Atitudini
Ion Zubaşcu

O SUTA DE RASCOALE NECUNOSCUTE

Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009

Peste 100 ( o suta!) de rascoale taranesti, izbucnite în România între anii 1949-1962, când s-a început distrugerea satului românesc prin colectivizarea fortata a agriculturii, dupa modelul de import sovietic, nu au romanul pe care îl merita. Dupa 20 de ani de libertate a cuvântului se scrie literatura din plin, dar majoriatea cartilor actuale de proza trateaza teme marginale, astfel încât marea tragedie a distrugerii clasei taranesti îsi asteapta înca scriitorii. Odata instaurat la putere, în 1948, regimul comunist de import a pornit un veritabil razboi civil împotriva taranimii, care a durat 13 ani, perioada în care sate întregi din toate zonele tarii au fost asediate ca niste cetati medievale, cu tunuri ale „armatei populare” instalate pe dealuri si sute de morti lasati sa putrezeasca pe drumuri, pentru a înspaimânta oamenii si a le frânge rezistenta. Meritul de a atrage atentia asupra acestei tragedii nationale tacute, mai putin cunoscute pentru ca structuri oculte au avut tot interesul sa astearna o uitare grabnica peste adevarul istoric, îi revine expozitiei Taranii si comunismul, deschisa la Muzeul National al Satului, Bucuresti, în perioada 17 martie ­– 30 mai 2009, la initiativa Centrului International de Studii asupra Comunismului, din cadrul Memorialului Sighet. Familia de scriitori Ana Blandiana si Romulus Rusan, fondatorii Academiei Civice, a facut mai mult pentru restaurarea memoriei colective si a adevarului istoric, ca forma de justitie, în vremuri cu institutii juridice precare, decât câteva ministere ale statului de drept la un loc. Implicarea lor responsabila în actiuni civice de anvergura ar putea fi un model de asumare a conditiei si misiunii de scriitor, pentru intelectualul societatii de mâine, atât în ceea ce priveste relatia cu istoria mare a tarii, cât si cu istoria profesiunii de credinta a scrisului sau.

Scoaterea din istorie a taranului român

Urmând propozitia ucigatoare a lui Lenin „Mica proprietate taraneasca naste capitalism si burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan si în proportie de masa”, ceea ce s-a numit „deschiaburirea lui Stalin” a fost în fond un genocid pornit împotriva propriului popor, cu zece milioane de victime, în timp de pace. Dupa modelul sovietic, si în România lui Gheorghiu-Dej si a Anei Pauker regimul comunist de import a pornit un adevarat razboi civil împotriva clasei taranesti, care a durat 13 ani, între 1949-1962, când asa-zisa „victorie socialista a încheierii colectivizarii agriculturii” a însemnat practic declasarea taranului român si scoaterea lui din istorie.
Numai în primii doi ani de la declansarea colectivizarii agriculturii, între 1949-1951, au fost arestati 80.000 de tarani, condamnati de tribunalele militare, carora li s-au adaugat alti 90.000, condamnati de judecatoriile locale, pentru delicte camuflate. Dupa evaluarile lui Romulus Rusan (curatorul expozitiei), facute pe baza cercetarilor întreprinse ani de zile \mpreuna cu tinerii istorici ai Centrului International de Studii asupra Comunismului, au trecut prin închisori, lagare si deportari, între 150-200.000 de tarani, ceea ce ar reprezenta 25% din numarul total al condamnatilor si deportatilor români, din anii 1945-1989.
Dar daca distrugerea industriei interbelice românesti s-a realizat într-o singura zi, în 11 iunie 1948, când s-au nationalizat 1.050 de întreprinderi, printr-o lege a carei dezbatere si votare în Marea Adunare Nationala a durat doar doua ore, razboiul civil împotriva celor zece milioane de tarani ai României s-a întins pe o perioada de 13 ani, timp în care Securitatea, Armata si Justitia „Republicii Populare” au condamnat, arestat, executat, deportat, haituit doua treimi din populatia tarii, doar pentru vina de-a-si fi semanat pamântul la Carpati, Dunare si Mare, multumindu-i lui Dumnezeu pentru roadele din fiecare an, mii si mii de ani, din zorii preistoriei pâna la instaurarea nemilosului regim totalitar comunist, la mijlocul secolului XX al erei noastre.

Razboiul de 13 ani împotriva propriului popor

În acesti 13 ani de razboi împotriva propriului popor taranesc, au izbucnit peste o suta de rascoale, în toate zonele tarii, „spontan si în proportie de masa”, cum zicea Lenin, din Botosani pâna în Teleorman, cu violenta si anvergura razmeritei mult mai cunoscute din 1907. Sate întregi au fost asediate ca niste cetati medievale de tunurile Armatei, instalate pe dealurile dimprejur (se stie ca Nicolae Ceausescu, viitorul presedinte al României comunste, a avut un rol decisiv în colectivizarile fortate), când s-a tras la întâmplare în oameni, iar trupurile mortilor nevinovati au fost lasate sa putrezeasca în mijlocul drumurilor, pentru a înfricosa si supune o clasa sociala, care a înfruntat doar cu mâinile goale si credinta în suflet structurile militare ale celui mai opresiv regim politic al istoriei. Toate aceste focare ale rezistentei anticomunise sunt sintetizate pe o impresionanta harta a rascoalelor dintre anii 1949-1962, adusa în expo­zitia Taranii si comunismul, pentru a avea o imagine elocventa asu­pra anvergurii razboiului civil împotriva clasei taranesti dintr-o tara din Est numita România.
Aceste dovezi cu valoare documentara imbatabila, adunate cu migala si devotament profesional impresionant de grupul de istorici din jurul Fundatiei Academia Civica, au fost dublate în expozitia de la Muzeul National al Satului de prezenta a numerosi supravietuitori ai rascoalelor taranesti din Arad, Bihor, Maramures, Teleorman sau Timis, care au venit sa autentifice cu propriile lor suferinte dovezile istorice ale fotografiilor, extraselor, documentelor expuse pe panourile salii, în fata numerosilor reprezentanti ai unor muzee judetene si asociatii ale fostilor detinuti politici din toata tara. Ajunsi în Bucuresti dupa o noapte cu trenul (Pop Grigore Roibu, din Ieud, sau Stet Ion, din Sapânta, Maramures), simtindu-se stingheriti sa iasa din anonimatul lor tacut de o viata, în prim planul oferit de contextul expozitional, într-o sala sufocata de lume, si-au povestit pe viu destinul frânt de întâlnirea nefasta cu comunismul, în felul lor concis si resemnat, cu valoare simbolica pentru o întreaga epoca istorica: „Am facut ce-am facut si am ajuns ce-am ajuns”!
Cu prilejul expozitiei de la Muzeul Satului, au fost lansate volumul Colectivizarea în Maramures, coordonat de Gheorghe Mihai Bârlea (fost prefect taranist de Maramures si fost director al Muzeului-Memorial Sighet, împreuna cu istoricul Robert Furtos, cât si audiobook-ul Taranii si comunismul, care include 10 povestiri cu totul impresionante ale unor participanti la rascoalele din anii 1949-1962, selectate din cele peste 5.000 de ore de înregistrari, tezaurizate în Arhiva de istorie orala a Centrului International de Studii asupra Comunismului. Au fost prezenti la expo­zi­tie, între multi altii, Theodor Paleologu, noul ministru al Culturii, dr. Pa­u­la Popoiu, directorul Muzeului National al Satului „Dimitrie Gusti”, Nicolae Noica, Lucia Hossu-Longin, cu proiectii semni­ficative din Memorialul durerii, Mihai Creanga, Dorana Cosoveanu, Rodica Palade, Vartan Arachelian, Ruxandra Garofeanu, scriitorii Sorin Marculescu si Dan Stanca, multi muzeografi, istorici tineri si fosti detinuti politici, veniti din toata tara. A horit si a vorbit cu autenticitatea sa valoroasa cântaretul Grigore Lese, ale carui hori din Maramures ilustreaza audiobook-ul Taranii si comunismul.

Exploziva „mamaliga româneasca”

În deschiderea expozitiei, poeta Ana Blandiana a rostit un cuvânt emotionant, accentuând miza majora a evenimentului de la Muzeul Satului, de a ne decomplexa ca popor de stigmatul „mamaligii românesti”, care nu explodeaza, asumat cu resemnare din necunoasterea adevarului istoric despre cele o suta de rascoale tarnesti împotriva comunismului:
„Acesta e un moment pe care as vrea sa-l resimtim cu totii ca fiind solemn. Expozitia Taranii si comunismul e rodul muncii de cercetare, de ani de zile, a Centrului International de Studii asupra Comunismului, coordonat de Romulus Rusan. (Pot sa-i multumesc si eu o data sotului meu?) As vrea sa va conving de importanta acestui moment: aniversam 60 de ani de la începutul colectivizarii, când a fost distrus programatic satul românesc – celula de baza a poporului nostru.
Ani de zile am fost umiliti, spunându-ni-se ca „mamaliga nu explodeaza”. Nu-i adevarat! A explodat îngrozitor: au fost peste o suta de rascoale, înabusite cu tunurile, care au tras în sate ca în niste cetati straine. S-a tras la întâmplare în multimi iar trupurile celor ucisi au fost lasate sa putrezeasca la rascrucile drumurilor pentru a-i înspaimânta pe oameni.
Majoritatea celor din închisori n-au fost intelectualii, ci taranii, în România a existat o puternica rezistenta taraneasca si trebuie sa ne fie mai putina rusine de noi însine, atât doar ca n-am stiut adevarul. As dori sa reveniti, sa revedeti expozitia. Fiecare venim dintr-un sat, fie direct, fie prin parinti. Aceasta expozitie as vrea sa fie resimtita ca un recviem pentru taranul român”
Acesta a fost, de altfel, si titlul tulburatorului mesaj rostit si scris de Romulus Rusan, directorul Centrului International de Studii asupra Comunismului, curator al expozitiei Taranii si comunismul:
„Au fost mereu pe câmpul de lupta. Au luptat cu tatarii, cu turcii si rusii, cu secetele si inundatiile, cu „biraii” si activistii, cu birurile si cotele. Au fost mereu învinsi si învingatori, caci sacrificiul lor a hranit mereu continuitatea istoriei. Lupta cu comunistii i-a înfrânt însa definitiv, caci
le-a distrus nu numai vietile, ci si radacinile. Fara pamânt, taranii si-au pierdut definitia.
Si-au luat lumea în cap venind la oras si lasând pamântul si gospodaria pe capul femeilor si copiilor, iar recoltarea pe seama studentilor si soldatilor. Cei ramasi la lucrul câmpului au început sa „fure” din avutul obstesc (care era de fapt propriul lor avut, luat cu forta).
Astazi, jertfa taranilor rasculati în 1949-1950 ramâne un episod romantic. Razmeritele finale din 1960-1962 seamana cu asediile medievale.
Ziua din aprilie 1962, când a fost decretata colectivizarea, seamana cu caderea Constantinopolului. Asa cum picturile din Aya Sofia ilustreaza o lume straina de cea care urmeaza sa vina, taranii se proiecteaza în realitatea timpului nostru ca niste martiri fara aureole. Rapusi de glont sau de ideologie, sunt cele mai numeroase si inocente prazi ale comunismului”.