Cronica literară
Nicoleta Dabija

ŞASE LECȚII PRIN CARE FILOSOFIA NE MAI MÂNGÂIE

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2009

Cu un titlu care aminteşte de Consolarea filozofiei, a lui Boethius, cartea lui Alain de Botton, Consolările filozofiei1 depăşeşte adre­sarea către sine, mângâierea personală căutată şi dorită de auto­­rul latin, printr-o voce îndreptată înainte de toate spre lector, menită să atragă atenția deopotrivă unui public pasionat de demersul teoretic al filo­sofiei şi pe cea a cititorului ataşat de dimensiunea cotidiană a exis­ten­ței, reuşind să îmbine două moduri „ciuntite” de viață în unul singur, mai aproape de înțelepciune. Încercarea lui Botton poate fi identificată gândului că filosofia, indi­fe­rent de timpul în care a fost concepută, nu se degradează, nu se devalo­rizea­ză, ea continuă să consoleze cel puțin prin autorii care s-au preocupat să coboare discursul conceptual în lume şi să-l umanizeze, care au trăit filosofic şi au susținut astfel prin exemplul propriu ideea că se poate trăi ca atare. În altă interpretare, Botton întăreşte credința într-o metafizică a coti­dianului (în înțelesul pe care i-l dă John Searle), una care subzistă dintotdeauna şi care se acomodează la epoci diferite. Cartea sa nu este de­cât o ipostază a metafizicii, care evident răspunde timpului, îl re­flectă, şi aş aminti numai de imaginile, element fundamental al civilizației şi cul­turii actuale, pe care autorul le foloseşte pentru a-şi dubla discursul ideatic (repre­zentări reale sau improvizate, asociative. Unele sunt amuzante, sau aproa­pe ridicole, cum ar fi aceea în care este înfățişată coperta unei reviste mondene greceşti cu fotografia unui tânăr care bea dintr-o cupă de şam­panie, semn de viață prosperă, în felul acesta autorul făcând aluzie la per­so­najul Menon din dialogul cu acelaşi nume al lui Platon. Sau, când este reprodusă o imagine a „omului-elefant”, care, ca un Socrate modern, a fost bun, dar judecat eronat de oameni). În alt sens, cartea în discuție ne poate scăpa de prejudecata că filosofia pre­su­pune o situare exclusivă în universul abstract al ideilor, precum şi de aceea că lucrurile întâlnite cotidian, luate ca simple, sunt totodată şi lipsite de­ importanță. Ea ne scoate cumva dintr-o ordine a obişnuinței şi ne su­gerează că nu-i deloc greu să acceptăm alternativa combinării celor două căi, şi ar fi încă mai bine aşa, că teoriile nu trebuie văzute în sine, după cum nici realitatea de zi cu zi nu are sens ca atare. Rămâne deschisă posi­bi­­li­tatea de exprimare pentru o metafizică a cotidianului, care ne-ar feri de inter­pretări radicale şi ne-ar plasa totodată firesc în filosofie şi viață. Lecția oferită de Alain de Botton ar putea fi formulată astfel: înțe­lep­ciu­nea şi originalitatea unei gândiri vin împreună, tocmai prin relaționarea la­tu­rilor distincte ale ființei care suntem cu realitatea diversă, printr-o înțe­le­gere adecvată, rațională. Cam aceeaşi concluzie este transmisă, în inter­pre­tarea filosofului, şi de cei şase gânditori pe care-i analizează şi cărora le surprinde cu acest prilej un fond comun: acela de fi consolatori în mo­men­­tele de durere umană, tămăduitori ai neajunsurilor existențiale. Ne-popular precum Socrate Privind o ilustrată cu pictura lui Jacques-Louis David, pe tema morții lui­ Socrate, autorul se gândeşte instantaneu la comportamentul său, pe care-l află cumva contrastant cu cel înfățişat de personajul din cartea poştală: „prioritatea mea era mai degrabă să mă fac plăcut, decât să spun adevărul”2. Modelul socratic generează libertatea de reflecție şi o revelație: întâmplarea „parcă mă invita să-mi asum o misiune pe cât de pro­­fundă, pe atât de ridicolă: să devin înțelept cu ajutorul filosofiei”3. Mi­si­une luată în serios în pofida „ridicolului” la care se expune (căci a de­ve­­­nit lucru „ruşinos” astăzi să-ți propui să cauți înțelepciunea, să crezi că ai găsit-o şi să o aduci şi altora la cunoştință, fie şi prin filosofie, sau mai cu seamă prin mijlocirea ei), care-l provoacă să interpreteze şi să scrie încă o­­­ dată – ra­por­tat­ la istoria gândirii – despre filosofie ca iubire de înțelepciune. Practica şi metoda socratică au deranjat bunul-simț al societății antice; a­ supune îndoielii „codul comun” al unei epoci, legile şi prejudecățile du­pă care se ghidează ea, pare o atitudine absurdă, ele fiind cumva de la sine în­țe­­­lese. Or Socrate cu întrebările lui nu face altceva decât să tulbure înțe­le­sul obişnuit al lucrurilor, dar nu situându-se pe sine în contra bunului-simț, ci atrăgând mai curând atenția că acesta nu poate fi acceptat decât da­­că este aprofundat, dacă i se cunosc cauzele, dacă este cercetat în logica sa­­ şi în detaliu. Descoperind ce nu este un lucru, construieşti în fapt drumul in­­vers, afli ce este el, adică stabileşti o judecată care nu mai comportă îndo­ială. Insistența lui Botton, adăugată celei socratice, se restrânge în ideea că la adevăr se poate ajunge şi altfel, dar filosofia constituie o cale sigură prin care nu numai că adevărul este intuit, dar îl putem argumenta, înțelegând de­ ce este superior simplei păreri sau convingerii cuiva. Este esențială cer­ce­­­­tarea logică, singura care aduce şi întregeşte cunoaşterea. Socrate poa­te fi perceput astfel ca elitist, dar în acest sens, afirmă autorul, întrucât avea credința că toți avem o rațiune, care este accesibilă oricui, dar exer­ci­tarea ei este destul de slabă în realitate4. Moartea lui Socrate rămâne în posteritate drept un argument în plus, poate cel mai trainic, al ideii pentru care a trăit, anume că ne putem păstra încre­derea şi convingerea într-o poziție corectă oricând suntem confruntați cu o conjunctură irațională, nedreaptă, chiar şi cu riscul pierderii vieții. Prin exemplarul său sfârşit temporal, Socrate, crede Botton, ne scapă de două iluzii: că ar trebui să ne supunem opiniei publice cu orice preț şi că nu ar trebui să ascultăm niciodată de vocea poporului5. Se întâmplă aşa din faptul simplu că nu convențiile sociale sau deciziile majorității ne orien­tează în existență, ci exclusiv rațiunea şi judecățile care respectă regulile logicii trebuie să ne fie călăuze. Epicur sau consolare pentru absența celor materiale Publicația „Epicurean Life” sau funcționarea unui restaurant intitulat „Epicureanul” sunt două exemple care justifică popularitatea unui gânditor, adesea prost înțeles, luat ca o „anomalie” – cum crede Botton – în istoria filosofiei întrucât, în contrasens parcă, se dedică plăcerii sim­țurilor6. Epicur crede însă într-o echivalență, pentru el sufletul nu se des­curcă mai bine decât trupul; aşa cum trupul nu poate evita bolile, nici su­fle­tul nu scapă de suferințele lui. Consolarea filosofiei vine către mintea care suportă afectarea. Sarcina ei este să caute cauzele angoaselor noastre şi astfel să ne păzească de la îngurgitarea unor fericiri efemere sau a unor fal­se fericiri. Filosofia poate aduce sufletului tratamente mai adecvate şi o feri­cire mai trainică. Ea cere ca fiecare dorință a noastră să fie supusă unui exa­men rațional şi să ne ferim ca atare să acționăm din impuls. Filosoful numeşte clar ingredientele care aduc în viață plăcerea – asta du­pă ce în prealabil le-a analizat rațional – care, contrar prejudecății noas­tre, nu sunt deloc scumpe sau greu de obținut. Cel mai important lucru pen­tru a fi fericit este să ai prieteni, oameni care să-ți fie martor şi sprijin sufletesc. Contează apoi libertatea, căci e de preferat un trai simplu, dar independent. Urmează gândirea, punerea în discuție a unei probleme implică relevarea aspectelor esențiale ale ei, iar analiza lucidă a unei realități linişteşte întotdeauna. Credința lui Epicur este simplă: bogăția nu conduce la nefericire, însă singură nu creează nici fericirea. E necesar să fie asociată prietenilor, li­ber­tății şi ştiinței de a-ți explica viața. În schimb, dacă le avem pe acestea din urmă, dar nu avem avere, nu suntem nefericiți. Fericirea depinde în pri­mul rând de stările de calm, de bine psihologic şi este relativ desprinsă de cele materiale, evident, în afara celor necesare. Adesea suntem do­mi­nați de impresia greşită că lucrurile suplinesc frustrările sufletului. Credem că e de ajuns să ne cumpăram ceva frumos, sau scump, ca să ne pu­nem ordine în gânduri. Oamenii răstoarnă de fapt ierarhia valorilor. Cu atât mai accentuat se resimte asta în lumea actuală. Înlocuim cu obiecte prietenii, libertatea şi gândirea şi uităm că plăcerile sufletului sunt mai intense şi mai rezistente de­cât cele ale trupului, că la nivel psihic avem nevoie de vindecare, că plă­cerea firească este a celui care se mulțumeşte cu puțin şi ea se poate reduce în fond la acea dorință exprimată de Epicur într-o scrisoare către un prieten: „Trimite-mi o putină de brânză, ca să mă răsfăț oricând doresc”7. De frustrare ne vindecă Seneca Seneca a creat prilejul reflecției la o altă moarte pilduitoare. Întâm­plarea lui şi felul în care a primit-o asociază filosofia unei atitudini calme în fața oricărui dezastru, conflictele dintre dorințele noastre şi realitate e mai bine să fie rezolvate în linişte. În fapt, frustrarea nu este altceva decât consecința lovirii unei aspirații personale de zidul implacabil al realității, opintirea ei de ceva ce nu poate fi schimbat. Credința lui Seneca este aceea că facem față mai bine evenimentelor pentru care ne-am pregătit, de care ne-am preocupat în prealabil şi suntem surprinşi de cele la care nu ne-am aşteptat, pe care nu le-am prevăzut în vreun fel. Datoria filosofiei survine tocmai în a tempera distanța şi depresiile care apar între dorințele noastre şi realitatea indestructibilă. Ne calmăm abia atunci când aşteptările noastre legate de un om sau o situație nu mai sunt exagerate, ci pe măsură. Mai mult, suntem datori să ne gândim permanent la neprevăzut, este preferabil pentru psihicul nostru să prevedem even­tua­lele dezastre şi să ne pregătim pentru ele. Când te temi de un lucru, acel lucru adesea se întâmplă, însă preocuparea pentru el te face să-l primeşti fără prea mare afectare, ca pe ceva aşteptat. Ceea ce ne învață Seneca este să nu ne oprim la impresiile prime, să uzăm de rațiune. Ea singură permite minții să determine când anume dorințele noastre depăşesc puterile realității şi tot ea pretinde să admitem de bunăvoie lucrurile necesare, oricât de afectați am fi din această pricină. Când nu ai puterea de a schimba realitatea, de a îndepărta de la tine anumite întâmplări, măcar să-ți păstrezi libertatea de a opta pentru o atitudine pozitivă față de ele, acceptarea necesității însemnând în realitate doar exercitarea libertății naturale. Montaigne sau cum să ne potrivim cu propriul trup Filosofia lui Montaigne este evaluată de Botton ca o gândire a „reconcilierii”, întrucât ne provoacă să luăm trupul drept condiție ine­vi­abilă a existenței noastre, să nu-l mai scindăm radical de minte8. Să încetăm să credem că suntem spirite fără trup, ascunzând o realitate care e la fel de mult a noastră. Atitudinea contrară demonstrează că ne atribuim o­ superioritate pe care nu o avem, căci singura înțelepciune este con­si­de­rarea firească a tot ce-ți este dat, aşa cum este dat. În această privință, omul este mult mai slab şi mai anormal decât animalele, care se iau întoc­mai, nu se prefac că ar fi doar suflete, nu consideră umilitor să ai un trup, să răspunzi natural necesităților lui, fără să ți se pară degradante. Până la urmă, nici una din întâmplările omului nu este inumană, după cum, fiecare om îşi poate duce condiția, psihică şi corporală deopotrivă, superioară şi pros­tească de asemenea. Înțelepciunea autentică este potrivirea cu pro­priul eu, atât ca inteligență şi cultură, cât şi ca nevoi şi riscuri ale trupului. Montaigne nu-şi lasă opera fără propriul exemplu. El dezvăluie varii informații despre cât de obişnuit îşi ducea viața: aflăm, pentru a enumera doar câteva afirmații, că nu-i plăceau fructele, că ridichile ba îi plăceau, ba nu, că practica foarte des igiena dentară, că mânca prea repede şi-i plăcea să se şteargă la gură cu un şervet curat. Chestiuni banale, dar care surprind însă eul-autor al unor eseuri moralizatoare şi amintesc că nu trebuie să fii excepțional în viața de zi cu zi pentru a fi capabil de elaborarea unei filosofii autentice. O viață virtuoasă e una orientată în direcția înțe­le­ciunii, dar care nu se desprinde nici de prostie; gândurile înalte au nevoie, ca să se­ echilibreze, de situații şi atitudini obişnuite. Iar o viață înțeleaptă este aceea fundată pe experiența proprie, nu pe cultură. De inimă zdrobită ne mângâie Schopenhauer Schopenhauer este consolator în cazurile de dezamăgiri amoroase. Voința de viață, pe care o percepe prioritară, în detrimentul intelectului, este vizibilă cu deosebire în dragoste, şi anume în îndemnarea cu forță a indivizilor spre perpetuarea speciei. Iubirea apare astfel justificat drept cea mai inevitabilă dintre obsesiile umane. Rațional ne poate deranja această idee, dar intelectului, declară filosoful, îi rămân necunoscute multe dintre acțiunile voinței de viață. O iubire luată biologic ne determină să fim mai toleranți când îi judecăm excesele, în fond, specia trebuie să meargă mai departe. Mai mult, nu noi alegem de cine ne îndrăgostim, întrucât nu putem avea urmaşi sănătoşi şi frumoşi cu oricine. Voința de viață ne apropie de cei care sunt demni în urmarea scopului procreării. Dragostea devine aşadar o modalitate de descoperire a părintelui-partener ideal. Respingerea amoroasă are şi ea consolare, dacă nu am suferi, atunci ar fi nefiresc. Când cel de care ne-am îndrăgostit nu ne doreşte ne doare, dar trebuie să gândim doar că nu am fost persoana potrivită pentru acel om. Mângâierea suplimentară a lui Botton la învățătura lui Schopenhauer este că gânditorul german nu a dorit să ne deprime cu această concluzie, că ținta oricărei relații de dragoste este procrearea, ci a vrut numai să ne scape de aşteptări exagerate, care ne-ar adânci şi mai mult nefericirea9. Este o oarecare consolare să ne spunem, atunci când omul de care ne-am îndrăgostit ne-a refuzat, că nu fericirea era scopul iubirii, ci reproducerea. Singurele căi care ne sustrag dominației voinței de viață rămân filosofia şi arta, doar ele contribuie la preschimbarea durerii în cunoaştere. Schopenhauer este în acest sens un exemplu al omului care a abordat filosofia ca o ieşire din amărăciunea existenței. Nietzsche – să suportăm ceea ce nu putem înlătura Ultima lecție surprinsă de Botton în cartea lui pretinde învățarea lui amor fati de la Nietzsche. Nu există împlinire fără durere, nu există bucurie fără chin. Suferința vine din absența experienței, şi trebuie asumată ca atare dacă vrem să cunoaştem finalul unui proiect uman. Nietzsche s-a străduit de fapt să dovedească cum mai curând trebuie să te pregăteşti pentru asperitățile vieții, care vin o dată cu valoarea, decât să reții vechea credință că la capătul unui lucru se ajunge lesne. Filosofia se transformă pentru autorul german, crede şi Botton, într-un amalgam de credință excesivă în posibilitățile umane şi o duritate nemărginită, căci el ştie din propria experiență că deşi împlinirea e la îndemâna oricui, s-ar putea să ne chinuim multă vreme pentru a ajunge la ea, după cum se poate să nu ajungem deloc10. Toate viețile, fără excepție, au doza lor de durere; reuşesc doar oamenii care întâmpină vrednic şi înfruntă fățiş greutățile existenței. Dacă refuzi suferința, dacă o eviți, dacă încerci să o previi e semn clar de slăbiciune şi de comoditate. Obstacolele sunt ca să fie abordate. Să continuăm să stăruim în aspirațiile noastre, în pofida greutăților traversate, pentru a ajunge la împlinirea lor, să rezistăm ispitei de revoltă contra celor ce s-au dovedit dificil de obținut, aceasta este credința lui Nietzsche. Este exemplul dat şi în dimensiunea trăită de filosof: a luptat să fie fericit şi nu s-a întors împotriva dorințelor sale, chiar dacă nu a reuşit să atingă capătul lor pozitiv. A rămas totuşi fidel celei mai relevante dintre virtuțile pe care dorea să le dețină o ființă umană, să fii cel care „nu mai neagă”11. Nu aş lăsa neprecizat în final gândul că demersul conceptual al volumului lui Alain de Botton este şi unul cu rol pedagogic, autorul căutând nu doar să dezvăluie lectorului său modele de viață duse în spiritul filosofiei, ci şi să învețe pe cel disponibil că poate ajunge la propria viziune, folosind doar pentru orientare prilejul interpretării de față. Pentru cel interesat de discursul pur conceptual al filosofiei, cartea lui Botton este o alternativă de gândire a unor autori, pentru ceilalți, o posibilitate de apropiere de domeniul filosofiei.