Breviar editorial
Eugenia Ţarălungă

Cinci cărți

Articol publicat în ediția Viața Românească 3/2016

 Ion D. Sîrbu aşa cum a fost. Convorbiri despre Gary, de Ioan Lascu, Editura Ramuri, 2014, 130 p. Sunt voci care consideră Adio, Europa cel mai bun roman românesc contemporan (Marian Popa), sunt autori care îl văd pe I.D.Sîrbu (1919-1989) ca „năstruşnic petrilean, etern doctorand în filozofie şi fost deținut politic, moderat scriitor în viață şi geniu după moarte” (Ioan Lascu). Despre proteicul şi fascinantul I.D. Sârbu s-a realizat în 2012 o serie de emisiuni radiofonice tematice, toate transcrise aici: „Ion D. Sîrbu şi mina strămoşilor săi. Originile, copilăria, adolescența”; „Magiştrii şi discipolul. Blaga, D. D. Roşca, Liviu Rusu & Ion D. Sîrbu”; „Un atlet al mizeriei şi o conştiință a timpului său”; „Închisorile lui Gary. Anii de detenție (1957-1963)”; „Monologul, dialogul interior, dialogul cu lumea sau Ion D. Sîrbu şi fascinația culturii personalizate”; „A filosofa, filosofare vs. problema libertății sau altfel spus: Adio, Europa!”; „Ion D. Sîrbu: o topografie bio-spirituală. De la Petrila la Craiova”; „Viața de apoi a lui Gary. Ion D. Sîrbu în postumitate”. Addenda volumului conține: „Ion D. Sîrbu în Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu”; „Paul Goma şi Ion D. Sîrbu – figuri de proră ale rezistenței anticomuniste”; „Întoarcerea acasă”; „Viața de apoi a lui Gary. Alte câteva secvențe”; „Sîrbu Revival”.
Prin cele două ediții ale volumului Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sârbu (1999, 2009), prin seria de conferințe radiofonice şi prin publicarea acestora, Ioan Lascu se dovedeşte, ca şi criticul literar Nicolae Oprea, dar şi ca mai puțin cunoscuții ca atare (deocamdată) Clara Mareş, Mihai Barbu, Maria Graciov şi Dumitru Velea, un devotat, fin şi asiduu cercetător al operei lui Gary Sîrbu.
Dacă ştiam deja că, la vremea studiilor universitare, Lucian Blaga i-a influențat în mod crucial destinul, nu ştiam însă şi de un alt destin cu care a fost tangent anterior, într-un mod inedit, cel al „năstruşnicului petrilean”: „Atunci Ion D. Sîrbu, ca să-şi poată continua studiile, s-a angajat la A.C.P., Atelierele Centrale Petroşani, uzină de reparat utilaj minier. Acolo adolescentul Sîrbu a lucrat la secția de turnătorie, iar la maturitate face o mărturie extraordinară: spune că, în 1937 lucra la nişte forme ciudate, un fel de romburi, de prisme, neştiind ce erau acelea. Târziu şi-a dat seama că lucra, şlefuia acolo – asta i se dăduse să facă – module din Coloana fără sfârşit a lui Constantin Brâncuşi. Brâncuşi, care-1 cunoştea pe inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan, a fost la Petroşani în a doua jumătate a anului 1937. La Petroşani a fost proiectată coloana de la Târgu- Jiu, într-o casă situată pe strada Cloşca, la numărul 2, demolată la începutul anilor ’80. Aşa a fost Ion D. Sîrbu, fără să ştie, un modest coautor la Coloana fără sfârşit... Tânărul Sîrbu, de 18 ani, era probabil contrariat, nu ştia ce face şi la ce servesc, de fapt, acele forme care nu aveau, pentru el, nici o finalitate inteligibilă!”

Caietele Colocviului național Ion D. Sîrbu. Posteritatea scriitorului. 95 de ani de la naştere, 25 de ani de la moarte, coordonator: Ioan Lascu, Editura Autograf MJM, 2014, 226 p.
„Imaginea postumă – o adevărată revelație – rezultă din cărți de un anticomunism incendiar” (Alex. Ştefănescu). Craiova ultimilor 25 de ani, Sibiul studenției, Valea Jiului (la vremea copilăriei lui, şi populată, şi multiculturală) şi-l revendică pe Ion D. Sîrbu, ca o revanşă a ceea ce i-a fost dat în timpul vieții, în vremuri de „subistorie catabazică” – atunci când, de pildă, Marin Sorescu era invitat şi răsinvitat la festivaluri literare, în schimb prefera să blocheze/bruieze participarea confratelui său, oltean prin adopție, ca să nu aibă el şi lumea scriitoricească bătăi de cap. Tot aşa se comportau directorii de edituri şi redactorii-şefi ai diverselor publicații. La colocviul organizat de Ioan Lascu, desfăşurat la Petrila în iulie 2014, au participat cu lucrări tematice: Jean Băileşteanu („Lupul singuratic Ion D. Sîrbu”); Marian Boboc („Elevul Sârb I. Dezideriu la Liceul de Băieți Petroşani. Primele clase”); Ionel Buşe („Ion D. Sîrbu: despre starea de iovie”); Dumitru Augustin Doman („Anii ciumei sau tabloul din amurgul comunismului realizat de un exilat în propria țară”); Ion Hirghiduş („Viața ca o metafizică a unei proporții constante”); Florin Iaru („Scurtă întâlnire”); Ioan Lascu („Anticomunismul lui Ion D. Sîrbu”); Clara Mareş („Ion D. Sîrbu şi contemporanii săi. Tipare comportamentale”); Nicolae Oprea („Personaje-pereche”); Cassian Maria Spiridon („Jurnalul lui Ion D. Sîrbu, o mărturie amânată”), iar Gheorghe Truță a prezentat o piesă în cinci tablouri după Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Pentru a fi un rebel fără cusur şi acel „maestru al antifrazei şi al parafrazării satirice” despre care vorbeşte Nicolae Oprea, „domnul Olimpia” avea nevoie implicit de un Sancho Panza, de un refugiu domestic tot fără cusur, Limpi, soția sa: „Olimpia, ca şi Budha, având zece mâini, conform unui algoritm ancestral, spăla, freca, ştergea, aranja, curăța, fierbea, tranşa, frigea, cosea, aspira, aerisea, scutura etcetera. Şi, bineînțeles, în acelaşi timp – servindu-mi ştergarul, albiturile curate, lingura de pantofi (...) – avea grijă să mă pună la curent cu situația internațională, cu planul de stat, dar mai ales cu reverberațiile de cadre pe care le-a dezlănțuit nesăbuita mea comportare.” Sau, în alt registru acum: „Olimpia mea spune că toată literatura lumii de azi nu este decât o simplă gimnastică a Limbii: trecem printr-un tunel lung, limba trebuie să-şi mențină condiția fizică, face gimnastică, la aparate, mode, curente şi anticurente, sintaxa trebuie să rămână elastică şi vivace, poate ieşim – şi atunci va trebui să ne scriem capodoperele restante.” Ion D. Sîrbu a murit în ziua de 17 septembrie 1989, la 70 de ani.

Diversitatea literaturilor, diversitatea traducerilor, de Ioan Lascu, Editura Scrisul Românesc, 2015, 284 p.
Include titluri precum: „Traducători şi traductologi”, „Scriitori români, câteva aspecte ale traducerii”, „Gândirea paradoxală”, „O sută de ani de singurătate şi revoltă”, „Scriitori străini în versiune românească” şi „Diversitatea literaturilor, diversitatea traducerilor”. Despre Camus, Cioran, Mircea Eliade, Marc Levy, ca autori transfrontalieri (chiar transcontinentali) sau doar vandabili, dar şi despre J.-R. Ladmiral, care l-a tradus pe Kant în limba franceză, despre Irina Mavrodin, dintre cei mai rafinați cunoscători români ai spațiului francofon. Şi despre o traducere care era să fie, prin anii ’50 (1958, mai precis), dar nu a fost, până la urmă: „dacă Gulliver în țara minciunilor ar fi apărut la Paris, Ion Eremia ar fi fost primul scriitor din Europa de Est comunistă care ar fi demascat ororile unui regim aberant, înaintea lui Soljenițîn, de pildă”. În afară de Gulliver în țara minciunilor (1992, reeditată în 2003 şi 2006), Ion Eremia a mai publicat Insula Robinson (2003), „o mărturie a suferințelor şi a privațiunilor de neînchipuit la care a fost supus în cei şase ani de temniță (1958-1964). Cartea a fost compusă în minte în detenție, iar, după lansare, tradusă în vreo douăzeci de limbi şi folosită acum la predarea istoriei totalitarismului în liceele americane. În fine, se demonstrează încă o dată – şi nici nu se poate altfel! – că literatura de orice gen, inclusiv cea antitotalitară, se face cunoscută în lume prin traduceri. Panait Istrati, tradus din franceză sau din română, George Orwell din engleză, Soljenițîn din rusă, engleză sau franceză, Ion Eremia din română, André Gide din franceză, Hertha Müller din germană, martori providențiali care au făcut depoziții în fața instanțelor conştiinței umane, trebuie cunoscuți pentru că minciuna, ororile, crimele şi suferințele inocenților nu pot rămâne ascunse şi nepedepsite, cel puțin prin reparații morale şi scoaterea la lumină a adevărului. Mai înainte de orice, literatura antitotalitară este o mărturie despre realitatea răului endemic, recte istoria noastră recentă.”

cu Diogene, de Valeriu Drumeş, col. Poeți români contemporani, Editura Brumar, 2014, 75 p. Când caută un om, Diogene sau cei cu care el se însoțeşte nu caută lumea, ci dimpotrivă. Altfel, orice putea figura ca motto al volumului lui Valeriu Drumeş (12 iunie 1943-12 octombrie 2013), nu citatul din O. Spengler „Omul e cel mai feroce animal de pradă”.
În preajma vârstei de 70 de ani, spre amurgul vieții, este în poemele lui Valeriu Drumeş un dor de inocența anului unu, când viețuitoarele îşi regăsesc firesc începuturile unei vieți fără sfârşit: „La Sinope, cu Diogene./ În tractir, noi doi – la o masă;/ ne privim, ne zâmbim.../ Aburii ciorbei de peşte se înalță din străchini;/ peştii se înalță şi ei şi se întorc în mare/ şi ne regăsim în barcă,/ pescari pe Marea Tiberiadei, / în pragul anului unu.” Sau, la altă scară, poemul de final al volumului: „– În Oul cosmic sunt însămânțat;/ din sfârcuri dulci de astre sorb vigoare./ Aud întâia şoaptă de la-nceputul Lumii/ slobode de otova ne-sine./ Prin coaja-i transparentă văzul trece/ dincolo de timp şi de uitare.// În Oul cosmic sunt însămânțat./...aud întâia şoaptă de la-nceputul Lumii” – fără punct, aşa se sfârşeşte volumul.
Ce mai rămâne? Omenitatea: „– Trec prin cimitir,/ mă opresc în fața unei cruci înalte/ din fier forjat,/ cu Iisus răstignit./ Oare n-a fost în zadar, Doamne,/ jertfa aceasta de sine,/ pentru noi – ingrații, măscăricii?/ Poate că nu – îmi spun – cât timp/ întrebarea aceasta/ mai rătăceşte neobosită prin LUME.”
Poemele sunt flancate de câteva rânduri scrise de Daniel Luca şi de Gh. Secheşan (Vocația perfecțiunii se intitulează prefața acestui prim volum postum al autorului).

Puțin sub linie, de Robert Şerban, Editura Cartea Românească, 2015, 70 p.
Ceea ce e de povestit şi ceea ce nu e, dintr-o poveste de viață, ceea ce e repetabil de-a lungul generațiilor, dincolo de rutine zilnice, de idolii momentului (telecomanda, paşaportul, bărcuțele de hârtie ale Crinei, Disney Channel, blugii Wrangler) sau de războaie care au marcat veacul trecut („tata-mare Mărin/ a căzut prizonier la ruşi/ la Cotul Donului/ s-a întors acasă după vreo şapte ani/ şi după alți 30/ a-nceput să povestească din război: // (…) dar Dumnezeu era pesemne/ în tabăra cealaltă/ care pândea atentă/ orice mişcare a duşmanului”), totul capătă sens simbolic în această zbatere de a te păstra viu şi conştient, în orice moment, în proximitatea morții posibile, a agoniei finale, singura certitudine, de vreme ce dublul finit are un frate geamăn infinit, dar aflat mereu dincolo de limita vieții: „pare că ştiu tot timpul ce fac/ şi când bag cheia în contactul maşinii/ şi când pun mâna pe cuțit să curăț peştele/ şi când butonez telecomanda/ şi când arunc cu pietre spre haita de câini/ şi când îmi aşez vârful stiloului pe coala de hârtie/ şi când fac magicuri pentru copiii mei ori ai altora/ şi când îmi mângâi femeia pe obraji/ tot timpul pare că sunt foarte sigur de mine/ şi nimeni n-ar tăgădui asta/ nici măcar dacă ar afla/ că nu e nicio picătură de benzină în rezervor/ că am degetele crestate/ că televizorul s-a ars de o jumătate de an/că haita înseamnă doi câini costelivi şi fricoşi/ că zeci de cocoloaşe de hârtie îmi umplu coşul de gunoi/ că puştii se prind rapid pe care mânecă dispar monedele mele/ că pe obrajii femeii şterg lacrimi după lacrimi”.
Blindajul în fața neantului este extrem de precar, de perisabil, dar este singurul la care poetul are acces, încovoiat treptat în poziție de foetus: „stau ghemuit sub cearceaful ros pe la margini/ şi pătat de țânțarii ce mi-au dat târcoale ani în şir/ mă acoperă cel mai puternic blindaj/ şi nimeni/ aproape nimeni/ nu mă poate atinge aici/ sub cearceaf// iată/ a venit şi cea mai bună prietenă a mea/ Frica de Moarte/ n-am cu ce să o servesc/ dar încerc să-mi ating genunchii cu buzele/ ca să vadă că n-am uitat de mine/ şi că mă iubesc/ aşa cum scrie la carte”.