Anne, despre intempestiva căsătorie a proaspătului văduv cu „fata din casă”, Françoise Chapouton, la doar câteva luni de la moartea mamei sale, Jeannine – nu lăsa „să se usuce o culoare şi aplica alta numaidecât peste ea”, acest gânditor derutant, capabil să provoace în jur jenă sau uimire prin vehemența opiniilor sale pro, putea, imediat, la nici un minut, să se întrebe deodată grav dacă întregul lui raționament nu este cumva ridicol. Provocând, fireşte, aceeaşi stânjeneală perplexă. Avea acea până la urmă fascinantă alternanță extrem de rapidă – până aproape de simultaneitate! – între îndoiala abisală şi orgoliul cel mai sălbatic sau între spaima cea mai cumplită şi încrederea nestrămutată în triumf. André Chastel scria, în 1968: „Marea şi poate singura sa preocupare era să nu cruțe nimic şi să simtă întotdeauna o flacără vie înlăuntrul sau în jurul lui, fără să ia aminte la niciun fel de precauții sau reguli comune. Pictura devenise instrumentul şi prețul regal al acestei exigențe. Tot ce a întreprins s-a desfăşurat atât de rapid, atât de activ şi atât de intens, încât nici acum nu este posibil să decelăm între ceea ce ar putea ține de alura incandescentă şi liberă a vieții lui sau de densitatea operei sale. Aici se află, de fapt, măiestria sa: de a le fi confundat genial.”
„Prințul fulgerat” – cum îl numea unul dintre biografii săi – cu chipul său tragic amintind de Camus îngemănat cu Beckett, ermitul slav dezrădăcinat şi aruncat într-o viață aventuroasă, încărcată de excese (şi la pierdere, şi la câştig!), exilat de revoluția bolşevică din Rusia la doar 5 ani, rămas apoi orfan, adoptat şi crescut în Belgia, cu studii la Beaux-Arts din Bruxelles, învins de iubirea devastatoare a unei alte artiste, Jeannine Guillou, cu care se căsătoreşte, dar care se stinge, lăsându-l cu doi copii, trăind în dificultăți materiale inimaginabile, angajat în Legiunea Străină, călător înfometat în Maroc, Sicilia, Franța, câştigând recunoaşterea şi bogăția în Statele Unite, apoi, întors la Paris, spre a-şi stabili şi acolo măsura excepționalului său talent, care, apoi, tot căutând soarele şi o altă iubire mistuitoare, s-a stabilit aici, în vechiul Antipolis, la doi paşi de Palatul familiei Grimaldi… acest atât de contradictoriu artist, care parcă a parcurs dacă nu Drumul Crucii, atunci măcar viața scurtă a unui foc de artificii, repede ajuns sus, în tăriile cerului, pentru ca tot iute, imediat, să se fi prăbuşit în adâncurile celei mai întunecate disperări a singurătății, ei bine, aflați că ne-a lăsat moştenire câteva mii de tablouri, colaje, desene, schițe sau simple crochiuri, executate într-o grabă absolut nebună, ca un lung delir, parcă dintr-o foame insațiabilă (în ultimii ani, lucra la mai multe tablouri deodată, iar, în scurtele răstimpuri, desena sau lucra gravuri, inundând peste cerere intențiile agenților săi de vânzări!). Elabora, de fapt, trăsăturile unei opere singulare, ale unui univers pe cât de luminos, pe atât de întunecat, scăpând oricărei etichete. Sigur, dacă facem arheologie senzitivă sau întreprindem o călătorie lirică printre bornele drumului geniului său, descoperim urme de Braque, de Matisse, de Cézanne, dăm peste pepite consistente de senzualitate solară mediteraneeană şi ne sprijinim fruntea privirii de crugul azurului nestrămutat al Sudului, de lumina fantastică a acestuia (ca o anecdotă, artistul era bântuit de angoasa că, odată duse la Paris, spre a fi expuse, tablourile sale şi-ar fi pierdut irizațiile inconfundabile ale luminii azureene!).
Ceea ce ne desfată însă, ceea ce ne exaltă şi ne bulversează la tablourile lui Nicolas de Staël ține nu de compoziție sau linia desenului, ci de intensitatea privirii artistului transmisă prin mână, prin care videază proiecția de toate posibilitățile semantice, desluşind ceea ce alți ochi nu vor putea face, tot aşa cum sculptorul – numai el – e singurul care distinge în blocul de marmură statuia adresată lui şi, abia apoi, nouă.
„Trebuie să munceşti mult, o tonă de pasiune şi o sută de grame de răbdare” era una din găselnițele sale maxime! Păcat că elanul său, energiile sale, totuşi epuizate, cine ştie, obosite, prăbuşite, în loc să renască îndreptându-se către continuitatea creației, s-au scurtcircuitat într-o cădere. Într-o plutire. Într-o pierdere.
Dar, nu se ştie, poate că, dacă, în fine, te ridici de pe plajă, urci pe faleză şi te uiți atent în jos, printre stâncile verzui, ascuțite ca briciul, de la poalele zidurilor vechii cetăți Antipolis şi spălate de Mediterana luminoasă ca un lapis-lazuli translucid şi lichid, e posibil să descoperi, tremurătoare, urma unei ferestre vechi de 60 de ani...
E fereastra prin care a pătruns, în amurgul zilei de 16 martie 1955, trupul uscățiv al unui artist maudit par la société (cum ar zice Antonin Artaud!), plecat pentru multă vreme de aici încolo. În eternitate.