Note clasice
Liviu Franga

PHANTASIA – ÎNTRE ADEVAR SI ILUZIE (II)

Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009

…si corabia se îndeparteaza de tarm ! Ea
porneste într-o lunga calatorie, fara alt
imbold al celui care o începe decât curio-
zitatea si alt tel decât „de a cunoaste lu-
cruri noi” (trad. ed. rom.). Povestitorul
devine propriul personaj, amândoi spun
„eu” si raspund la numele de Loukianos.
Ceea ce urmeaza – povestire cu povesti
amestecate – este, în acelasi timp, o reme-
morare confesiva, un jurnal „de bord” si
un tratat practic, in nuce, despre „liber-
tatea de a fabula” (I, 4).


Dorinta si intentia initiale au fost, în cazul personajului care poarta acelasi nume cu scriitorul însusi, de a afla – ceea ce pâna atunci nu se reusise, nici de catre greci, nici de catre vreun alt neam, la fel de calator fara odihna pe ape în toate directiile – „pâna unde tine oceanul si ce oameni locuiesc dincolo de marginile lui” (I, 5). Este vorba despre „Oceanul de Vest” al Lumii Vechi, Atlanticul de azi, un capat al Pamântului pe care îl tine pe umeri titanul ce-si daduse numele uriasei întinderi de ape aflate la Soarele-Apune al lumii cunoscute de cei vechi.
Dincolo de pretextul geografic, intentia profunda a romanului este una simbolica: transgresarea limitei vazutului, deci a cunoscutului. Trecerea dincolo, si, mai departe, dincolo de dincolo, devine un principium mouens, impulsul catalizator al actiunii în plan narativ, al cunoasterii în plan simbolic. Primul plan, subordonat, îl serveste pe celalalt, îl deschide. Traseul descris de scriitorul Loukianos prin intermediul personajului Loukianos se vadeste a fi, în resorturile sale interioare, unul initiatic si formativ, deoarece, la capatul lantului de peripetii – fiecare decriptabila ca o cautare si, totodata, ca un popas simbolic –, se afla, regasindu-se pe sine, de data aceasta pe o alta spirala a cunoasterii, acelasi Loukianos de la începutul povestirii. Dimensiunea picaresca a narativului, tesut în arabescurile pânzei fantasticului, sfârseste prin a servi cunoasterii Adevarului, descoperirii lui. Nu întâmplator, sa ne reamintim, romanul poarta în titlu numele aceluia (Alethes historia, „Istoria ssau Cautareat adevarata”).
Loukianos nu pleaca de unul singur în imprevizibila calatorie, nici nu esueaza (la propriu) în solitudine absoluta, ca anumiti faimosi urmasi literari ai sai mai îndepartati, de pilda Robinson. Îl însotesc cincizeci de camarazi de-o vârsta cu el si un cârmaci bun, strânsi pe o corabie usoara din care, alaturi de felurite si multe arme, nu puteau lipsi provizii prevazator adunate pentru o „calatorie lunga si anevoioasa” (ibid.).
Lasam cititorului placerea sa descopere singur, ascultând ferme­catoarea, odiseica voce narativa, toate ungherele si firidele pe unde îl poarta pe Loukianos-personajul, în vazduh, pe ape, în cer, sub pamînt sau pe cosmice planete, ori în burta chitului, monstrul marii – calatoria e facuta mereu din contraste, si bruste, si violente –, nepotolita sa pofta a cautarii necunoscutului. Cavalcada surprizelor saltului dintr-un necunoscut într-un alt necunoscut si mai mare pare, la un moment dat, ca nu va ajunge la capat niciodata. Pe Luna sau în fundul burtii chitului – noi si noi lumi apar la nesfârsit, toate doar asemanatoare, ca într-o uriasa oglinda, dar, de fapt, niciodata identice cu singura adevarata Lume, cea terestra. Din toate aventurile, unele avându-si sfârsitul învecinat cu pieirea, altele ridicând mari stavile înaintarii si irosind timpul în ite prea încurcate, Loukianos si ai sai ies (în afara de cei ce cad prada împrejurarilor neiertatoare) mai tari si mai hotarîti sa ajunga, asemenea odiseicului erou, la casele de pe pamîntul de unde plecasera, dorit, ca si la Homer, acum cu mai multa ardoare.
Romanul se încheie cu o furtuna si sfarâmarea subsecventa: a corabiei cu care se pornise la drum. Punct terminus al unei calatorii ce trebuia, odata si-odata, sa ia sfîrsit. De fapt, este doar o suspendare, o oprire a ei vremelnica. Loukianos si ai sai ajung (II, 47), în cele din urma, pe Pamânt, dar nu exact în locurile de unde pornisera. O noua odisee, acum pe uscatul Pamântului, sta iar deschisa înaintea lor. Cu sfârsitul vietii scriitorului, ea a ramas pentru totdeauna nescrisa.
Prima creatie de literatura fantastica din istoria culturala a Europei, Alethes historia îsi vadeste complexa natura si prin asocierea unei dimensiuni teoretice, premergatoare tramei narative, si programatice în raport cu textul romanului propriu-zis. Primele patru capitole îl pun în garda pe cititor asupra genului de literatura care îl asteapta dupa ce va deschide cartea, ca si asupra principiilor care l-au calauzit pe scriitor când, în alegerea sa, s-a oprit asupra unui gen cu totul insolit si imprevizibil fata de produsele propriei creatii anterioare. Un mini-breviar teoretic preceda, asemenea unui manifest programatic redus la esentialul esentialului, aplicatia practica imediat urmatoare. Ideea de baza este ca, având de prea multa vreme de ales ambii termeni ai binomului „utilitate” – „desfatare” din formula deja clasica pe vremea lui Horatius si a inspiratorilor sai peripateticieni post-aristotelici, scriitorul syrian, parca dând glas unei nemultumiri excesiv reprimate, se revolta, desfiintând primul termen, caruia declara ca nu-i întelege noima daca îl leaga de literatura. Mai mult, Loukianos îsi îndeamna hotarât cititorii sa nu mai creada în alta menire pe lume a literaturii decât aceea de a face, prin iluzia fictiunii, care este o „minciuna” (gr. to pseudos), lumea daca nu mai buna, cel putin mai frumoasa. Tocmai acesta este adevarul minciunii, ea însasi frumoasa, pe care o comite literatura (cap. IV).
Retorica, polemica si ironico-parodica, ultima opera a acestui Socrate târziu care a fost Loukianos syrianul, coplesitoare prin inventia narativa ce plonjeaza în apele adânci ale fictiunii fantastice pure, total suprarealiste – un pictor ca Hieronymus Bosch ar fi (fost) cel mai bun ilustrator al Istoriei adevarate –, se dovedeste greu de tradus pe masura într-o limba moderna. A reusit Florica Bechet în mod stralucit, gasind, ori de cîte ori se impunea, formula traductionala cea mai plina de sens, cu o inventivitate si inteligenta a echivalentelor – de la simplele nume la turnurile micro- si macro-sintactice –, care plaseaza textul lucianeic în aria reusitelor creatoare din spatiul literar românesc: unui Rabelais sau unui Cervantes, de pilda, tradusi la noi mai de mult ori recent printr-un act de „împamântenire” consubstantial cu creatia însasi, i se alatura, acum, fascinantul Loukianos. Traducerea îl aduce si mai aproape de modernitate pe acest clasic rebel.
Lui i se potrivesc cel mai bine propriile rânduri: „Nici unul nu îmbatrâneste, ci ramâne la vârsta la care a ajuns acolo. La ei nu e niciodata noapte, nici plina zi; peste tot tinutul domneste o lumina crepusculara, ca aceea din zori, când înca nu a rasarit soarele. Nu cunosc decât un singur anotimp, caci pe la ei e mereu primavara si nu sufla decât un singur vânt, zefirul.” (II, 12).