Eveniment
Maxim Dumitraş

Absența locuită sau absența încercuită

Articol publicat în ediția Viața Românească 3/2016

 Brâncuşi nu umple nimic. Pentru că este esență. E concept. La el, materia dispare. De aceea, nu poți să povesteşti „Cocoşul” sau „Domnişoara Pogany”. N-ai cum – nu s-au găsit încă acele cuvinte – cum să descrii „Coloana…” sau „Muza dormind”. Rămâne, deci, golul. Rezidă un singur lucru. Acesta e unicul: spațiul genuin. Convingerea mea este că golul reprezintă o formă plastică. Ține şi de metafizică, şi de religie, şi de sculptură, şi de poezie, şi, credem, şi de muzică.
Sculptura aduce cerul în fața ochilor, ca să poată fi privit. De aceea, cred că toate lucrările lui Constantin Brâncuşi trebuie aşezate şi văzute sub cer. Acolo rezonează esențele lor. Are loc o schimbare totală de perspectivă, unde, în primul rând, nu mai interesează materia sculpturii, ci spațiul care o înconjoară. Dar nu spațiul apropiat ei, din preajma ei, ci acela cosmic. Cerul.
Sculptura devine un limbaj al spațiului nemărginit, un discurs despre el.
Prin sculptură, spațiul îți dezvăluie cea de-a patra sa dimensiune: timpul.
Opera lui Brâncuşi metabolizează spațiul în vedenia nevăzutului în spectru. Pentru că văzutul-nevăzutul îşi are şi el nuanțele sale: văzutul care nu se vede, văzutul cel nevăzut, văzutul care nu poate fi văzut.
Văzutul-nevăzut (absența) ține de om, este înțelesul pe care fiecare om îl dă lumii. Şi îl dă sieşi, ca să poată fi. Acl sau acest nevpzut poate fi transcendența, sacrul sau un „mit metafizic”, cum l-ar numi Lucian Blaga.
Absența locuită sau absența încercuită! Să ne imaginăm chilia sihastrului săpată în piatră. Chilia lui Daniil Sihastru. Ascetul e dus, dar chilia nu este fără el. este o absență locuită. Nu am încercuit absența pe dinafară, ci pe dinăuntrul ei. Ea singură s-a încercuit.
Înăuntrul pietrei am făcut golul, ca să poată fi locuită piatra. De gol să poată fi locuită. Cred că toate acestea le-ar fi spus şi Brâncuşi. Iar, dacă nu a avut timp să le spună, le-a exprimat. Deja…