Comentarii critice
Florin Caragiu

MATEI VIŞNIEC – SAU DESPRE EMPATIA CARE FACE DREPTATE

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010

Volumul Oraşul cu un singur locuitor (Paralela 45, 2004) de Matei Vişniec cuprinde poeme selectate din volumele La noapte va ninge (1980), Oraşul cu un singur locuitor (1982), Înțeleptul la ora de ceai (1984), Poeme ulterioare (2000), şi alte poeme -„firimituri de la masa poetului”.
Nicolae Manolescu remarcă gravitatea poeziei lui Matei Vişniec – ca dominantă în raport cu înclinarea spre joc, regăsind în ea trăsături ale „filosofiei” soresciene, cu diferența temperamentală dată de tonul „rezervat şi trist, fundamental melancolic” din poezia lui Vişniec: „Soresciene nu sunt atât motivele (ce par a fi, în primul rând, la Matei Vişniec, violența şi absurditatea existenței), cât amestecul de seriozitate şi de farsă, aspectul de badinaj al versurilor, enormitățile strecurate abil în mijlocul locurilor comune, anumite «trouvailles»-uri sau poante poetice”. Alex Ştefănescu remarcă, la rândul său, paradoxala coexistență poetică, realizată cu o grație stilistică inconfundabilă, a clarității (enigmatice) şi neliniştitorului, inteligibilitatea străbătută de „o adiere de stranietate”, în genul lui Kafka sau Salvador Dali.
În volumul Eseu despre textul poetic (Cartea Românească, 1988), scris de criticul Marin Mincu, i-a fost rezervat un loc aş spune special poetului Matei Vişniec, încă din faza debutului. Deşi, cum bine ştim, fascinat de analizele imanente menite să pună în valoare textul independent de autor, criticul pare că a procedat exact invers, atunci când referindu-se la poezia lui Matei Vişniec, a început prin a-l descrie psihologic şi chiar fizic pe autorul însuşi. Astfel, sunt vizate „taciturnia şi aparentul anonimat al persoanei, aproape nefireşti”. Tânărul e „de o valoare nefirească, având o mişcare nezgomotoasă (invers de cum ne obişnuisem prin tradiție), o alunecare cvasi-impersonală printre ceilalți, fără a părea că dă vreo importanță celor scrise sau spuse de el, cu o privire atentă la cei din jur, s-ar spune chiar prea respectuoasă” (p. 60). Acest portret fizio-gnomic are, fără doar şi poate, densitatea şi specificul unui punct enigmatic în care, paradoxal, se estompează distanța dintre psihologie şi poezie, dintre eul psihologic şi eul poetic. Nu întâmplător ochiul scrutător al criticului s-a oprit asupra acestei privelişti semnificative. O dată cu Vişniec mai ales – ni se spune – „poezia depăşeşte metoda ironică, trecând la registre din ce în ce mai grave. (…) Situarea conştientă în interiorul actului textualizat nu mai este doar ironică (chiar dacă se înfățişează şi sub aceste aparențe), ci foarte gravă, aş spune tragică” (p. 60).
Dintru început, ceea ce surprinde plăcut cititorul pe durata lecturii acestei poezii este tocmai „cumințenia” ei „post-post-modernă”, prin imersia naturală şi existențială în viața imaginarului. Nicăieri nu aflăm semnele de isterie specifice demascatorilor de ficțiune şi nici aluziile autoreferențiale sinucigaşe cu care ne-am obişnuit, care pun textul poetic în condiție de scurtcircuitare şi prin urmare de nefuncționalitate. Matei Vişniec e, din fericire, „omul picat din lună” (şi chiar conştient fiind de acest fapt şi chiar arătându-se astfel, o face cu o conştiință necorozivă, ce subîntinde – ca şi insesizabil – fenomenul fericit la care ea pare că se referă).
Starea poetică, în specificul ei cel mai pur şi în clasicitatea înțelesului ei, presupune o descentrare a eului psihologic din granițele intereselor (care sunt de fapt nevoi) imediate. Devenim poeți ca şi când ne-am îndrăgosti; şi încă această comparație rămâne cu totul insuficientă, dacă ne gândim că revărsarea eului poetic e – inevitabil şi instantaneu, prin mişcarea de împingere înainte a înțelesului acționat de formă – infinit mai largă decât polarizarea sexuală (Marin Mincu ar fi spus că este, în acelaşi sens, „agonică”, adică nemăsurat de penetrantă existențial).
Fenomenologia trăirii poetice se remarcă prin însuşiri similare cu starea de „îndrăgostire”: de la Stendhal încoace, putem cunoaşte ce înseamnă „bine descris, acel fenomen de cristalizare”, sau o „reprezentare compulsivă” (Zwangvorstellung), în dragoste. „Înțeleg prin cristalizare”, a afirmat Stendhal în De l’amour, „o anume figură a imaginației care face de nerecunoscut un obiect, cel mai adesea destul de obişnuit, făcând din el o ființă aparte”. Ca eros paradoxal ce aspiră să se repartizeze uniform pe întreaga suprafață a existenței, poezia aspiră inevitabil să fie o privire aruncată lumii din direcții opuse, fără a privilegia pe niciuna. Asta înseamnă, de fapt, a ieşi din granițele eului minor. În universul poetic locuit de Matei Vişniec, acest principiu poetic funcționează, s-ar spune, optim. Personificarea şi antropomorfizarea, ca figuri poetice, sunt obligatorii pentru a recepta cum se cuvine acest nou raport cu existența, conform căruia „celălalt” este la fel de important ca şi „mine”, ori, altfel spus, „altul” devine în raport cu „mine” o ființă în sine, încetând să fie un simplu obiect utilitar. El suscită atenția mea şi devine în chip poetic vizibil numai atunci când înstrăinarea şi fami­lia­rizarea, ca două puteri totodată opuse şi complementare, ajung să surpe fundamentele unei psihologii prin definiție egoiste. În acest moment, în care existența nu mai apare – psihologic! – divizată antagonist în „self” şi „non-self”, eul poetic nu mai e capabil să reacționeze aversiv şi unidirecțional conservator. El devine apărătorul tuturor în chip egal. Poetul îl apără pe animal, înaintea dominației omului, dar nu pentru că ar avea – dinainte pregătită – o teorie justificatorie în acest sens, ci tocmai fiindcă stă în natura poeziei ca să deschidă lumini asupra chipului ființei, cum ar fi spus Heidegger.
Poezia ne arată ce este natura, făcând să țâşnească din adâncimile spiritului un pre­ci­pitat de imagini, cum se întâmplă în acel fenomen de cristalizare descris de Stend­hal. Or, această dis-poziție de a vedea altfel lumea, care se manifestă cu putere, e cri­te­riul sensului şi al adevărului în artă. Sensibilitatea poetică poate duce cu gândul la plas­tilina în materia căreia o amprentă se adânceşte, lăsându-şi pentru totdeauna chi­pul. Regăsim şi aici natura pasiv-activă a sufletului erotizat. Temperament impre­sio­na­bil şi totodată spirit rafinat, Matei Vişniec nu dă curs efuziunilor afective ele­men­tare, pen­­tru că nu renunță niciodată la luciditate. Nu se lasă pradă nici voinței de a schim­ba ime­­diat lumea, după nostalgii, dar nici nihilismului opacizant. Mai degrabă îl c­a­ra­c­te­ri­zează un tragism nostalgic, permeabil la lumină. Găsim cu totul remarcabilă la acest spi­rit poetic disponibilitatea de a-l primi pe celălalt aşa cum e el. Pentru asta, poe­tul nu tre­buie să facă altceva decât să se lase purtat de mişcarea liberă a intuiției poe­tice. „În ten­tativa ei de a capta ființa autentică (aceea care este), poezia nu mai co­mu­nică doar niş­te mesaje semantice sau numai nişte mesaje formale, ci chiar nişte me­saje ‘bio­lo­gi­ce’, prin care textul reîntemeiază realul” (p. 33). Luminoasă, duioasă şi tra­gică la mo­dul sentimentului „mixt” e perspectiva poetică deschisă asupra animalului uri­aş, uşor lo­vit la frunte, cu membre subțiri şi aripi imense. Umanizarea aici exprimă re­găsirea „ce­luilalt” în gestul uman, care l-a asumat afectiv şi erotic. Orice ființă cu ade­vărat iubită tinde să fie „căutată” şi regăsită, „omeneşte”, „ochi în ochi, mână în mână”.
Poezia aduce în prim plan singularul, nevăzutul, ceea ce pentru mulțimea de oameni beți şi gălăgioşi, deşi e prezent lângă ei, rămâne mereu ignorat. Perspectiva de aproape şi imaginea mărită țin de fenomenul de hiperventilare a sângelui pneumatizat. Nu vom greşi afirmând că poezia, cu tot ce are ea mai specific, se manifestă ca o putere a sângelui şi a spiritului întrețesute strâns, prin care eul poetic nu se poate abate de la a cuprinde lumea, atras fiind să-şi investească ființa până în capilarele ei nevăzute. Poeticul respiră amplu prin această continuă modificare de perspectivă, ca şi prin mişcarea de alternare paradoxală a planurilor, când luminate, când întunecate, altfel decât suntem obişnuiți. Acestea sunt câteva trăsături ce compun fenomenologia unor determinări, de natură prereflexivă şi chiar înrădăcinate în tendințele organice, prin care existența se lasă văzută şi simțită altfel.
Posibilitatea de a vedea prin poezie altfel existența stă înscrisă aşadar în reacția umană originară, nereducându-se la un construct artificial întreprins exclusiv de intelect. Plecând de la acest nivel, poetul asistă mirat la evenimentul spontan al deplasării pragului de conştiință către o receptivitate mult lărgită, atât sub aspectul extensiunii, cât şi al intensiunii. În această situație, vederea poetică se impune cu puterea sensului neconvențional ca o unitate indisolubilă a imaginii şi a semnificației. Un semnal hipersensibil îi transmite poetului spațiul liber dintre deget şi inel, loc infim prin care totuşi se poate trece şi respira.
Delicatul Matei Vişniec ne lasă convinşi de faptul că respirația poetică devine posibilă tocmai în locurile unde aparent nu există spațiu sau lumină, în acele zone închise sau irespirabile, aşa cum ne apar de obicei. Remarcăm o fericită disponibilitate de a găsi semnificația în regiunile existențiale nu atât marcate de derizoriu (pentru că scriitorul nu e în nici un caz obsedat de opoziții cu orice preț), ci mai degrabă în acele locuri chiar mai puțin „vizibile” decât derizoriul. Animalul, de pildă, ca un intermediar între animat şi inanimat, între ființă şi obiect, captează atenția. El devine exponentul generic al unei întregi lumi doar „consumate” de om şi neprețuite în sine. Frecvența cu care apare este impresionantă, mai ales sub aspectul tehnicii poetice cu care imaginea a fost valorificată: în detaliu fin sau ca imagine de ansamblu, când „prea mare” pentru a fi în perspectivă (şi în acest caz comunică un tragism aparte), când „prea mică” (sub forma, de pildă, a unui desen cu ochi de ied), încât nu se ştie ce reprezintă. În sfera atotcuprinzătoare a empatiei poetice exclude antagonismul şi resentimentul. Poetul asistă cu mirare la scurgerea sângelui în iarba care tresaltă de bucurie ca şi eliberată şi se miră totodată de „neputința” omului.
Starea de mirare, afină cu angelicul, constituie o figură emoțională cheie pentru descifrarea semnificației fundamentale care ne este propusă de poet. Vocația de dra­maturg a lui Matei Vişniec transpare şi în poezia sa. Remarcăm abilitatea şi naturalețea punerilor în scenă, totodată în ceea ce priveşte dialogurile, marcate, cel mai ades, de autoironie, valorificarea cu precădere a poziției în spațiu în care sunt aduse ființele sau obiectele pentru a exprima astfel o semnificație vitală. Între singurătate şi uniformizare există oraşul cu un singur locuitor, absurd şi oniric (motivul este preluat din Gellu Naum, vezi d. ex. poemul Crusta).