Spectator
Nicolae Prelipceanu

SPECTACOLE DIN FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU

Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2015

Mein Kampf
Un titlu de la care aşteptam mult şi aşteptarea nu mi-a fost îndeplinită. În fapt, piesa scriitorului german George Tabori înfățişează un Hitler abia ieşit din adolescență, candidat fără talent la Beleartele din Viena, fireşte fără succes. Nimerit într-un fel de „azil de noapte” ai cărui pensionari sunt câțiva evrei, tânărul Hitler este luat drept om normal şi se încearcă un fel de convertire a lui – nu, nu la religia mozaică – ci la umanitate. Câteva izbucniri îl semnalează pe Hitler cel de mai târziu, dar cei care ar fi trebuit să fie atenți nu sunt, li se pare că omul e atât de şters, cum şi era, încât nu va reuşi nici în politică, aşa cum n-a reuşit nici în artă. Piesa e tradusă de Alexandru Al. Şahighian, care găseşte echivalențe fericite ale textului german, replici uneori sclipitoare, care trezesc veselia publicului. E un fel de banalizare a răului, numai că răul, de data asta, înseamnă cel rău, personajul rău, care e viitor dictator criminal.
Alexandru Dabija a montat această piesă la Teatrul Național „Lucian Blaga” de la Cluj-Napoca, având pe scenă o echipă încă tânără, dar mai dinainte afirmată în spectacole de succes ale acestui teatru. Pentru rolul Hitler a fost ales Sorin Leoveanu, care face un fel de Hitler tâmp, cu reacții întârziate şi izbucniri pe alocuri violente, care nu şi-a precizat încă poziția față de duşmanii lui principali, evreii, deşi îi anunță că le va aplica o soluție finală… Partenerul şi adversarul său e Ionuț Caras, în rolul unui evreu mai bătrân, Schlomo Herzl, un personaj tragic până la urmă, când Hitler vine cu banda sa şi distruge mica lume tristă şi sărăcăcioasă din subsolul unde-şi găsise cândva refugiul. Un rol admirabil face Anca Hanu, găina (chipurile) lui Schlomo, pe care banda lui Hitler o omoară în final, spre disperarea aceluia. Am remarcat-o şi pe Ramona Dumitrean, în rolul Morții, o moarte care se târguieşte şi care se plânge de oboseala la care e supusă. Cânticele originale, cinice şi glumețe în acelaşi timp, a compus pentru acest spectacol Ada Milea, mereu prezentă la Cluj în ultimele stagiuni. Cătălin Herlo, Silvius Iorga, Cristian Grosu, Radu Lărgeanu sunt ceilalți clienți ai acestui azil, personaje comice care-l iau peste picior pe Hitler, fără să le treacă prin cap ce o să devină acesta. Matei Rotaru, pe care urma să-l văd într-un personaj foarte spiritual conturat din Emigranții, este un fel de Himmler, numit în piesă Himmlisch Heinrich, personaj ridicol şi versatil, fricos şi rău când e în gaşcă.

Emigranții
Tot de la Cluj venea şi spectacolul cu piesa lui Mroek, Emigranții, o comedie tristă despre destinul celor care-şi părăseau țara pentru a ajunge în libertate, sau pur şi simplu pentru a câştiga bani, în anii când țările din Est erau sub cizma sovietică. Piesa e construită pe două personaje, muncitorul avid de bani şi intelectualul care-şi scrie cartea în libertate. Acesta din urmă trezeşte până la urmă conştiința celui dintâi, îi deschide ochii, închişi până atunci, asupra soartei lor reale, de dezrădăcinați pentru totdeauna. Matei Rotaru construieşte, cum spuneam mai sus, un personaj sarcastic, dar care cedează până la urmă şi izbucneşte în plâns, cu unica lui scrisoare de-acasă în mâini. Asta după ce-l convinsese pe celălalt că nu se va mai întoarce niciodată. Finalmente amândoi îşi pierd iluziile, de altfel extrem de diferite. Tudor Lucanu e extrem de convingător în rolul omului muncii, îndobitocit de goana după bani, care înțelege abia târziu cele ce i le predică, glumeț şi sarcastic, colegul de subsol, intelectualul scriitor. Un spectacol curat şi fără şovăieli, care te ține cu sufletul la gură, regizat de Tudor Lucanu, desfăşurat într-un decor care accentuează drama celor doi, decor semnat de Cristian Rusu.

Tihna
Sub acest titlu, ironic până la urmă, Radu Afrim montează o dramatizare după romanul omonim şi după piesa Mama mea de Bartis Attila, cu trupa companiei „Tompa Miklós” de la Teatrul Național din Târgu-Mureş. Este o poveste care începe în anii comunismului, cu fuga unei tinere violoniste din Budapesta în America şi drama care o loveşte pe mama sa, mare actriță şi favorită a regimului. Disperată că-şi va pierde onorurile, aceasta montează o înmormântare în toată regula, cu un sicriu în care aruncă de-a valma lucrurile fetei. Dar nici asta nu o salvează de la marginalizarea de care se temea, ba nici de disprețul comitetului de partid şi actrița poporului sombrează în nebunie, care se manifestă mai ales după căderea regimului. Fiul său, rămas alături de ea, o îngrijeşte, dar rezistă din ce în ce mai greu la toate capriciile bolnavei, stricându-şi şi el viața. Ca-n atâtea alte montări Afrim, şi aceasta este înțesată de scene de violență, marcând astfel lumea în care trăim. Actorii trupei maghiare de la Tg. Mureş au o prestație excelentă, finalul dezvăluind tragedia celei plecate, care se sinucide la scurt timp după plecare, în ciuda faptului că avea un mare succes pe scenele internaționale. O tragedie de familie provocată de faptul că, vorba cronicarului, nu sunt vremile sub familie, ci familia sub vremi, ca să adaptăm şi noi un citat ultrafolosit. Într-un decor cuprinzător a mai multe spații, cu personaje fanteziste şi invenții de mare efect, chiar dacă nu direct implicate în firul dramei, Radu Afrim construieşte un spectacol care, vorba cuiva, pune o problemă…

Bizoni. Fabula urbană #2
Cu această montare, după piesa lui Paul Miró, Radu Afrim atinge cam acelaşi domeniu ca-n spectacolul de mai sus, al familiei şi al dezintegrării acesteia în lumea de azi, chiar dacă faptele şi lumea însăşi în care ele se petrec nu sunt deloc assemănătoare. Bizonii sunt în realitate nişte oameni, o familie care se întreține dintr-o spălătorie, decorul lui Dragoş Buhagiar fiind constituit din doi pereți de maşini de spălat suprapuse şi zeci, poate sute, de cămăşi înşirate deasupra capului celor de pe scenă, atâta doar că, din când în când, oamenii se transformă printr-un travesti simplu, arborând nişte capete ce sugerează aceste animale. E cunoscută celor care-l urmăressc pe acest regizor plăcerea sa de a introduce, fie şi fără un rost precizat, în scenă un personaj cu cap de animal, a trecut şi prin Tihnă unul, dar a dispărut fără urmă. Aici, membrii familiei dispar pe rând luați de leu. Rămân numai câțiva dintre copiii familiei, care şi ei, în final, se separă, totul prăbuşindu-se în tristețea dezintegrării sau poate a deconstrucției celebrei celule sociale. Interpreții sunt actori tineri de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, care-şi fac – ca să zic aşa – datoria cu mare conştiinciozitate, reuşind creații memorabile uneori, cum este cazul lui Vlad Bîrzanu sau al Cendanei Trifan. Avem şi aici o mamă care-şi cam pierde mințile, după pierderea unuia dintre copiii săi, înainte de fi şi ea luată de leu. Fireşte, aceasta este explicația plecărilor, nu neapărat reală, nu neapărat adevărată. Radu Afrim este secondat de coregrafa Andreea Gavriliu, care inventează o mişcare sugestivă a actorilor în scenă. Spectacolul este de văzut, pentru că, de asemenea pune o problemă.

Vertij
Spectacolul scris şi dirijat de Mihai Măniuțiu este montat la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda, cu o coregrafie semnată de Vava Ştefănescu şi Andreea Gavriliu, mişcarea începe prin a sugera, cu voie sau fără de voie, încălzirea unor fotbaliste pe terenul de joc, dar se coagulează mai ales după ce vocea lui Marcel Iureş ne face cunoscut pentru ce, unde şi al cui e tot acest zbucium, toată această zvârcolire. Este vorba de mama celui care vorbeşte, lovită de Alzheimer, iar mişcările spasmodice ale celor cinci femei de pe scenă ar putea fi, cine ştie, chiar ceea ce se petrece în creierul unui asemenea grav şi iremediabil bolnav. M-am bucurat că teatrul din Turda mai învie odată, după ce mai înviase cu mulți-mulți ani în urmă, pe vremea când acolo monta marele regizor care a fost Aureliu Manea. Acum, sub numele său, acest teatru marginal mulți ani după aceea ar trebui să-şi onoreze măcar numele şi să mai dea şi alte producții demne de a fi urmărite.

Ubuzdup!
Tompa Gábor a pus în scenă la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj(-Napoca) o adaptare care-i aparține după Ubu înlănțuit, dar şi după alte texte de Alfred Jarry, într-o succesiune de scene comice şi funambuleşti, de un absurd perfect uneori, alteori cu aluzii clare la actualitatea politică. În rolurile principale, ale soților Ubu, Marian Râlea şi Anca Hanu, aceasta din urmă s-a remarcat şi-n primul spectacol jucat în cadrul FNT, Mein Kampf. Nici de data asta ea nu dezamăgeşte, iar Marian Râlea este în nota sa cunoscută, jucând ca şi cum ar trăi, trăind ca şi cum ar juca, traducând toată această nebunie a puterii şi-a absurdului pe limba celor din sală. Un spectacol cu mulți actori, cu decoruri pe măsura întâmplărilor, creat de Carmencita Brojboiu, cu scene de un comic irezistibil şi cu o mişcare vie şi continuă, în coregrafia aceleiaşi Vava Ştefănescu. O fi spectacolul după Ubu înlănțuit, dar spectatorul are ocazia să vadă un Ubu dezlănțuit. Şi, la drept vorbind, nu numai el este dezlănțuit, ci şi ceilalți participanți la funambulesca poveste.
Au mai fost şi alte spectacole remarcabile în această ediție extrem de bogată a FNT, dar spațiul ne opreşte aici.