Comentarii critice
Marian Victor Buciu

TRATATUL DE(SPRE) VINĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009

Vinovați fără vină. Vinovăția românească, Ed. Ideea Europeană, 2006, cum aflăm, este o carte scrisă înainte de căderea comunismului, plecând de la Dmitri Karamazov, cel care asumă şi ispăşeşte o crimă pe care nu a comis-o. În carte citim, însă: „acum, la aproape două decenii” (Vinovați fără vină, p.126), după decembrie 1989. Înseamnă că Nicolae Breban şi-a rescris întreg volumul. Ce fel de carte citim acum? Ea este numită ezitant, când „divagații”, când un „lung excurs despre vină” (p. 234). Sau este numită, contradictoriu, când eseu („în spiritul eseului de față”, p. 200) când studiu („studiul de față”, pp. 194, 203, 204, 209). Studiu ori eseu, în cartea sa autorul nu intenționează să divagheze grațios şi nici măcar gratuit. El vrea să fie direcțional, programatic eficient: „rândurile de față vor să militeze pentru orice tip de simț practic” (p. 194). E, din voință autoreflexivă, autocritic: „Cer încă o dată scuze pentru reducțiile un pic grosolane, un pic expediate pe care le fac…” (p. 179). Scrie într-o ordine fără ordine. Adesea pare că se mişcă pe loc. Scrisul înaintează în cercuri sau în volute. Părăseşte linia şi revine – după principiul eternei reîntoarceri – la ea într-un fel imprevizibil. Pe măsură ce se câştigă în obişnuință, se pierde din surpriză. Curba interesului se impune şi uneori chiar se opune, apare şi ea fluctuantă, între uimire, banalizarea neobişnuitului şi reluarea, şi ea surprinzătoare, a unor lucruri cunoscute în opiniile curente, cum ar fi, de pildă, vulgarizarea mediei televizuale. Breban imprimă cărții un mod romanesc, declarat şi asumat, atent la personaje şi la dramele lor. Pe alocuri, discursul devine un monolog teatral, comediografic, presărat cu exclamații vesele: „haha” (p. 148). Autorul se transformă în personaj. Preia energic discursul marcat de oralitate: „da, domnii mei…” (p. 149). Se aşază la cea mai mică distanță de cititori, cărora li se adresează direct: „stimați lectori şi confrați” (p. 99). În discursul sau monologul lui, Breban devine poetic, după ce e evocator, descriptiv, teatral, epic şi chiar analitic.
Ca metodă formală şi profesională, Breban promite să nu adopte unel­tele sociologice şi etice, cu sursele lor atât de diverse. Rămâne tot scriitor, un fel de memorialist – dacă n-ar fi convins că şi memoriile sunt ficțiuni –, plecând de la o experiență personală şi livrescă şi întorcându-se tot la ea. E nevoie, susține el, de mărturia istoricilor şi scriitorilor. Breban vede mersul, dar şi demersul, istoriei, într-un mod ciclic, ca Spengler şi Nietzsche, nu în spirală, ca Hegel şi Marx (p. 12). În altă parte, însă, apropie ciclul de spirală.
Breban nu absolvă şi nu rezolvă trecutul şi nici nu direcționează concret viitorul: „ne ferim de a oferi soluții” şi „răspunsuri” (p. 60). Suspendă asumarea vinei, care „poate nici nu există” (p. 60), dar e vital necesar ca ea să fie recunoscută. Situația apare cu totul opusă principiului justiției sociale: in dubio pro reo. Tocmai suspiciunea de nevinovăție impune curajul de a admite vinovăția. În loc de aceasta, observăm laşitatea cu care se ornamentează vina. Ca metodă de abordare a temei vinovăției noastre, a românilor, Breban mai precizează că foloseşte comparația cu starea Germaniei şi a germanilor, din timpul nazismului şi de după înfrângerea şi judecata acestuia.
Scopul cărții este (auto)exegetic, explicativ, reflexiv, rațional, comprehensiv. „Toate acestea le spun pentru a înțelege eu în primul rând…” (p. 105) ; „aş vrea… să înțeleg” (p. 184). Scopul urmărit aici nu este rezolvarea, ci fixarea temei. Autorul vrea doar să formuleze bine problema (p. 62). Romancierul s-a ferit de tezism ori de moralism şi nu judecă nici acum. Judecata limpede nu se află la îndemână, nu se oferă de la sine gândirii, înțelegerii: „nu percepem bine ce am trăit” (p. 153). De aceea perspectiva scriitorului este mai potrivită, cu toate că nu fără riscuri. „E greu de dat verdicte şi, de altfel, soarta unui scriitor este de a reflecta nu de a judeca.” (p. 165)
Ca să ne înțelegem, pe noi şi între noi, Fr. Nietzsche ne îndeamnă să privim trecutul altfel decât am făcut-o. Schimbarea (de)mersului reflexiv poate fi de ajutor. Apare şi un rost pedagogic. Aproape e citat un proverb francez, amintindu-ni-se că învățăm din necazuri, de la duşmani. Experiența infernului terestru este şi ea o lecție de învățat. Dar gândirea propriu-zisă, susține autorul, nu este uşoară, cu atât mai puțin nu este uşuratică, oricât de spontan ar țâşni ea. Breban evidențiază eroismul gândului şi pare a se deroba pe motiv temperamental: „firea mea vulcanică de care nu sunt întru nimic responsabil” (p. 210). Îşi recunoaşte vina de a nu-şi lămuri vina sau, mai exact, nevinovăția: „poate şi eu am o anumită vină în tăcerea sau calomniile care mă înconjoară” (p. 214). Şi-a limitat într-un fel vinovat gândirea: „nu am spus adevărul până la capăt” (p. 215). E prea implicat pentru a fi negativist. A fost martor şi actor, ca cetățean şi scriitor, într-o lume nu în totul înfrântă, care a avut şi partea ei de rezistență. E polemic, chiar sarcastic, cu cei care contestă – pentru că n-au cunoscut-o, n-au trăit-o – rezistența de tip cultural, rezistența prin cultură, în comunism. Nu neagă „colaboraționismul” – scris cu ghilimele –, de care s-au făcut vinovați destui redactori în editurile din vremea comunistă. Precizează şi dimensiunea vinei: lipsa de îndrăzneală, de a cere mai multă libertate, autonomie de creație. A lipsit expresia unitară a voinței de creație artistică.
Evocă familia purtând „vina” ideologică, a clasei sociale, a originii „blestemate” ori „nesănătoase”: mama, şvăboaică din Banatul sârbesc, tatăl, linia paternă, maramureşeană, care numără zece generații de preoți, fratele. Nu uită copilăria multietnică, formația cosmopolită, între maghiari, nemți, evrei, ruteni, secui. Păstrează o cumpănă optimistă şi vitalistă când priveşte în trecut, unde redescoperă suficientă „viață adevărată”, de luptă aşteptată, pe toate fronturile, dramatică ori chiar tragică, împărțind competitorii între victorioşi şi perdanți, două categorii nu întotdeauna clare.
Afirmă un optimism nietzschean: în afara morții, totul întăreşte. Descoperă cine caută corespunzător, liber. Primejdioasă îi apare cvasi-eliberarea, după ce calea liberă a fost cucerită. Esențială devine din nou voința, voința de reuşită, valabilă în totul. Voința de libertate rămâne dificilă câtă vreme la baza identității există „nesiguranța”. Deschiderea lui Breban, gânditor național şi cosmopolit deopotrivă, întâlneşte un fel de neoiluminism reflectat în postcomunism şi de A. Marino. Pentru Breban a fi european înseamnă să ajungi martor, critic, solidar. El consideră că suntem europeni amintindu-ne de greci, romani sau daci (p. 228). Ne-am salvat identitatea, limba, fondul originar nelatin, cum gândesc Blaga şi Pârvan (p. 197). Istoricul Gheorghe Brătianu, aprobat de Breban, crede că am păstrat limba neolatină pentru că provine din latina vulgata şi era folosită de toți cei care se aflau în teritoriul nostru, ca o limbă de gară centrală în Germania de azi (p. 76). D. Drăghicescu, conspectat aici, credea că violența, urbanismul şi mândria provin de la romani şi daci. Am decăzut ca popor, dar asta înseamnă că am fost şi bine situați. Unele popoare apropiate – Polonia, mai ales, elogiată aici – au un prestigiu istoric superior, pe lângă „noi, românii, săraci şi umiliți prin vremi…” (p. 151). Breban se referă nu doar la vini închipuite, dar şi la vini reale. Rejudecă „greşelile României”, în lanț. Am trecut de la o eroare la alta: le­gionarismul, prohitlerismul, comunism, proceauşismul. Vina româ­nească nu e laşitatea, ci pasivitatea (p. 50). D. Drăghicescu, cu date de la Al. Xenopol, arată că n-am păstrat de la romani – notează Breban – „violența, capacitatea formidabilă de organizare urbanistică, a drumurilor, a legilor” (p. 76). Adaptarea am dobândit-o prin pasivitate. Nu fuga ori boicotul e salvarea. Nici n-am boicotat istoria. Am rămas, n-am fugit. Ne-am unit greu. Voința ne e slabă. Destructurarea naşte conflicte tragice. Hannah Arendt explică şi violența germană tot prin târzia unificare a nemților (p. 92). Viciile româneşti recunoscute aici sunt „corupția, trădarea, furtul şi ipocrizia mieroasă” (p. 91). Dar nu le-a lipsit cu totul românilor abilitatea în istorie. Exemplul pe care Breban îl găseşte cel mai elocvent pentru unitatea etnică este acela al alegerii lui Al. I. Cuza, la 24 ianuarie 1859, ca domn al statului România rezultat din primele două țări româneşti. Avem, deci, puncte de sprijin ca să ne eliberăm de complexele trecutului. „Nu, noi nu suntem sclavii unor resentimente şi plăgi morale trecute…” (p. 233). Noi românii „suntem tentați de a amâna revolta”, „îi găsim persecutorului scuze şi calități”, „transformăm necazul în virtute, călăul în trimis al istoriei” (p. 75). Să vrem să depăşim impasul – întrucât criză nu este (p. 175), ceea ce nu este cert: „Da, ne aflăm în criză…” (p. 204) –, să depăşim, aşadar, impasul ori criza, găsind un sprijin în „frământata şi glorioasa noastră istorie” (p. 176). Afirmând-o şi în ce are de afirmat şi în ce ar avea de negat. A nega ori a uita istoria este o tendință veche şi actuală, o păguboasă eternă întoarcere, ce se cade întreruptă. A continua, liber şi voluntar, iată sensul istoric şi uman. Realitatea – din care nu trebuie să evadăm – rămâne cea națională, „soarta noastră este una profund norocoasă” (p. 235).
Comunismul, ideologie, simulacru de religie, ca un alt creştinism (p. 139), a inventat vina naşterii… sociale (p. 48). În comunism, „am acoperit o eroare cu o alta, eroarea militară cu cea ideologică” (p. 52). Breban preia limbajul comunist internaționalist acuzând comunismul naționalist, atunci când scrie despre întinarea idealurilor: alfabetizare, industrializare, promovarea femeii (pp. 131-2). Optimismul său relativist nu urmează logica „Tot răul spre bine”, el caută binele din rău. Şi nu e vorba de acel bine travestit în rău, dar de acela care i se pare adevărat. În comunism, ne spune, s-a realizat unitatea românilor, s-a atenuat diferența dintre clase, ne-am păstrat, totuşi, teritoriul etc. Eseistul lucrează şi „sociologic”, cu „statistici” notate exact după impresii de moment: favorizați de regimul comunist ar fi fost cel mult un milion şi jumătate de români. Devine un neaşteptat apărător al lui Marx. Leninism-stalinismul a denaturat marxismul. Ceauşescu între 1965-1971 dădea unele speranțe (p. 140).
Scriitori liberi ca Böll şi Grass, cărora li s-a decernat şi Premiul Nobel, au crezut şi ei în Marx, Lenin, Stalin. O observație: scriindu-şi cartea, Bre­ban nu a putut să ştie că Grass nu s-a „dezis” (p. 55) de nazism, dar l-a ascuns până la recentele lui memorii. În Germania Federală, în anii ’70, mărturiseşte Breban din experiență directă, era mai rău ca la Paris, unde a trebuit până la urmă să plece. Şi totuşi, în comunism n-a existat decât cultură de propagandă (p. 134), notează el o judecată radicală, pe care o va amenda şi rejudeca, după principiul gândirii circulare, cu dus şi întors. Vina are ca semne determinate şi determinante slăbiciuni, ezitări, trădări ale idealului 123). Să observăm că toate sunt insuficiențe ale voinței de a fi, de putere, de creație. Cartea, face autorul o precizare esențială, se ocupă de vinovații fără vină, nu de vinovații reali, care se ascund (p. 82). Modelul propus de vinovat fără vină este personajul lui Dostoievski, Mitea Karamazov, care se mărturiseşte vinovat şi capătă nevinovăția. Vina recunoscută va fi absolvită, potrivit acestei jurisdicții care nu împarte pedepse. Dimpotrivă, le anulează. Breban vede în gestul monahului Zosima, care se prosternează la picioarele ofițerului Dmitri Karamazov, mai mult decât profețirea nenorocirilor viitoare. Esențială rămâne „asumarea unei vini niciodată comise” (p. 23). Dmitri alege calea sfințeniei. De fapt, un creştin îşi asumă vina căderii lui Adam, a strămoşului uman; vina altuia. Acesta este sensul sacrificiului: a muri pentru ca altul să trăiască.
O mare obsesie scoasă din răsturnarea valorilor ajunge răul transformat în bine. După crima pentru colectivitate, națiune, biserică, stăpânire, apare crima pentru o idee. Paranoicii Lenin sau Hitler conduc sisteme criminale. Împăratul Napoleon şi ucenicul său imitator Raskolnikov ucid ca să acceadă la destin. Destinul devine viață individuală scoasă din moartea altora. Rilke crede că Raskolnikov, prin crimă, accede la o altă libertate (p. 21). Raskolnikov primeşte pedeapsa creştină prin prostituata Sonia. Julien Sorel e ucis cu convingerea că dreptatea rămâne a sa. Toți fanaticii condamnați se cred nevinovați. La amoralul Julien Sorel, ca şi la Fr. Nietzsche, există o voință, o „foame de destin” (p. 16). Printr-o forță voluntară, destinul poate ajunge joc, înscenare, farsă. La T. Mann, scriitor echilibrat, rațional, ironic, în nuvela Mario şi vrăjitorul, destinul este asumat histrionic, teatral. El numeşte destin „Rolul meu pe pământ” (p. 199).
Breban repetă în această carte, până la exasperare cititorului care aşteaptă şi altceva – poate nu tocmai o soluție, de la început exclusă – şi nu doar exortația continuă de a nu învinovăți pe alții. Gândul autorului, odată fixat, nu vrea să se mai desprindă. El nu vede răul exclusiv din experiența umană şi istorică a sclaviei omului lipsit de orice libertate, imanentă şi transcendentă. Ştie că răul mare a fost răul travestit în bine, dar cere, lucid, să vedem binele care se ascunde ori se arată şi în rău (p. 131). Susținând vinovăția românească, Breban precizează că nu atacă valorile româneşti (p. 58). Românii au trecut din nou pe lângă spovedanie sau confesional: „am ratat ocazia de a ne ispăşi vina, de a o asuma cu adevărat!” (p. 52). Suntem în situația nemților după al doilea război mondial, vinovați fără a ne asuma vina. Mitizăm şi calomniem. Germanii, reaminteşte autorul, nu şi-au asumat vina guvernului hitlerist, motivând că n-au ştiut, deşi mulți ştiuseră. E aici vorba de vina reală. Sau de, să spun astfel, vina vinovată. Ea este greu de asumat. Şi nu rezolvă problema vinovăției. Poate fi asumată doar vina nevinovată, a lui Dmitri Karamazov. În cazul german, al vinei reale, apare şi o problemă de înțelegere. Probabil unii, admite Breban, nici n-au înțeles. E greu, poate imposibil de înțeles vina reală. Nemții şi-au asumat şi integrat firii lor vinovăția. Să schimbăm, cum face Nietzsche, pentru a putea înțelege, unghiul de vedere, într-un mod pedagogic (p. 100).
Rămânând la modelul german, la metoda comparării românilor cu germanii, aceştia din urmă, arată Breban, au ispăşit „abil şi oarecum convingător prin muncă harnică şi performanță industrială” (p. 53). Succesul, performanța, iată rodul voinței care îşi suportă pedeapsa. Iată calea, adevărul şi viața în plan laic, național, statal, civic, individual. Modelul propus nu este doar exogen, el este şi endogen. Am avut exemplul saşilor şi şvabilor din România, elogiați de – pe jumătate – urmaşul român al unora dintre ei, ca model de colonizatori şi civilizatori. Am avea nevoie de o voință mai mare, pentru că ne găsim, după comunism, într-o situație mult mai grea decât a germanilor după nazism. Breban doreşte o opoziție dezinteresată de a deveni putere politică: „cine face la noi opoziție reală, vigilentă, ne-coruptă?!” (p. 39).
Studiul-eseu este polemic şi emană nu puține săgeți. Şi aici este critic, dar numai în treacăt, cu E. Ionesco. Mi se pare curios că Breban, negând metoda analizei evidențiată de critică în proza sa, îl înscrie la analişti tocmai pe autorul de literatură a non-sensului (absurdului), atât de îndepărtat de referentul istoric, politic şi, nu o dată, chiar metafizic. Pe Ionesco, Breban îl elogiază, aşadar, pentru „capcitatea de analiză (s. n.) extrem de fină, de profundă, a reacțiilor umane” (p. 14). Însă cu totul alta îi este estetica adevărată. Iar dacă admitem analiza, ea poate fi invocată ca metodă a descompunerii realității – analiză, etimologic, înseamnă descompunere. Într-un alt loc din acest volum, Breban repetă caracterizarea, deopotrivă cu reproşul: Ionesco, „un psiholog atât de fin al multor reacții umane abisale”, ar produce o perspectivă greşită, în piesa lui, Rinocerii, ilustrând psihologia mulțimii fanatizate politic (p. 99).
Pentru că nu agreează judecățile exclusiviste sau excomunicatoare, Breban face adesea alergie la negarea deplină a valorilor, la sila fără revenire a unora față de condiția şi istoria românească. Devine iritat când cineva, şi nu un oarecine, un lider optzecist, nenumit (ca şi alții, recunoscuți de contemporanii culturalizați), egalizează valoarea artistică cu valoarea comercială. Îl cheamă, însă, nominal, pe G. Liiceanu, cu Apel către lichele, față de care are, în problema vinei, o atitudine diferită. Chemarea condamnă pe alții şi nu porneşte de la vinovăție, zăbovind în asumarea acesteia. Judecata doar adresată i se pare lui Breban nedreaptă şi primejdioasă. Cea propusă în acest volum, adecvată, dacă e judecată – raționament lucid –, apare asumată de persoana individuală şi colectivă. Breban pleacă şi revine de la eu şi noi pentru a se întoarce tot acolo. Autorul Apelului vituperează în afara eului, calificând şi disociind între vinovății şi vinovați. Particularizările, care fac parte din dialogul curent în condiții de libertate a expresiei, există, meteoric, şi la Breban. Ele apar constatativ: S. Brucan ne-a numit națiune de proşti (p. 92), N. Manolescu n-a fost membru P.C.R., dar a fost în nomenclatură, redactor şef adjunct la România literară (p. 219); în exemplul din urmă, constatarea se întemeiază şi pe judecată, în sens de raționament, şi este de presupus că reia logica pentru un răspuns polemic la o învinuire anterioară. Critica înțeleasă de el ca elogiu îi cheamă pe Croce, un profund înțelegător al intuiției sau inspirației (p. 214), pe genialul, seducătorul O. Wilde (p. 120), pe Blaga, martir al culturii în stalinism, autor al unui extraordinar roman minimalizat, Luntrea lui Caron, dar căruia îi contestă teza că românii au boicotat istoria (pp. 196-7) ori chiar pe curajosul disident Paul Goma (p. 108), de ale cărui mistificări s-a îndepărtat nu o dată.
Breban nu ajunge moralizator, mesianic, excesiv critic şi nu impune egalizarea vinilor (p. 210). Tema vinei rămâne una a lucidității. Cine se învinovățeşte capătă iertare, iată gândul, aproape religios, creştin, al autorului, îndemnând în felul său la spovedanie: „recunoaşterea vinii, asumarea ei s-ar putea transforma în contrariul ei” (p. 236). Acceptând vina, o facem pozitivă. Breban întreabă dacă pot exista „vini colective pozitive?!” (p. 166). Teza (judecata) sa – pentru că există una, fie şi de artist, scriitor, romancier – este aceea că „suntem cu toții vinovați” (p. 169). Răspunsul preexistă, riscul de a vorbi despre vina colectivă va fi acela de a deveni pesimist şi inamical. Dar răspunsul apare şi peste câteva zeci de pagini, de căutări: „ideea de vinovăție colectivă este riscantă” (p. 222). Suntem, aşadar, cu toții vinovați, dar nu în mod colectiv, ci individual. Vina de acceptat, pentru absolvire, este cea individuală, nu colectivă. Vina colectivă trebuie asumată întâi individual. Aşa face el însuşi. După pilda evanghelică, admite doar să ridice piatra cel nevinovat, adică nimeni. Poți admite – trebuie să admiți – că eşti vinovat, dar nu să învinovățeşti. În carte nu este căutată, pentru a fi înțeleasă, vinovăția religioasă, creştină, păcatul, ci vina existențială, socială. Vina ideologică, politică, nazistă şi comunistă, o preia pe cea creştină (p.13). Problematica libertății, tiraniei, vinei survine după revoluția franceză din 1789. Apar ideologiile unei ordini sociale noi. Masele vin spre putere. Vina religioasă ajunge să fie preluată de cea laică, civică. Ea devine proporțională cu manifestarea în opoziție (p. 13). Se stabileşte după fapte, la sfârşit (p. 93). Dar cine judecă cu adevărat vina? E de presupus că voința individuală, pentru a se absolvi, pe o cale laică.

MARIAN VICTOR BUCIU

(Din monografia Voința şi puterea de creație. Opera lui Nicolae Breban, în curs de apariție la Editura Ideea Europeană)