Editorial
Nicolae Prelipceanu

Mica-mare dezinformare

Articol publicat în ediția Viața Românească 3/2016

 Oamenii obişnuiți cu cartea se tem că hârtia va fi înlocuită de spațiul virtual şi n-o să mai avem cărți în forma tradițională.
Cei obişnuiți să scrie pe hârtie se tem că o să li se ia de sub pană, pardon, pix acest produs al unor epoci revolute.
Cei care nici nu citesc şi nici nu scriu se bucură că pot să stea toată ziua cu ochii pe ecranul calculatorului ori pe telefonul inteligent, care le spune cât e ceasul şi cine s-a mai măritat cu cine în lumea manelelor.
În timpurile celor dintâi, se spunea, atunci când întâlneai afirmații sfruntate, mincinoase ori de-a dreptul manipulatorii, că hârtia suportă orice. Ca-ntotdeauna, oamenii exagerau. Nu, hârtia nu suporta orice, dacă ne gândim la spațiul virtual. Acesta da, suportă foarte multe, mult mai multe decât ne putem imagina. Aşa că el e o hârtie la puterea nu ştiu câta. Afirmația sfruntată de pe hârtie era o dulce copilărie față de ce poate suporta spațiul virtual fără să clipească (sic).
Pe vremea hârtiei, aceasta era la îndemâna oamenilor încă educați sau, cum se spunea pe-atunci şi nu se mai spune azi, având cei şapte ani de-acasă. Ani în care părinții îşi învățau copiii să nu mintă, să nu înjure şi câteva alte reguli de comportare în societate, prin menținerea cărora se menținea şi țesătura societății la un nivel de suportabilitate.
Nu ştiu dacă vremea hârtiei a trecut, dar ce e sigur e sigur: vremea celor şapte ani de-acasă, cel puțin la noi în țară, a trecut. Şi nu pentru că şcoala ar începe mai devreme, nici vorbă, ci pur şi simplu din motive deseori independente de părinți, picate – ca să zic aşa – de sus. Comunismul a stricat tot ce construise în secole o societate cât de cât stabilă. A mutat oamenii de la țară la oraş, fără să-i fi învățat în prealabil care e diferența, astfel încât aceştia s-au trezit în cutiile alea de chibrituri tip Berceni sau Balta Albă înainte de a şti cum funcționează o baie de bloc.
(O anecdotă despre copiii de cartier din Bucureşti era grațios politicoasă, total diferită de ceea ce au devenit unii dintre copiii aceia când au crescut: un copil îi spune altuia „eu locuiesc în balta albă, tu în ce baltă locuieşti?”)
Bălțile astea, fie că se numesc aşa, fie că se cheamă Berceni ori altfel, au devenit pepiniere ale omului nou. Cel care nu mai nutreşte nici un fel de respect pentru vreun seamăn de-al său, cel care se crede singur pe stradă, în tramvai sau în metrou, ba chiar şi-n viața publică. Acest om nou îi calcă în picioare pe toți cei care i-ar sta în cale, nu se priveşte în oglindă înainte de a pretinde te miri ce onoruri, nu se întreabă niciodată asupra propriei valori (de întrebuințare) înainte de a se proclama ba una, ba alta. Pentru el nu există decât interesul personal, pe care, la un anume grad de evoluție, îl maschează în interes general. Vezi declarațiile politicienilor noştri, vezi şi faptele care urmează acestor declarații, vezi câtă grijă au de banii publici şi câtă de ai lor, până la urmă, când vine DNA-ul şi-i caută la conturi.
Omul nou crede că nu se vede, crede că poate afirma orice oriunde, face pe prostul, dar se preface, demonstrând puțina considerație pentru interlocutor, pentru cei ce-l ascultă.
Se vorbea de obicei despre manipulare drept apanaj al oficinelor specializate ale Securității de altădată şi mai sunt mulți naivi care să creadă că de-acolo vine. Ei bine, lecția a fost învățată de tot felul de civili din toate straturile societății, care aruncă minciuni şi piste false mai ceva decât praful în ochii de altădată.
Ca să vin la scandalul declanşat de o mână de luptărori pentru te miri ce contra conducerii în exercițiu a USR şi în special contra preşedintelui ales, aflăm acum că un bătăois domn nu vrea să fie el preşedinte al USR, ci luptă doar aşa, ca să pună lucrurile în ordine şi la uniune, cum le-o fi pus şi-n alte părți. Frumos şi, aş zice, adevărat, dacă n-ar exista o acțiune în justiție a aceluiaşi domn, prin care acesta solicită instanțelor să-l suspende pe preşedintele în exercițiu şi să-l pună pe d-sa interimar „cu drept de semnătură în bancă”. (Ce-o fi vrând domnia sa să facă cu semnătura în bancă?) Se găseşte şi-un conf. dr. care să-şi arunce în spațiul virtual admirația sa față de domnul de mai sus, pentru modul dezinteresat în care luptă. Repet, totul în spațiul virtual, cel care suportă mai multe decât biata hârtie, atât de pudică, totuşi, față de marile minciuni şi falsuri care se propagă, dincoace, cu viteza luminii. Sunt destui oameni neinformați care cad în plasa acestor dezinformări şi minciuni crase, aşa cum cad alegătorii neinformați victime inocente ale candidaților la diversele alegeri.
E preferabil să te informezi din mai multe surse, spunea un principiu de presă cândva şi poate că-n presă se mai întâmplă uneori şi azi aşa. În spațiul virtual, însă, nu. Aici eşti crezut instantaneu, mai ales de către cei interesați să te creadă şi mai ales cu cât eşti mai agresiv, semănând cu generația violentă a străzii.
Pe scurt, hârtia o fi suportat ea multe, nu zic nu, dar spațiul virtual o depăşeşte şi la acest capitol. Lasă că până citeai trecea o vreme, timp în care puteai să şi gândeşti singur, vorba lui Arghezi, dar viteza virtualului nu-ți mai lasă nici măcar acest răgaz. Şi toată această fugă după informație, de obicei falsă, nu este decât o fugă din propria viață, înainte ca Doamna cu coasa să decidă.