Poeme
George Nina Elian

Poezii

Articol publicat în ediția Viața Românească 9 / 2016

 
REGRESIE

ninsoarea se întorsese în cer
lumina se risipea în lucruri mărunte…
pământul rămânea uscat
ca o vorbă indiferentă


MÂINE

alte şi alte deşertăciuni,
alte şi alte cadavre
(ale fricii, ale fantomelor ploii,
ale absurdului)
peste care se scutură
în răstimpuri
limfatice flori de primăvară,
muguri, miresme,
vagi dorințe pierdute

(ca nişte ochi de femeie iubită
cărora nu le-ai ştiut niciodată
culoarea adevărată)

mâine – spun zodierii – ar urma
să te naşti

mâine ar urma să plângi un mort
pe care nu l-ai cunoscut niciodată


ȚĂRMUL PE CARE NU-L VEZI

când voi afla, îți voi spune.
nimic nu e dinainte ştiut (oricum,
fericirea ta va veni
cu o secundă-nainte de clipa din urmă).

tot ce ai de făcut e s-aştepți:

țărmul pe care niciodată nu-l vezi
e aproape.

norii (ca o ceață de-april)
de deasupră-i
vor pluti cândva în numele tău

(în numele unei înfrângeri)


INSTANTANEU

cerul era alb
ca o nevinovăție
presimțindu-şi pedeapsa


AIDOMA UNUI REST DE LUMINĂ

să mori duminica
aidoma unui rest de lumină
pe buzele unui sfânt proscris

(nu spune nimic, doar priveşte atent
smerenia cu care apa
se oglindeşte în cer!)

multora le-am arătat calea;
eu n-am găsit-o
niciodată

(dintr-o simplă ezitare a timpului,
sângele meu va-ngheța
înainte de-a ajunge la țărm)

AL CUI?

mă preling
(ca în transă aproape),

apoi
cad.

sunt cel din urmă
(al cui?)
strop de sânge…


FEL DE A PLECA, FEL DE A RĂMÂNE


aşa am să plec:
cu o haină pe umăr
pe un drum ce nu ți se-arată
decât după ce ai păşit dincolo
de hotarul zenitului

aşa voi rămâne:

eteric,
liber de toate,
invizibil

(precum cerul,
lumina,
nimicul…)


UNDE NIMENI NU VINE,
DE UNDE NIMENI NU PLEACĂ


eu nu am patrie
patria mea
nu mai există de mult
drept osândă că am venit pe lume
fără să vestesc pe nimeni
nişte barbari muți şi trişti
m-au adus aici
unde nimeni nu vine
de unde nimeni nu pleacă

(hotare întretăiate la infinit
descompun gândul
în fărâme de coşmar,
orice gest
e un adevăr decrepit)

patria mea nu mai există
de mult

pe cei câțiva barbari muți şi trişti
nu i-am mai văzut
niciodată
dar sunt aceiaşi
care-mi astupă
noapte de noapte
cu ziduri
ferestrele