Eseu
Ilina Gregori

O "simfonie" în Muzeul Rechinilor. Ziua a treia

Articol publicat în ediția Viața Românească 8 / 2016

 O „carte de propagandă”?

În luna mai a anului 1933, Matila Costiescu Ghyka, trimis extraordinar şi ministru plenipotențiar al României în Suedia, însărcinat de afaceri pentru Suedia, Norvegia, Danemarca şi Finlanda, primea de la Bucureşti un mesaj neaşteptat: scrisoarea de rechemare a sa în țară, semnată de ministrul Nicolae Titulescu, însoțită de decretul regal care confirma decizia. Termenul fixat pentru întoarcerea la Bucureşti era 1 iulie (al aceluiaşi an, bineînțeles)(1). Se aştepta Ghyka la o asemenea măsură?
Nu trecuseră nici doi ani de la numirea sa în înalta funcțiune (octombrie 1931), iar scrisorile de acreditare cu care-l dotase regele Carol II pentru Gustav V, Haakon VII, Christian X – abordați ca „Monsieur mon frère et cousin”, respectiv „Monsieur mon frère” – ca şi pentru preşedintele finlandez – „cher et grand ami” în protocolul corespondenței regale – fuseseră pe rând prezentate destinatarilor, în cadrul ceremoniilor de rigoare, de abia în vara anului următor, 1932. Nu trecuseră de-atunci, aşadar, decât câteva luni, şi iată-l pe distinsul diplomat român, Prinț el însuşi, prezentându-se din nou la suveranii nu de mult vizitați, pentru a-şi lua de data asta rămas bun. Îl aşteptau scrisorile acestora de recomandare, către „fratele şi vărul” sau doar „fratele” de la Bucureşti, pline toate de elogii pentru o activitate care în timp atât de scurt trezise stima şi încrederea desăvârşită a partenerilor-gazde. La 4 iulie Ghyka părăsea Stockholmul. Şi el, dar mai ales copiii săi trebuiau să uite repede casa ca din poveşti în care locuiseră pe insula Djurgården, unde le alunecau pe sub ferestre vapoare, în timp ce elanii, renii, urşii, bizonii din vechiul rezervat de vânătoare al regilor li se apropiau de gardul grădinii(2). În august, diplomatul era la Bucureşti, în concediu legal încă, dar cerea să fie „pus la dispoziția Ministerului”, pentru a rămâne câteva luni la Paris: publica acolo, se justifica el, un „roman de propagandă” şi dorea să urmărească personal tipărirea cărții. Romanul a apărut într-adevăr, cum ştim, la sfârşitul anului 1933.
Pluie d’étoiles – un „roman de propagandă“! Ministerul trebuia să înțeleagă, desigur, că diplomatul îşi continua la Paris, cu alte instrumente, activitatea desfăşurată la Stockholm, axată, din câte arată documentele păstrate în arhive, pe relațiile româno-suedeze, fireşte, dar în cadrul unei ofensive de amploare pentru difuzarea imaginii oficial dorite a României în spațiul nordeuropean. „Propaganda” proromânească în Suedia nu începea cu Ghyka, ea era în toi la sosirea lui în capitala Regatului. Principele Wilhelm al Suediei, de pildă, făcuse recent o vizită în țară şi-şi exprimase nu numai în conversații personale cu diplomatul român, ci şi într-un interviu bine difuzat satisfacția, profetizând României un „viitor strălucit” şi o situație economică „grandioasă”, date fiind frumusețea peisajului şi mai ales bogățiile naturale ale țării, inclusiv minunatele icre, care, susținea călătorul, se consumă acolo fără inhibiții, ca untul în Suedia, atât sunt de ieftine. Puțin mai târziu, viziunea Principelui era confirmată cu aplomb pragmatic de Ministrul Suediei la Bucureşti, Baronul Allströmer, care, printre altele, enumera firmele suedeze cu filiere tinere în România, consemna creşterea notabilă a număruilui de familii suedeze stabilite în România şi recomanda în final compatrioților săi perspicacitate: criza mondială menajase România, iar tensiunile de la granița răsăriteană erau în atenția guvernanților. În condiții de pace, România avea – repeta baronul – un „viitor strălucit”, aşa că, în momentul în care, odată depăşită criza, „apa va curge din nou”, deblocând afacerile europene, suedezii puteau să fie „primii la moară”. Şi era mult de măcinat în această țară de o „bogăție fabuloasă”, cum se auzea tot mai des. „Propaganda” proromânească din toamna 1931/iarna 1932 constituia şi un contraatac puternic, declanşat de „propaganda” promaghiară, alimentată în acel moment (1931) de impresiile de călătorie prin Ungaria ale lui Fredrik Böök, profesor universitar şi critic literar cu mare pondere pe-atunci, în ciuda unei lipse dezastuoase de discernământ (de tristă faimă a rămas relația lui cu Thomas Mann). „Propagandă teatrală”, comunica disprețuitor Ghyka la Bucureşti, evocări îndoielnice, romanțios-sentimentale, pe gustul unor nostalgici întârziați în cețuri feudale, şi totuşi cu efecte nefavorabile pentru chestiunea Ardealului pierdut de curând. Dar nici românii nu disprețuiau pistonul sentimentalismului național-paseist, când puteau răscoli memoria suedezilor, amintindu-le, de pildă, de episodul Poltavei (1709), după care Regele Carol XII şi restul trupelor sale, învinse în bătălie, sejurnaseră (timp de patru ani!) pe pământ românesc, de unde mulți soldați nici nu se mai întorseseră în patria lor, iar cei care părăsiseră totuşi dulceața meleagurilor moldoveneşti luaseră cu ei o preaprețioasă amintire: rețeta sarmalelor. Şi, oricât de delicat din naştere – Poltava, un dezastru pentru suedezi, marcase începutul zenitului pentru marele Carolus Rex, figură legendară a istoriei militare suedeze, în timp ce, corelativ, oponentul lui, Țarul Petru, cucerea pentru Rusia o poziție de temut pe eşichierul politicii europene – proiectul româno-suedez mobiliza forțe de excepție. Nicolae Iorga propunea săpături arheologice în locurile unde poposiseră odinioară suedezii şi se presupunea că s-ar fi aflat Casa Regelui (Bender/Tighina). Se sugera ridicarea unui monument în amintirea eroilor suedezi, protest simbolic, fie el şi tardiv, înțelegem, contra vecinului răsăritean, care confiscase întreaga grandoare istorică a Poltavei. Istoricul Alexandru Tzigara-Samurcaş sonda mai adânc, el descoperea influențe asiatice comune în culturile vechi ale celor două popoare şi entuziasmul suscitat de asemenea revelații în lanț (să nu uităm nici binefacerile gimnasticii suedeze!) au atins un punct culminant odată cu filmul dedicat lui Carol XII, realizare românească susținută de Regina Maria şi difuzată cu mult talent managerial.
Răsfoind dosarele arhivei diplomatice provenind din anii misiunii lui Matila Ghyka în Suedia, întâlneşti atât de frecvent termenul „propagandă”, încât ai zice că tocmai atunci se inventase această „ramură” a politicii şi anume, simultan, în toate zonele tensionate ale Europei anilor ’30. Documentele – rapoarte sau articole de presă – sunt de-a dreptul bântuite de acest spectru, un double pervers-demonic al diplomației tradiționale, omniprezent, prolific, redutabil: „propagandă” germană în țările scandinave, „propagandă” sovietică în Germania şi țările scandinave, „propagandă” maghiară contra României, „propagandă” sovietică prin intermediul cercurilor socialiste şi comuniste, o rețea în permanentă extindere, semnalată când unde nu te aşteptai de impetusul „Internaționalei”: „Hai la lupta cea mare, rob cu rob....” etc., etc. Dar termenul este folosit şi fără conotații pejorative: contra „propagandei” româneşti în Suedia, de pildă, şi, reciproc, a Suediei în România, nu are nimeni nimic de reclamat.
Cititorul care nu vrea să recunoască ironia aflând de certificatul cu care Matila Ghyka îşi motiva absența de la Bucureşti, unde îl solicita serviciul, se va întreba, fără îndoială, cum de nu descoperă în romanul invocat drept scuză „propaganda” pro România. Pentru că, dacă dăm curs interpretării sugerate de autor, trebuie să concedem că, dacă e într-adevăr vorba de o intenție politică, Ploaia de stele serveşte cauza Cehoslovaciei. „Digresiunile” referitoare la România nu lipsesc – ar fi interesantă o lectură specială, focalizată pe chestiunea românească a anilor ’30 în versiunea diplomatului Ghyka (un portavoce al acestuia este uşor de identificat în personajul Radu Săseanu) – dar ele rămân secundare. Cum am accentuat de la începutul comentariilor noastre, Pluie d’étoiles şi-a sedus primii cititori ca basm al unui tânăr cuplu princiar care salvează ca prin miracol stirpea ilustră a Wallensteinilor, ajunsă în pragul extincției (pe linie masculină)(3). La un nivel semantic greu separabil de această love story se desfăşoară elogiul Cehoslovaciei, cu accente apologetice uneori: renaşterea vechii Boemii în tânăra republică, vocația de adevărați întemeietori de stat a noii elite politice, care edifică viitorul țării consolidându-i tradițiile, inteligența strategiei elaborate în această perspectivă, a înnoirii (şi) prin stimularea memoriei. Dar şi vizita la Muzeul din Alt-Gitschin, se înscrie în acest discurs „propagandistic”: nu demonstrează instituția viabililtatea noului regim, forța suveranității bine înțelese? Întrebarea este legitimă, dar să nu ne grăbim cu răspunsul. Atât de limpede să fie intenția autorului?


De la „jocul” baroc la programul rațiunii moderne, secularizate: fantasticul

L’escalier en spirale aboutissait bien à la tribune de l’orgue; mais, arrivés avec Mlle de Wallenstein devant la balustrade convexe d’où le regard plongeait dans la nef, Danthérieu crut rêver en voyant dans le vaisseau de ce qui avait été une église baroque, dépouillé maintenant de tous ses accessoires religieux mais dominé encore par l’azur bleu pâle et les nuages dorés d’un magnifique ciel en trompe-l’œil, flotter de gigantesques monstres marins, suspendus à diverses hauteurs par des câbles presque invisibles.(4)

Indiferent de vârsta lor, oricât de înalte le-ar fi fost studiile şi de meritorie cariera profesională, cu toată protecția unei culturi solide, oaspeții teribililor selacieni adunați în Muzeul din Raiul Ceh în Munții Uriaşi redevin subit copii. Retrăiesc sub şocul spectacolului emoțiile primelor imersiuni imaginare în lumea aventurilor maritime – furtuni năprasnice, valuri gigantice, lupte fioroase, dezastre, naufragii provocate de câte o bestie infernală, ca faimosul krake, caracatița ciclopică în ale cărei brațe de nenumărat, căptuşite cu puzderie de ventuze, bietele ambarcațiuni omeneşti dispăreau fărâmițate şi supte ca nişte coji ridicole de nucă. Ba chiar gura infernului pare să-i amenințe în gâtlejul dințat al megapaleorechinului care domină scena(5). Realitatea şi ficțiunea, adevărul ştiințific şi pre-ştiința psihicului profund, instinctul agresiv şi reflexul defensiv intră într-o dispută tulbure, declanşată, pe de o parte, de contactul cu puterea monstruoasă a naturii, catalizată, pe de alta, de efluviile secrete, echivoce ale spațiului muzeal.
Un adevărat teatru acest muzeu, cu fantoşele lui hidoase, animale-marionete trase parcă de ațele unui păpuşar malefic ascuns pe-undeva, în umbră, muzeu-teatru instalat – horribile actu! – într-o fostă biserică iezuită – o sfântă ruină „salvată” cu prețul desacralizării, o biserică rămasă fără turnuri şi clopote, golită de tot aparatul serviciului divin, spoliată de toate podoabele şi bogățiile adunate de-a lungul mai multor secole în casa Domnului, părăsită de figurile istoriei, miturilor şi legendelor creştine prezente, altă dată, în fresce, altare, statui, o biserică eviscerată ca şi noii săi locatari, exponatele muzeale, cu micile capele în care cândva credincioşii vorbeau în şoaptă cu sfinții, devenite acum nişe pentru vitrinele cu peşti cândva în viață, şi nava principală, în care se adunau enoriaşii pentru a trăi împreună misterul eucharistic, transformată într-un uriaş acvariu fără apă, pentru o populație de carcase spânzurate sub bolta edificiului originar. Singurul vestigiu al decorației de altă dată – bolta cupolei baroce, cu azurul pur şi norii auriți ai unui cer promis cândva celor buni, înfoiată peste capete ca vestmântul Mariei, în culorile preferate ale Sfintei Regine.
Am menționat într-un moment precedent al lecturii noastre asociațiile pe care colecția de „monştri marini” a eminentului biolog ceh le trezeşte, şi am ajuns, începând cu Golemul lui Meyrink la manierismul rudolfin şi „cabinetele de artă” concepute în spiritul barocului centraleuropean. Dar, dacă nu părăsim încă textul, avertizați de Nietzsche asupra păcatului inabsolvabil al filologului, graba – ne-am ales ca motto legea lecturii lente – o altă „uşă” ni se deschide în minte, o altă „zi” începe odată cu „răsăritul” care se anunță(6). Acelaşi episod, al vizitei la Muzeul din nota bene Raiul Ceh, ar putea fi folosit cu succes de un specialist al fantasticului în căutare de exemple care să ilustreze sensul modern al acestei noțiuni şi, corelativ, sursa psiho-mentală a genului literar care-i poartă numele. A devenit de mult un loc comun teza care pune geneza şi ascensiunea în forță a literaturii fantastice pe seama labilității conştiinței în regimul recent instaurat al Rațiunii, semnalând crizele europeanului „luminat”, confruntat cu fenomene insolite şi inexplicabile, neverosimile şi totuşi reale, manifestări ale unei Supra-ordini absolut străine minții omeneşti, dacă nu ale unei Dezordini ostile, imposibil şi de dominat şi de tăgăduit. Biserica transformată în muzeu simbolizează cât se poate de clar (sau brutal?) alternativa instituită de modernitatea încă tânără, imatură: religie sau ştiință, credință sau cunoaştere rațională, obediență filială în fața Misterului ultim sau ofensivă arogant antropocentristă contra lui.
Trebuie menționat, desigur, că exemplul pe care îl discutăm aici, este anterior, cronologic vorbind, teoriei pe care ar putea-o foarte bine ilustra, ceea ce ne îndreptățeşte să onorăm intuițiile unui precursor rămas, ca atare, până acum total necunoscut. Remarcăm, totodată, că, altfel decât spune teoria, dilema definitorie pentu genul fantastic ni se prezintă în versiunea matiliană nu numai rafinat asortată cu reminiscențe baroc-manieriste, ci şi ca suportabilă, ba chiar, în definitiv, surmontabilă: spectacolul „halucinant” al selacienilor nu reuşeşte să strice în mod durabil buna dispoziție a vizitatorilor, cu atât mai puțin zelul „propagandistic” al ghidului ceh. La prima vedere! Dar nu se ascunde aici ironia? Căci, dincolo de concluziile nemijlocit lizibile ale acestei secvențe, contextul romanului spune mai mult – cum se va vedea în curând –, iar subtextul, dibuit lento, emite la rândul lui semnale semantice suplimentare, echivoce şi iritante.
Asistăm, aşadar, conduşi cu multă „diplomație” de Matila Ghyka, la un pact epocal, cu pretenții de paradigmă pentru reconstrucția Europei prăbuşite după războiul mondial. „Cine suntem, în fond, noi, europenii?” Religia, respectiv Biserica, mai exact iezuiții, şi Ştiința, aici Universitatea din Praga, căreia îi este afiliat Muzeul, cooperează, spre satisfacția ambelor părți – o alianță ținută prudent sub tăcere, o complicitate, mai bine zis, care ar rămâne însă inoperantă fără sprijinul Puterii. Tânăra republică cehă, instaurată pe ruinele Imperiului Habsburgic multisecular, susține oficial progresul prin ştiință şi, totodată, tolerează tacit tradiția catolică în virtutea programului ei politico-ideologic. Mitul romantic al renaşterii naționale şi propaganda naționalistă care-l instrumentalizează seduc nu numai masele. Adevărată ironie a Spiritului, cele trei instanțe care întrețin tensiunea vie a umanității moderne – Credința, Ştiința, Puterea – intră într-o coaliție secretă, „armonie” dictată de interese conjuncturale, inspirată de un pragmatism destul de crud în ciuda patosului romantic-patriotic care i se asociază.
Romantism şi pragmatism: dublă sau proastă inspirație? Alianță oportună sau mezalianță fără viitor? „Sufletul ceh”, invocat mereu şi mereu, cu predispoziția lui specifică (refrenul deja remarcat) pentru ocult, monstruos, macabru ne conduce în conul de umbră al „fericitului” Eveniment, inaugurarea muzeului. Cedând gustului „ceh” – „Rien de tel que d’être tchèque pour avoir envie de s’occuper d’animaux marins”(7) –, curiozitatea ştiințifică, cu predilecția ei „barocă” pentru capriciile naturii, captivată, aşadar, de fenomenul rar, insolit, extrem, lucrează finalmente în favoarea obscurantismului. Căutate sistematic, depistate cu prețul unor eforturi imense şi cu riscuri greu de calculat, pe calea aventurii, altfel spus, achiziționate cu o pasiune soră cu viciul, studiate cu o meticulozitate crâncenă, maniacală, descrise cu precizie necruțătoare, exemplarele din colecția savantului biolog – un „popor halucinant” de giganți , „prodigii de urâțenie”, de-o hidoşenie „diabolică”(8), repetăm – trezesc în spectatori (chiar dacă doar momentan) stupori şi angoase ancestrale, astfel că muzeul devine propria lui negație: în loc să glorifice Luminile, el se converteşte într-un spațiu al umilinței şi ororii înfricoşate – o dispoziție religioasă arhaică, pe care creştinismul o sublimase. Ironia Spiritului, cum spuneam: în biserica dezafectată (profanată, de fapt) resuscitează homo religiosus, copilul timorat din primele zile ale speciei.
„Die Umwertung aller Werte” („revizuirea tuturor valorilor”) proclamată cu trufie de profeții emancipării radicale, presupune uitarea şi impune chiar, în mod tiranic, ca pe un de-la-sine-înțeles, o damnatio memoriae. Victima de primă oră a revoluției moderne este, desigur, religia, şi detronarea ei poate începe fără întârziere: represiunea contra Bisericii debutează voios cu dezafectarea, dacă nu chiar demolarea sansculottistă a edificiilor sacre. Cu abilitatea lor proverbială, iezuiții din povestea noastră colaborează cu Puterea seculară: ştiința detronează credința, în biserica periclitată se instalează un muzeu, ichtiologia câştigă suportul oficial, retras teologiei. Damnarea memoriei se dovedeşte, însă, inoperantă, o tactică tiranică şi vicioasă totodată, adoptată din oportunism şi prostie, deficitară prin premizele ei axiologice. Valorile reale, ca Adevăr, de fapt, sunt de ne-„convertit”, şi uitarea lor la comanda Secolului nu debarasează conştiința decât parțial şi superficial. De fapt, uitarea împovărează conştiința, cu un simț difuz al vinovăției – un incomfort obscur, o malaise, din care se nasc, inevitabil, monştri. Cazul omului nou promovat de tânăra Republică Cehoslovacă în primul ei deceniu de emancipare, ilustrează în viziunea lui Matila Ghyka un fenomen general european: limitele spiritului modern, iluzia progresului prin „depăşire”, maleficiile Noului câştigat prin uitare.


„Die Umwertung aller Werte?” Emblemă şi destin

Les visiteurs, ayant presque parcouru la longueur de la nef et dépassé le groupe bizarre des requins-marteaux, virent alors, à l’emplacement du maître-autel, surgir d’un lit de roches et de coquillages l’avant en grandeur naturelle d’un ancien navire à voiles dont le beaupré pointait au-dessus de leurs têtes; en avant de la carène noire se détachait, pâle avec des traces roses sur les joues et sur les seins, un buste de sirène couronnée, les cheveux jadis dorés flottant comme sous la caresse du vent, les bras tendus en arrière de chaque côté, le ventre et les hanches, ombrés d’écailles, se fondant dans le jet puissant de l’étrave. [...]
- Notre Mélusine! .... Ce n’est pas possible....
(9)

Lemma, icon, epigramma, sau, în alți termeni, inscriptio (motto), imago (pictura), subscriptio: iată cele trei elemente canonice ale unei embleme, gen cu mare trecere în secolul XVI, al barocului iubitor de rebusuri, incifrări, alegorii ingenios-scurile. Extrapolând acest pocedeu structural în mediul discursului romanesc pe care-l analizăm aici, am putea identifica o triadă de tip emblematic: Melusina – un nume (lemma, inscriptio, motto), numele unui vas, cum indică imaginea corespunzătoare (icon, imago, pictura), o corvetă cu trei catarge, remarcabilă prin ornamentul de la proră: femeia-sirenă, cu sânii goi, despletită, cu coroană pe cap. Este vasul care – subscriptio – sub conducerea Arhiducelui Karl Joseph al Austriei, cu un mare biolog la bord, Profesorul Moessel, şi cu un tânăr comandat secund devotat dinastiei şi dedicat cu fervoare mării, Maleen-Louis, a efectuat în anii premergători primului război mondial o expediție ştiințifică în Pacific, peripeție inspirată şi de duhul poeziei, de vreme ce echipa tinerilor, sfidând aportul motoarelor, s-a încredințat în exclusivitate pânzelor, navigând ca predecesorii lor, spanioli, portughezi, olandezi, „sub mângâierile vântului”, de la Yoklahoma spre Insulele Marchize şi apoi spre Marea de Coral cu fabuloasa ei „Barieră”, atolul din nord-estul continentului australian(10).
Melusina este un motiv atotprezent în „simfonia” romanului lui Ghyka – în primul rând, la nivelul diegezei, ca episod de neuitat în biografia protagonisului Maleen-Louis. Misiune înaltă, aventură exotică şi inițiere totodată, o experiență constitutivă pentru tânărul comandant de vas, ciment al identității sale, această miniodisee îl leagă, totodată, ca o frăție indestructibilă pe marinar de coechipierul lui de atunci, biologul. Dar, descifrată ca emblemă (şi nu dăm atenție aici anagramei Melusina – Maleen-Louis, care ne-ar conduce spre tehnica rebusului), Melusina pune în mişcare întregul dispozitiv textual: doxa, mitosul, erosul, fantasmele intră în conexiuni neprevăzute, care angajează, mai departe, istoria şi politica. Revine, într-un nou travesti, însăşi ideea „propagandei”, pentru că Melusina, deşi cu sânii goi şi părul despletit sălbatic, ca un snop de şerpi, poartă pe cap coroană, mai precis „diademă ducală”, – ornat adecvat, de rigoare chiar, ținând seama de personajul aulic care conduce expediția, Arhiducele Karl Joseph(11). O întreprindere simbolică în multe privințe, aşadar, această expediție ştiințifică, fără îndoială, dar care demonstrează înainte de toate interesul Imperiului Habsburgic pentru Pacificul de sud, intenția de a fi prezent într-o zonă rămasă până atunci în afara pretențiilor sale geo-strategice. Această operațiune pacific-expansionistă (nu cred că greşesc considerând că ea a existat numai în imaginația lui Matrila Ghyka) se drapează, inevitabil, în memoria celor doi supraviețuitori în straie cernite. Şi nu numai pentru că acolo a rămas tinerețea lor, cu elanul aventurii şi al dominației virile. Retrăite după război, amintirile – „un nostalgique remous de souvenirs” – apasă cu povara suplimentară a tragediei istorice de neprevăzut pe-atunci, pe spinarea Melusinei, în beția navigației sub flamura vvv: valuri, vânt, vele... Cum ştim, după asasinarea Principelui moştenitor la Sarajewo (fatalul 28 iunie 1914!), la moartea Împăratului Franz Joseph (21 noiembrie 1916), Arhiducele Karl Joseph (mai exact: Carl Franz Joseph Ludwig Herbert Georg Otto Maria de Habsburg-Lothringen) a urmat unchiului său la tron. Nu avea nici treizeci de ani. A fost eroul unui grandios final: ultimul împărat austriac, sub numele de Karl I, ultimul rege al Ungariei şi Croației (sub numele de Karl IV) şi ultimul rege al Boemiei (Karl III). La abolirea monarhiei în Austria, detronat în Ungaria în 1919, a refuzat actul oficial al abdicării, preferând expatrierea. A murit la Madeira, trei ani mai târziu. Se spune că ar fi răcit şi i-a lipsit îngrijirea medicală. Matila Ghyka presupunea, fără îndoială, că cititorii romanului său, la începutul deceniului următor, nu uitaseră istoria tragicului Karl Joseph, cel cu anii numărați şi multe coroane de pierdut, rămas pentru odihna pe veci în pământ străin, la Madeira. Pentru noi, însă, astazi, numele suscită eventual întrebarea: cine a fost acest „archiduc Charles-Joseph”? Dar merită să ne-o punem, pentru a realiza sensul emblemei Melusina. Asociate la bordul acelei fregate, cele trei personaje participă, în ciuda diferențelor sociale, la aceeaşi aventură, personifică trei ipostaze ale tinereții active, virile, deschise cu încredere spre viitor, în timp ce destinul pregătea un final cu totul neprevăzut pentru superba aventură. Dincolo de semnificația ei istorică, figura tragică a ultimului Habsburg degajă pentru cititorul de azi o lumină misterioasă, mitică, atunci când aflăm, cu mirare, desigur, că el a fost beatificat în 2004 de Papa Ioan Paul al II-lea. Aventura modernității, fantasticul aventurii, fantasticul realității: a trecut încă o zi cu Matila Ghyka în muzeul său de ştiințe naturale.
(va urma)