Exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu

Despre Cenuşărese şi prințese

Articol publicat în ediția Viața Românească 2/2016

Nu numai Cenuşăresele se pot preschimba în prințese, ci şi invers. În istoria culturii, acolo unde trecerea timpului se măsoară în decenii, secole şi milenii, nimic nu e mai firesc decât să constați cum metodele de exprimare artistică îşi ating apogeul pentru a fi, mai apoi, exilate într-un colț de istorie, acoperite de praf şi de uitare. Modelul cultural uman reproduce, în linii mari, modelul de evoluție darwinian. Şi cultura a avut dinozaurii ei, ființe care, la timpul lor, guvernau lumea prin masivitate, ferocitate şi forță pentru ca, mai apoi, să dispară ca şi când n-ar fi existat vreodată, lăsând locul liber, pentru a fi ocupat de specii a căror singură însuşire de căpătâi era adaptabilitatea. Miniaturiştii otomani despre care vorbeşte Orhan Pamuk (în Mă numesc Roşu) sunt astăzi simple curiozități culturale; tragedia în care Aristotel vedea atâtea sensuri şi profunzimi a ajuns să moară sau să se piardă în magma dramei sau tragi-comediei; epopeile, altădată culme a exprimării literare, bijuterii ale Antichității, sunt astăzi practicate doar ca experiment, apreciate mai degrabă pentru exotism şi uşorul lor anacronism; sonetul, în care Shakespeare putea aşeza o bogăție de idei şi sentimente, a devenit, pe la noi, forma literară în care orice începător îşi face debutul
într-ale poeziei. Literatura însăşi e de neconceput astăzi în lipsa marketingului şi PR-ului.
Când Cenuşăreasa devine regina balului, ea împlineşte o aşteptare existentă în cititorul modern încă de dinainte de a citi basmul. Să fim serioşi, dacă avem un text în care, din primele rânduri, cunoaştem o fată frumoasă, cu personalitate şi caracter, care se luptă cu nedreptățile lumii şi e prizoniera statutului ei social, e clar că, în lumea dominată de convențiile basmului fiind, ea nu poate s-o sfârşească altfel decât prințesă. Situația inversă, deşi mai aproape de modernitate, ne-ar agresa aşteptările. O prințesă plină de calități ajunsă Cenuşăreasă ne-ar arunca, dintr-o dată, în față nişte adevăruri empirice inconfortabile. Cu toate acestea, pe tărâmul istoriei ideilor, pe tărâmul culturii în genere, toate prințesele sunt menite a deveni cenuşărese. Ele strălucesc orbitor în lumina unui salon de bal, poartă haine scumpe, surâd fermecător pentru ca, mai apoi, cu părul vâlvoi, plin de cenuşă, cu ochii rătăciți şi tulburi, să fie aruncate la un colț de stradă, nu departe de somptuosul palat pe care l-au deținut odată. Sigur că orice mijloc de expresie, orice specie literară, orice idee importantă se înscriu într-o paradigmă deterministă, conform principiului cauză-efect. Pentru a avea pictura de azi, era necesară existența miniaturiştilor, pentru a depăşi tragedia, ea trebuia, în prealabil, să existe şi să fie consumată etc… Ideile se nasc una din cealaltă, chiar şi atunci când se opun una alteia sau mai ales atunci.
Însă, ceea ce e cu adevărat important aici e conceptul de originalitate şi cum anume e el dinamitat de acest proces de permutare a mijloacelor de expresie artistică. Mai simplu spus, există domenii ale literaturii unde granița între valoare şi non-valoare să fi devenit atât de instabilă, încât să nu mai opereze ca linie de demarcație?! Să ne imaginăm o situație: suntem în 2016, Nichita Stănescu trăieşte, nu ştie nimeni că e un poet valoros… Apare Nichita la un cenaclu literar din… să zicem, Alba Iulia. Intră, stă pe scaun, îşi aşteaptă rândul şi începe: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în față./ Mă pândise-n încordare/ mai demult./ Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a muşcat leoaica, azi, de față”. Poetul urbei, universitarul urbei, dandy-ul urbei, estetul urbei, cum se vor raporta ei toți la ceea ce aud? Nu cumva unii i-ar reproşa repetițiile, alții l-ar acuza de lipsă de imaginație?! Desigur că, ştiind că Nichita e Nichita, şi-ar îmbrăca toți hainele de sărbătoare şi i-ar dedica întreaga şedință de cenaclu… Dar, dacă n-ar şti?! Să forțăm lucrurile încă şi mai mult. După Nichita, în acelaşi cenaclu, în fața aceluiaşi public, citeşte… Ion Barbu. Evident, nimeni nu ştie că Ion Barbu e Ion Barbu… „Fulger străin, desparte această piatră-adâncă;/ Văi agere, tăiați-mi o zi ca un ochean!/ Atlanticei sunt robul vibrat spre un mărgean,/ Încununat cu alge, clădit în praf de stâncă”… Ei, ce-ar fi după?! Dacă în fața acestui virtual cenaclu ar veni Dante, Shakespeare, Byron, fără ca nimeni să ştie că ei sunt Dante, Shakespeare, Byron?! Interogația la care ne conduce un astfel de exercițiu de imaginație şi istorie contrafactuală e aceasta: trăind în epoci diferite, dacă nu ni s-ar spune ce e valoros şi ce nu, am mai avea, chiar şi cei mai instruiți dintre noi, organul potrivit pentru a sesiza originalitatea şi genialitatea? Decuplați de la contexte, epoci, idei, neavând, deci, un contact viu cu toate prințesele care au devenit Cenuşărese, am recunoaşte în Cenuşăreasă potențiala prințesă?! Fără firimiturile de pâine lăsate de Hänsel (care e, aici, memoria noastră colectivă, în orice formă s-ar manifesta ea) am mai recunoaşte drumul către casă, către valoare, către capodoperă, către genialitate?!
Dintre toate genurile literare, pare că poezia e cea mai predispusă către a deveni o Cenuşăreasă de lux. Există vreun instrument infailibil cu ajutorul căruia să putem vedea prințesa în spatele straturilor de mizerie care acoperă fața Cenuşăresei?! Nu cred… Diferența între o poezie mediocră şi o poezie genială e, azi, într-un anume sens, nulă. Poetul de geniu, ca şi poetul mediocru, sparge tipare. Primul e conştient că o face, al doilea e, pur şi simplu, ignorant. Evident că, astfel exprimată, ideea şochează sau jigneşte de-a dreptul. S-o analizăm, însă… Aş porni de la cunoscutul experiment al maimuțelor care apasă tastele unei maşini de scris. E o alegorie mai veche, pe care bănuiesc că o adoră statisticienii (din motive evidente). Ipoteza: dacă laşi un grup de maimuțe într-o sală plină cu maşini de scris, într-un anume interval de timp (care nu poate exceda durata de viață a maimuței), ele pot scrie, cu totul întâmplător, un sonet de Shakespeare. În 2003, cercetătorii de la Universitatea din Playmouth au şi realizat un test-pilot: au închis şase macaci într-o încăpere cu şase computere. Singura concluzie rezonabilă a fost că macacii au o predilecție pentru litera „S”; s-a considerat că, nici într-o mie de ani, ele nu puteau scrie un sonet de Shakespeare… Dacă, însă, de la macaci s-ar fi aşteptat nu un sonet shakespearian, ci un haiku sau, şi mai frumos, un poem dadaist?! Poemul dadaist ar fi fost scris de îndată ce maimuțele
şi-ar fi dat seama că apăsarea unei taste produce apariția de semne pe ecranul computerului… Cu haiku-ul, ar fi fost, într-adevăr, mai complicat… Dacă, însă, printam un poem dadaist scris de un macac şi îl publicam într-o colecție de poezie dadaistă, e greu de crezut că, fără informații suplimentare, cineva
şi-ar fi dat seama. Aşadar, ceea ce ne poate spune experimentul (extrapolând) e că, în poezie, cel puțin, de la un anumit nivel încolo, genialitatea sau valoarea arată, în lipsa altor informații suplimentare, în lipsa contextelor culturale, ca şi mediocritatea sau prostia.
Poezia de bună calitate echivalează cu intrarea într-un teritoriu senzorial inedit, cu deschiderea unei uşi, cu noi perspective. Uşile, însă, pot fi deschise şi din greşeală. Criticul şi istoricul literar se presupune că ar trebui să fie gardienii acestei distincții între mediocritate şi valoare. Despre asta ne vorbeşte Martin Page, în romanul său alegoric Libelula. Acolo, o pictoriță, ale cărei tablouri nu le-a văzut aproape nimeni, Fio Regale, dobândeşte din senin o faimă universală, doar pentru că un celebru critic de artă îi tot vehiculează numele (el este, de altfel, singurul care a putut vedea creațiile tinerei). Bulgărele de zăpadă se rostogoleşte, se nasc polemici şi discuții savante despre o operă la care practic nimeni nu are acces. În subtext, ceea ce face Martin Page este o savuroasă, ironică, tulburător de acidă critică a artei moderne şi a mecanismelor prin care ea iese din anonimat. Tot astfel, eliberată de câteva secole din chingile metricii şi a rimei, poezia s-a dezvoltat într-un mod atât de extravagant, de exotic (asta e şi frumusețea ei, de altfel), încât ea a ajuns să nu mai poată fi descifrată cu un set anume de instrumente critice. Sigur că există poezie atât de proastă, încât n-ar putea trece vreodată drept genială; însă, de la un anumit nivel al mediocrității în sus, nimic nu mai e clar, distincțiile devin fluide.
În proză şi dramaturgie, modernitatea n-a făcut atâtea ravagii ca în poezie. Acolo, capacitatea de a imagina poveşti, modul în care ele sunt spuse, profunzimea personajelor şi capacitatea unui scriitor de a sonda mințile şi sufletele caracterelor cu care lucrează oferă mai multe indicii; analiza se poate exercita pe mai multe paliere, în mai multe direcții, aşa încât, la finalul ei, să se poată spune cu mai multă acuratețe cam pe ce treaptă a unei imaginare scări valorice se găseşte respectivul text. Aparenta uşurință cu care se poate crea poezie a sfârşit prin a crea impostură. Impostorul, în poezie, poate mima genialitatea, cameleonic, tocmai pentru că ea, genialitatea, atunci când se manifestă ca stare de grație (poezia) şi nu ca arhitectură coerentă (proza), are toate atributele unui haos logic. Când le citez elevilor mei nefamiliarizați cu poezia exemple de cuvinte pe care Nichita le creează sublim, reacția e să ridice din umeri şi să-mi spună că şi ei pot face asta. Ratează întâlnirea cu poezia mare, tocmai pentru că le lipseşte „organul” poetic, tocmai pentru că poezia valoroasă, pentru a-şi manifesta valoarea, trebuie să se aşeze în minți unde există deja ceva. Însă, odată cu trecerea timpului şi emanciparea poeziei, „ceva”-ul devine din ce în ce mai sofisticat, din ce în ce mai greu de încadrat în tipare, din ce în ce mai greu de aşezat în mințile noastre.
După câte se pare, poezia şi-a început drumul către statutul de Cenuşăreasă. Nu mai poartă rochii elegante, croite cu bun-gust, în culori vii, nu mai are pantofi de bal, nu mai stăpâneşte eticheta, nu mai respectă coduri. Ea umblă acum cu haine de împrumut, cel mult cu imitații grosiere. Dacă am fi într-un basm, conştiința noastră ar trebui să se simtă confortabil; va veni vremea când, de sub înfățişarea Cenuşăresei, se va ivi, odată în plus, prințesa. Dar dacă nu suntem într-un basm, ci într-un experiment în care o duzină de macaci sunt lăsați întreaga lor viață într-o încăpere plină de computere, în speranța că vreunul dintre ei ar putea scrie un sonet de Shakespeare?!