Miscellanea
Florin Toma

Târleşti, mon amour

Articol publicat în ediția Viața Românească 9 / 2016

 Două personaje. Ba nu, trei. Interşanjabile. Primul: unul dintre cei mai apreciați dascăli ai urbei Ploieştilor – venerabilul profesor de limba română, Octavian Andreescu, ani îndelungați director al Liceului „C.D. Gherea”, azi „Nichita Stănescu” (cu toate că de la Gherea la Nichita e o cale lungă, dar, deh!… aşa merg lucrurile!). Al doilea: fiul – Florin Andreescu, artist vizual de anvergură europeană, unul dintre pionierii artei fotografice din Ploieşti, autor de film, profesor universitar. Şi, nu în ultimul rând, proprietarul Editurii Ad Libri, unde au apărut unele dintre cele mai frumoase albume de fotografii despre zonele etnografice ale României, apreciate şi premiate la marile saloane ale cărții, pentru calitatea lor editorială şi profesionalismul documentării. Al treilea: satul Târleşti, comuna Poseşti, județul Prahova, un sătuc pierdut la „frontiera” cu județul Buzău, care, hăt! în 2002, avea 600 de locuitori (azi nu mai sunt nici pe sfert!), locul de naştere al Domnului Profesor… Bun! Şi acum legătura dintre cele trei personaje: filmul realizat de Ad Libri (adică, Florin Andreescu) intitulat destul de gingaş-poetic – aşa sunt regizorii, dau cele mai sensibile titluri peliculelor lor… parcurgeți filmografia românească şi veți constata că am dreptate! – „Rădăcinile sufletului”. Filmul – turnat la Târleşti, între 2013 şi 2015 – este dedicat de autor tatălui său, un cadou artistic şi foarte valoros dăruit cu ocazia împlinirii a 90 de ani, care se vrea – ba chiar, indiscutabil, reuşeşte – să fie parabola unei vieți închinate studiului. A izbânzii. A reuşitei. Un fiu de țăran – visător, harnic şi încăpățânat – împins de la spate de dorința de a-şi depăşi destinul, spre a ajunge un Domn al Şcolii, în oraşul Ploieşti. Care, acum, nonagenar, într-un pelerinaj cu sens invers, îndrăzneț, dar nu mai puțin trist – fapt ce-i permite, la nivel estetic, autorului filmului un raccourci extrem de reuşit – se întoarce la surse, la locul său de origine. La baştina seminției sale. La unica iubire a vieții lui: Târleşti. Acolo unde se găsesc înfipte puternic în pământ, definitiv şi universal, „rădăcinile sufletului” său. Şi ce găseşte acolo? Ruină dezolantă, prieteni dispăruți, odăile pustii ale casei sufocate de valuri de iarbă necosită, coline golaşe, livezi calcinate de timp, cimitirul aproape părăsit, căci copiii părinților îngropați aici au luat demult calea pribegiei. Când şi când, câte o maşină mai striveşte cu zgomotul motorului liniştea aproape mormântală. O tristețe apăsătoare îl cuprinde pe bătrânul dascăl – care, deodată, ostenit, se aşază pe laviță şi începe să declame din clasicii latini sau din poezia românească tradițională – căci toate semnele îi dau certitudinea că adagiul fugit irreparabile tempus i se potriveşte – ca un blestem savant dobândit implacabil – oricui. Şi ce mai face fiul? Fiul, Florin Andreescu, are ideea ca, într-o sâmbătă de august, să proiecteze filmul la Căminul Cultural din Târleşti. La fostul conac al unei familii de latifundiari, exilați prin deceniul patru al secolului trecut, undeva, în Argentina, a fost pus afişul filmului, pe care toți locuitorii l-au admirat. Şi, stârniți de curiozitate, dar şi de mândrie – doar Octavian era unul dintre cei mai proeminenți fii ai satului – au venit cu mic cu mare să vadă filmul. La Căminul Cultural din Târleşti, unde generații de târleşteni participaseră la serbări, baluri populare, nunți, botezuri, şedințe şi unde nu se mai proiectase un film, din 1990, avea loc acum o premieră. Povesteşte Florin Andreescu: „La finalul anilor ‘70, când mă aflam în vacanțele de vară la bunici, mă duceam cu mare interes la filmele de sâmbătă şi duminică seara. Erau proiectate de pe 16 mm înaintea balului. Mi-l aduc aminte pe domnul Gina, proiecționistul care apărea călare pe o motocicletă sovietică, cu o mână pe ghidon, iar cu cealaltă ținând câteva cutii metalice de peliculă. Filmele circulau din sat în sat şi oamenii se bucurau de ele, căci televizoarele erau rare pe vremea aceea. Atmosfera sălii de cinema era fabuloasă. Stăteam toți pe lungi băncuțe de lemn, fără spătar, înghesuiți, se intra şi se ieşea din sală la fiecare minut, se strigau prieteni sau se căutau domnişoare spre a fi înghesuite în vreun colț întunecos. Se mai rupea pelicula în proiector şi atunci sala vocifera puternic, se fluiera ca la stână, dar tinerii iubăreți se bucurau de întuneric şi scăpau astfel de privirile vigilente ale mamelor cu fete nemăritate…”. Un film pe care târleştenii nu doar cinefili au dorit să-l vadă. În fond, era vorba despre satul lor, despre ei şi despre izbânda oricând posibilă. Şi a venit toată suflarea. Primarul, părintele paroh, profesorii satului, intelectuali (tineri din sat sau stabiliți în Ploieşti şi Bucureşti, unii angajați la multinaționale!), țărani, oameni simpli, câțiva bătrâni care şi-l aminteau din copilărie pe eroul filmului, apoi veşnicii asistați social – sătui de munca pe care n-au depus-o niciodată! – copii, elevi, bunicuțe şi bunici cu strănepoți etc. etc. Şi toți s-au bucurat, gustând măreția momentului, concentrați şi atenți. Aceeaşi atmosferă, ca şi în timpul proiecției de cu trei luni în urmă, de la Centrul Cultural Mythos din Ploieşti, unde a fost invitată elita cadrelor didactice ale oraşului. La final, normal, au venit discursurile oficialilor – care au evocat personalitatea dascălului devenit ad-hoc personaj de film – şi, bineînțeles, alocuțiunea emoționată şi emoționantă a celui sărbătorit. Întreaga poveste a fost nu doar o idee transpusă pe peliculă, cu ambiție şi har, nu doar un salut cu respect al unui Dascăl adresat locului din care el a răsărit, ci şi, în ultimă instanță, însă poate că la fel de important, un smerit şi solemn gest de reverență al unui fiu către tatăl său.