Cronica literară
Flavius Paraschiv

Dincolo de Homo sovieticus...

Articol publicat în ediția Viața Românească 3/2016

 Orice cititor obişnuit care încearcă să observe dominantele literaturii de după 1989 poate constata cu perplexitate că nu există varietate. Desigur, după decenii întregi de regim totalitar este de la sine înțeles ca nedreptățile comise să dobîndească un caracter central în opera scriitorilor. Cu toate acestea, se poate constata fără greutate că lipsesc, dincolo de operele care prezintă diverse momente ale unor existențe încătuşate de regulile Partidului, adevăratele experimente literare. Nu ştiu cît este de viu interesul publicului pentru lucrările de ficțiune care nu-şi propun doar o simplă înlănțuire de fapte, evenimente etc., dar articolul de față îşi propune să aducă în prim plan o serie de aspecte care caracterizează primul roman al profesorului universitar Constantin Pricop. Actual, textul reprezintă - alături de Tu n-ai trăit nimic al lui Gabriel H. Decuble, Solenoid sau Un înger, un cîine, o imagine, ultima carte publicată de Şerban Alexandru - una dintre puținele scrieri care ies din tiparul obişnuit al prozei româneşti contemporane…
Filologul Constantin Pricop este o figură cunoscută în mediul academic datorită serioaselor şi amplelor cărți de critică şi istorie literară publicate. Înzestrat cu o veritabilă gîndire de teoretician, universitarul ieşean s-a preocupat, de pildă, în teza de doctorat (Seducția ideologiilor şi luciditatea criticii, Editura Integral, Bucureşti, 1999) de fenomenul complex al criticii literare, iar rezultatele cercetării întreprinse sînt utile pentru oricine este interesat de viața culturală dintre cele două conflagrații mondiale. De reținut, totodată, atît discuția despre caracterul impropriu al formulei „jurnal intim” din Marginea şi Centrul (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990), cît şi obiecțiile aduse conceptului eronat de „literatură veche” din penultima carte - Începuturile literaturii române (Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2011). Lista poate continua. Dar aceasta este o singură latură a personalității lui Constantin Pricop. După debutul (editorial) din 1982, cu volumul de poeme intitulat Viață fără sentimente (Editura Eminescu), autorul reapare pe scena literară actuală cu un roman care promite, pe lîngă o temă captivantă, o formulă bazată, înainte de toate, pe arhitectura secvențelor narative.
Noua educație sentimentală (Editura Alfa, Iaşi, 2015) nu este, din start, pentru cititorul obişnuit cu o proză tradițională, realistă etc. Deşi împrumută titlul celebrului roman scris de Gustave Flaubert, referințele intertextuale nu se opresc aici(1). Există, desigur, diferențe nu doar la nivelul artei narative, ci şi la modul de operare al viziunii despre existență, realitate ş.a.m.d. Se poate vorbi, în cele două opere, de o căutare. Eroul prozatorului francez, Frédéric, căuta împlinirea erotică în Madame Arnoux, în timp ce protagonistul din Noua educație sentimentală este doar o marionetă a eului narant, un pretext sau, în termenii formaliştilor, o funcție textuală şi reprezintă, într-o oarecare măsură, un „alter-ego” al autorului. În alte cuvinte, nu povestea („histoire”, în termenii lui Genette) primează, din moment ce se doreşte a fi un experiment al modului în care un text beletristic poate fi construit. Firul epic central, alcătuit şi din secvențe autobiografice (întîlnirea cu Poetul, moartea tatălui, admiterea la Facultatea de Litere din Iaşi etc.), urmăreşte periplul intelectual al unui tînăr literat aflat în formare, individ situat la polul opus condițiilor impuse de regimul opresiv.
Cu o structură pluristratificată care tinde să înglobeze mai multe tipuri de narațiuni, romanul aminteşte, pe de o parte, de realizările Noul Roman Francez, iar pe de altă parte, de operele unor scriitori precum Alain de Botton, Antonio Lobos Antunes, W.G. Sebald etc. Îmbinarea mai multor formule literare nu înseamnă că se recurge doar la o banală combinare între eseu şi jurnal, poezie şi proză. A se înțelege: experimentul, în cîmpul literaturii, afirmă Adrian Marino, în Dicționar de idei literare, are un rol creator şi, mai mult, propune modalități de investigație psihologică. Astfel, pasajele din diverse eseuri, scrisori şi secvențe de jurnal, alături de modificările de perspectivă narativă realizează o construcție unitară care plasează, cu succes, în centrul textului, mecanismele unei conştiințe libere… Fragmentele din jurnal şi însemnările din carnete clădesc un spațiu incongruent, iar trecerea de la un plan la altul sau de la o instanță auctorială la alta, scoate în evidență intenția de a deruta procesul lecturii (scopul este unul pozitiv, desigur). Dar romanul nu se rezumă doar la atît. Imediat după relatarea unor imagini specifice din perioada comunistă - „fenomenul coada românească”, de exemplu - intervine o altă voce ficțională care se pare că analizează, descifrează atitudinea naratorului din eseul amintit mai sus, un individ marcat de moartea subită a tatălui. Iată ce notează vigilentul observator: „Ăştia, fără tată, sînt parcă mereu doborîți de soartă, se mulțumesc mereu cu ceea ce au, sînt, s-ar zice, bucuroşi că mai trăiesc… Stau cu privirea în pămînt, nu tu revoltă, nu tu luare de poziție, mereu parcă ar trebui să mulțumească. Sînt sau obraznici şi nesăbuiți în cererile lor, sau, mai adesea, docili, umili, lipsiți de o poziție proprie, pentru că nu le-a arătat cineva la timp, chiar împotriva lor, că poți avea o atitudine, că cineva poate avea un punct de vedere şi că îl pot exprima categoric…”(2). Cine este naratorul din secvența de mai sus şi care este scopul observațiilor acide? Este aceasta pespectiva unui anchetator sau o mostră dintr-un raport (denunț)? Incert, dar tocmai în astfel de momente epice rezidă savoarea textului. În epoca respectivă, securitatea - un subiect crucial al cărții - recruta persoanele care erau considerate vulnerabile, slabe, pentru a servi ca instrumente ale unei ideologii murdare. De remarcat faptul că un alt eu, poate cel mai important, pentru că întruchipează imaginea ficționalizată a autorului, nu întreprinde o reprezentare fotografică a realității, ci el însuşi alcătuieşte o lume prin prisma propriilor convingeri, reacții şi opinii. Totodată, se poate constata că nu obiectul descrierii este esențial, ci mijloacele ei, acumularea de detalii, gînduri, reflecții etc., semne ale unui anumit mod de raportare la realitate.
Romanul deține, totodată, două paliere distincte, complementare: compoziția cărții este susținută de relatările unui individ care oscilează între insecuritate (lăuntrică) şi încercarea (reuşită, din fericire) de a nu se compromite, indiferent de forța presiunilor exterioare. În acest caz, căutarea nu mai înseamnă, ca în situația lui Frédéric, raportarea la un individ anume, ci, mai curînd, la un personaj colectiv care întruchipează toate trăsăturile „noului om”, sintagmă care nu a avut întotdeauna semnificații negative: iluminiştii, de pildă, au dorit eliberarea individului de sub monopolul religiei, instaurînd o „doctrină” care avea la bază ideea emancipării prin intermediul educației, fapt menit să instaureze egalitatea între oameni. Caracterul enciclopedic al cunoaşterii era vizat, încurajîndu-se, printre altele, studierea astrologiei şi filozofiei, domenii interzise de Biserică.
Despre omul sovietic, relevant este volumul lui Alexandr Zinoviev - Homo Sovieticus -, scriitură care cuprinde o serie de elemente definitorii pentru noua tipologie umană propusă de regimurile totalitare. Homocusul sau omul sovietic (dimensiunea „fizică” a ideologiei comuniste), susține autorul rus, nu este simplul cetățean al Uniunii Sovietice. El este, aşadar, o altă latură a umanității, o ființă aparte, purtător al principiilor societății comuniste, un adevărat produs al istoriei. Antrenat să trăiască în toate condițiile posibile, un homo sovieticus are misiunea de a sancționa şi a deruta comportamentele tradiționale (a se înțelege: atitudinile care resping idealurile Partidului). Mai mult decît atît, el nu este partenerul propriu-zis al autorităților, ci, din contra, participă activ la exercitarea puterii(3). Altfel spus, aceşti „agenți ai răului”, cum precis i-a etichetat Tzevan Todorov, sînt o parte fundamentală a sistemului. Dar se ghidează homocusul după vreun principiu etic? Da şi nu. Iată, spre exemplificare, ce consideră Zinoviev: „Dacă priveşti comportamentul homocusului din punct de vedere al moralității abstracte, el apare ca o ființă total imorală. E adevărat, homocusul nu e o ființă morală însă a spune că e imoral e fals. El e în primul rînd o ființă ideologică. […]. Dacă însă are ocazia, sau este silit să facă, îl va face nu într-o măsură mai mică, ci mai mare decît cel mai mare ticălos”(4). Nu întîmplător gînditorul francez menționat cîteva rînduri mai sus susține că răul este trăsătura principală a secolului XX…”
Cu o asemenea categorie de oameni se confruntă şi naratorul-central din Noua educație sentimentală. Se poate observa că pe tot parcursul textului imaginea ficționalizată a scriitorului se confruntă cu o serie de evenimente mai mult sau mai puțin semnificative care evidențiază două ipostaze ale realității comuniste. Iată, spre exemplu, un episod care accentuează faptul că securitatea se infiltrase pînă şi în zonele mai puțin „productive” ale societății. După obținerea unui important premiu național, naratorul identifică - fără surprindere - că a fi printre cei mai străluciți nu trebuie să fii neapărat dotat intelectual: „Cei şapte de 10 şi cei doi de 5 din primul an mă lecuiseră. Mă miram însă că un coleg dintr-un an mai mare lua mereu nota 10, o liniaritate dubioasă, pusă atunci pe seama oportunismului profesorilor - « dacă ăilalți i-au dat toți 10, ia să-i dau şi eu 10». Nedumerirea n-a încetat decît tîrziu, cînd a aflat - şi s-a văzut - că «băiatul » era…băiatul ălor…”(5). De altfel, aşa cum transpare şi în textul lui Zinoviev, homocusul are întotdeauna sprijinul autorităților, iar a face parte din Partid presupune, în treacăt fie spus, dobîndirea unor numeroase beneficii sociale şi financiare…
Mai captivante sînt, însă, pasajele care au în centru un aspect mai puțin discutat: dedublarea securiştilor, turnătorilor etc. Aceştia din urmă, inevitabil, vor dezvolta diverse traume psihologice, iar această derivă este analizată cu succes în primul roman al profesorului din Iaşi. Dar spre deosebire de Facultatea lucrurilor de prisos, unde, de pildă, părintele Ioan, o persoană corectă, „cu principii”, figură importantă a comunității, este, în realitatea cărții, un turnător fără scrupule care, sub masca credinciosului umil, mereu dispus să ofere sfaturi şi să ajute, apelează la orice metodă pentru a-şi îndeplini misiunea, în volumul universitarului ieşean „arta” turnătoriei nu este disecată strict evenimențial, ci într-o manieră teoretică, dorindu-se o abordare cuprinzătoare a fenomenului. Fragmentarea existenței atît în spațiul public, cît şi în spațiul privat (6) (viața familială) este un simptom al complacerii în minciună şi impostură, dar fragmentul următor dovedeşte că dedublarea poate fi transformată şi într-o formă de apărare a sinelui: „A doua personalitate… Personalitatea dublă… Sub comunism, dacă aveai o minimă inteligență, era aproape imposibil să nu-ți construieşti o asemenea personalitate. În materie de transformare umană aceasta era, probabil, cea mai mare «realizare» a comunismului. În public, oamenii se arătau altfel decît erau în realitate. […]. Sigur, existau şi celelalte variante – a celor cu total supuşi puterii, sluga total subordonată sau, din contră, opozantul neobosit, curajos şi hotărît”(7) (subl. aparțin autorului). Pînă la urmă, protejarea propriei identități presupune şi evitarea unui incident direct cu lumea înconjurătoare. Din moment ce eşti acuzat, afirmă Hannah Arendt, cunoştințele, persoanele apropiate etc. sînt automat transformate în inamici, iar aceştia, la rîndul lor, devin voluntari de informații(8), adică turnători. Dar evitarea unui astfel de conflict presupune şi un imens sacrificiu: „Personalitatea este anulată, nu rămîneau decît cîțiva franjuri din ea, cu ajutorul cărora puteai fi identificat printre anonimi. A înțeles repede că un asemenea mod de viață devenea imposibil. Îşi putea da seama că, dacă situația nu se schimba - şi, în acest sens nu exista nici o speranță - trebuia, totuşi, să supraviețuiască. […]. Amenințarea privea în primul rînd familia”(9).
Deşi atrage atenția, mai întîi, construcția hibridă a scenelor epice, Noua educație sentimentală este dovada dorinței de a cunoaşte adevărul, încercare dificilă care, aşa cum susține Blaise Pascal în Cugetările sale, odată descoperit nu face altceva decît să te provoace la îndoieli, reevaluări etc. În cazul de față, a te încurca de adevăr, înseamnă a intra în dezacord cu forțele şi oamenii Castelului…..