Eseuri
Ioan Buduca

SCHIȚA DE ISTORIE A IDEILOR POLITICE MODERNE

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010

 Secolul Luminilor: o sută de ani de război cultural, la capătul căruia ordinea socială avîndu-l în centru pe Dumnezeu este recentrată pe principiul rațiunii. Vechea ordine era acuzată de tiranofilie. Noua ordine urma să fie demofilă.
Revoluția Franceză: noua ordine intră în istoria socială: ghilotina tranşează primele dezbateri democratice. Apare politicul modern: clivajul stînga-dreapta.
Stînga se radicalizează pentru a răspunde punctelor doi şi trei din programul Revoluției: égalité şi fraternité. Dreapta apără principiul monarhic, dar Biserica nu va mai recupera niciodată dreptul de a fi una dintre puterile active în stat.
Radicalizarea stîngii încearcă să împingă liberalismul burghez la dreapta sa, pentru a elimina proprietatea din jocul puterii în stat. Apar primele manifeste comuniste (exaltarea lui égalité).
Înaintea Primului Război Mondial, liberalismul burghez (naționalist) şi socialismul radical (internaționalist) se află în plin război cultural. Partidele stîngii radicale stau pe punctul de a răsturna vechea ordine demofilă ca fiind falsă, incompletă, ipocrită.
Războiul real îi aduce pe internaționalişti pe front: față în față. Stînga este traumatizată: naționalismul se dovedea mai puternic.
În plin război, stînga internaționalistă cucereşte puterea în Rusia. Stînga internaționalistă occidentală se converteşte la naționalism. Apare fascismul în Italia. Germania răspunde printr-o convertire similară (nazismul).
După război, nimic n-a rămas necompromis: liberalismul, fascismul, nazismul. Unica speranță ideologică a stîngii radicale părea a străluci la Moscova. Apar noi filosofi-profeți. Jean Paul Sartre propune Franței traumatizate existențialismul (un pesimism posttraumatic), iar viitorului european, comunismul (un optimism mesianic).
În 1956, comunismul sovietic se compromite ca fiind non-demofil, la Budapesta, iar existențialismul va fi detronat de structuralism: un mod de a gîndi structurile culturale şi societale care pare a dezideologiza rolul istoric al umanismului demiurgic. Omul este gîndit, acum, ca nefiind autonom, iar diferențele culturale ca fiind în mod egal (non-ierarhic) importante. Urmează răspunsul politic: decolonizarea. Europa slăbeşte economic, dar îşi consolidează liberalismul burghez. Războiul Rece se încheie, în 1989, cu un triumf general al ideilor liberale.
După criza financiară din 2008, liberalismul se clatină din nou. Tot mai multe voci repun în discuție întrebarea care se născuse pe vremea cînd liberalismul era atacat de bolşevism, de fascism şi de nazism: liberalismului îi lipseşte ceva; ce? O utopie. O utopie liberală. Acesta a fost răspunsul celui mai echilibrat dintre filosofii liberali, Hayek.
Azi, moştenitorii structuralismului şi ai formelor sale poststructuraliste ideologizează din nou: egalitatea axiologică a tuturor diferențelor culturale mută dezbarea de pe tema proprietății pe temele drepturilor. Minoritarii de orice fel (politic, sexual, de gen etc.) devin preocupare majoritară la nivel mediatic, universitar şi filosofic. Noul secol al luminilor urmăreşte deposedarea majorității liberale de actualele sale forme de putere. Noua stîngă radicală s-a retras, din nou, într-un război de poziții culturale.
Hayek avea dreptate. Liberalismul este slab pentru că nu este utopic. Criza declanşată în 2008 îl expune, din nou, unor atacuri. Mai ales în țările slab liberalizate. Dar noua stîngă radicală n-are viziune economică. Este retrasă, cu arme şi bagaje, în utopia autonomiilor culturale şi în tema drepturilor.
O voce autoritară şi ieri, şi azi, aceea a lui Carl Schmidt, are un alt răspuns decît Hayek: liberalismul este slab şi este expus tuturor violențelor (ideologice, culturale) din cauză că a dizolvat pe căi constituționale ceva extrem de prețios în orice situație-limită: decizia suverană.
Pe scurt, suveranul nu are a fi decît acela care are dreptul de a decide asupra excepției, căci asupra regulii decid reprezentanții democratici ai națiunilor. Iar decizia suverană nu are a fi nimic altceva decît dreptul suveranului de a ieşi dintr-o situație-limită printr-o temporară suspendare a sistemului intrat în criză.
Altfel spus, dacă, după Primul Război Mondial, țările liberale amenințate să cadă sub regimuri iliberale ar fi apelat la decizia suverană, ele ar fi trecut la dictaturi temporare (potrivit dreptului roman) pentru a salva statul de aceste amenințări. Slăbiciunea democrațiilor liberale vine cînd vine (şi a venit din nou) din faptul că şi-au anulat acest drept suveran la excepție.

***
Statele preliberale (premoderne) au eşuat din cauza exceselor de îndatorare; aceste excese au fost cauzate de nevoile de finanțare a războaielor dintre state, iar aceste războaie au fost întreținute, în veacul al XVIII-lea, peste voința caselor regale, de o conspirație a şefilor de guverne. Conspirația acestora poate fi documentată în arhiva diplomatică privitoare la misiunile celui care şi-a spus contele de Saint-Germain. Documentarea a fost realizată de Isabel Cooper-Oakley, în volumul Contele de Saint-Germain. Omul care sfidează timpul, în româneşte la editura Herald, 2009.
Îndatorarea excesivă a statului francez a dus la o politică de taxe şi impozite care, la rîndul ei, a creat condițiile de socializare a stării populare de spirit premergătoare Revoluției Franceze. În Souvenir de Marie-Antoinette, scrise de contesa d’Adhémar, carte ocultată editorial după prima sa ediție, dar pe larg citată în volumul Isabelei Cooper-Oakley, contele de Saint-Germain explică, în clar, că îndatorarea excesivă care ducea la „coagularea” stărilor de spirit revoluționare avea să devină infimă față de îndatorarea care va urma în regimul de după Revoluție.
Diferența față de Vechiul Regim era aceea că noile îndatorări nu mai serveau războiului, ci politicilor din ce în ce mai sociale ale statelor. Germania lui Bismarck avea să creeze sistemul de pensii administrate statal. Vor urma apoi, pas cu pas, în căutarea realizării condițiilor lui „égalité”, după ce fuseseră puse în operă socială condițiile lui „liberté”, toate celelalte invenții de politică socială: venituri minime garantate (pentru ne-muncă), pensii minime garantate (pentru ne-muncă), salariul al 13-lea, pensia a 13-a etc. Acest tip de stat, tot mai social, va încuraja, tot mai mult, ne-munca.
Statul preliberal cheltuia cel mai mult cu întreținerea armatelor şi cu ducerea războaielor. Noul stat liberal va cheltui din ce în ce mai mult pentru întreținerea celor care nu muncesc (şomeri, pensionari) şi pentru egalizarea condițiilor de învățămînt şi sănătate. Va deveni stat social atunci cînd va prelua în sarcina sa finanțarea largă a învățămîntului şi a sănătății. Toate aceste politici puteau fi finanțate prin exploatarea unor resurse din colonii, dar aveau să fie finanțate prin deficite (prin îndatorare) cînd coloniile îşi vor fi recucerit independența.
După ce, în Rusia, se instalează extremismul socialist al căutării condițiilor de egalitate socială, Italia mussoliniană produce un model de stat social radical (fascismul), iar Germania hitleristă, un altul (nazismul). Statele Unite devin şi ele, după 1929, un sistem social puternic (dar finanțează mai ales noile locuri de muncă, iar nu ne-munca).
Acest sistem al statelor tot mai sociale cucereşte Europa după Al Doilea Război Mondial, în primul rînd spre a contracara fascinația internațională a modelului de egalitarism din URSS. Modelul statelor sovietice (maximalmente egalitare) autocolapsează în logica Vechiului Regim: nu mai puteau susține cursa înarmărilor. SUA au susținut-o prin îndatorare financiară la marile bănci ale capitalismului. Sovietele încercau să o susțină prin finanțare din resurse materiale proprii.
După 1989, statele liberal-sociale devin tot mai sociale. Nu-şi mai pot permite (fără mari convulsii) să nu finanțeze învățămîntul de stat, sistemul de stat al sănătății, sistemul statal de pensii. Îndatorarea globală a acestor state se apropia de limita sustenabilității. Japonia ajunge la o datorie de 461% din PIB. SUA – şi mai mult. Era de aşteptat ca sistemul financiar internațional să colapseze sub presiunea nevoilor de îndatorare ale statelor sociale. Era previzibil ca acest colaps să aibă forma unui cerc vicios: statelor sociale le rămîneau tot mai puține procente din bugete pentru dezvoltarea de noi locuri de muncă; stagnarea globală a economisirilor individuale, cauzată de stagnarea ofertei de locuri de muncă, avea să ducă la stagnarea ofertei de finanțare pentru eventuale noi creşteri economice prin deficite; stagnarea creşterii economice avea să ducă la incapacitatea de a mai finanța natura socială a statelor; continuarea acestui joc piramidal global nu mai putea rezista decît prin relansarea dezvoltării, iar dezvoltarea îşi atinsese, iată, limitele acestui model.
Apare, global, necesitatea căutării unui nou model de dezvoltare. Dar nu este dezvoltarea o dogmă? Este, dar este una utilă întreținerii naturii sociale a statelor (plătitoare de muncă şi în egală măsură de ne-muncă). Aşadar, fundamentalismul dogmatic nu stă pe dogma dezvoltării, ci pe dogma politicilor sociale ale statelor.
Jocul piramidal al îndatorărilor (deficitelor) pentru întreținerea politicilor sociale ale statelor era, matematic, un joc cu soluție de mat, iar închiderea prin mat s-a făcut previzibilă odată cu cea mai recentă „glaciațiune” a valorii banilor: criza financiară izbucnită în 2008 prin „topirea” valorilor imobiliare din cauza unui sistem de creditare care a translatat modelul deficitelor de stat asupra tuturor proprietarilor de locuințe din SUA.
Picătură care a umplut şi apoi a spart paharul statelor sociale. Valorile materiale care garantau valoarea celor financiare (banii) s-au evaporat. În cîteva luni, lumea bancară s-a golit de puterea de a mai finanța datoriile statelor. Nu întrevede nimeni cum acest joc piramidal ar mai putea continua. China şi Rusia au excedente financiare (inversul deficitelor), dar nu le au la puterea care ar fi necesară relansării unui nou Caritas global.
Statul social şi-a atins limitele prin colapsare. Ce model de stat (şi de dezvoltare) ar putea să îi ia locul? Statul minimal? Acela care nu mai finanțează de la buget învățămîntul şi sănătatea? Acela care, nemaicheltuind cu educația şi sănătatea, ar putea rămîne cu fondurile necesare unor investiții pentru dezvoltarea locurilor de muncă?
Asta ar însemna trecerea de la ultrastîngismul statului social la ultraliberalismul statului cinic-libertarian: cine nu-şi poate finanța educația şi sănătatea în regim privat, să crape!
Care ar putea fi calea de mijloc între statul social şi statul libertarian (minimal)? Statul liberal? Dar istoria sa a fost una a tendinței sale „naturale” de a deveni tot mai social. Cum ar putea fi reprimată o asemenea tendință „naturală”? Ea a fost naturalizată prin educație şi prin influența tipăriturilor, mai recent a mass-mediei.
O nouă naturalizare de acest fel (un fel de iluminism pentru elite) ar putea restabiliza societatea şi ar reface sustenabilitatea sa financiară. Dar cu ce preț? Cei care au a crăpa, să crape! Cineva a calculat că, dacă n-ar fi apărut capitalismul în istorie, azi Terra ar fi populată de 3 miliarde de locuitori. Celelalte 4 miliarde azi în viață ar fi crăpat încă din copilăria lor (dacă părinții s-ar fi îndurat să-i lase să se nască!). Iar dacă n-ar fi apărut statele sociale, genocidul natural al istoriei ar fi fost şi mai cinic.
Ca să fim cinici pînă la capătul osiei lumii, iată că, la fiecare fecundare ovul-spermatozoid, moare, nefecundată, o populație a Chinei. Dar cei care au adus pe lume statul social vor fi ştiut ei, oare, ce are a urma? Noul Ev Mediu, zicea cineva. Dar acela ştia că politicul era haina laică a teologicului (condiție de posibilitate a lui „fraternité”).

***
Cel mai înalt (autentic) nivel al dialogului între un conservator şi un modern s-a desfăşuart între Leo Strauss (puțin cunoscut în Europa) şi Alexandre Kojève (puțin cunoscut în SUA). Cei doi se cunoscuseră în Germania studiilor lor asupra religiei şi filosofiei, în anii ’20. S-au revăzut la Paris, la începutul anilor ’30, iar ulterior au rămas în corespondență, cînd Strauss a fugit de nazism în Anglia, apoi în SUA. Scrisorile lor au fost publicate, recent, ca anexă la On Tyranny, un studiu al lui Leo Strauss a cărui primă ediție apăruse în 1948. În 1947 apăruse şi prima ediție a textului cursului susținut de Kojève la Paris, între 1933 şi 1939, sub titlul Introduction à la lecture de Hegel.
După apariția volumului din 1948 al lui Leo Strauss, prietenul şi corespondentul său Kojève i-a scris o amplă recenzie epistolară. Strauss considera că filosofia şi politica vor fi întotdeauna într-o relație tensionată şi că această tensiune trebuie să rămînă o preocupare permanentă a filosofului. Cel care se va pune în slujba vreunei autorități politice va compromite autonomia gîndirii filosofice şi va grăbi sfîrşitul reflecției libere. Nici un pic de milă pentru tiranie, mai ales asta nu, niciodată nu.
În recenzia sa (comentată de Mark Lila, în Spiritul nesăbuit, Polirom, 2005), Kojève nu se arată deloc tiranofil sau plin de milă pentru tirani, dar este de părere că judecata platoniciană asupra tiraniei a devenit în lumea modernă o prejudecată, şi asta pentru că filosofii moderni au reuşit să demonstreze că ideile de adevăr, bine şi frumos n-ar fi eterne, ci doar forme istorice datorate luptelor omeneşti, nici ele eterne, pentru recunoaştere. Tiranii şi filosofii au nevoie unii de alții pentru a duce la bun sfîrşit lucrarea istoriei, iar o tiranie modernă ca aceea a lui Stalin ar putea sta în sprijinul acestei lucrări.
Pe ce sa baza Kojève? Mai mult: cum putea el să fie sigur de înțelepciunea înțelepciunii sale? – întreabă Strauss. Dar Strauss ştia pe ce se bazează şi el însuşi considera, în epistolarul lor, că în cartea kojèviană din 1947 era formulat cel mai puternic argument în favoarea lumii moderne. Şi asta o spunea acela care îi mărturisise lui Kojève că se afla în căutarea unei eliberări radicale de prejudecata modernă. Strauss ştia că, pe urmele lui Hegel, în modul lui Kojève de a gîndi apare ceva ce lui i se părea profund nefilosofic, inuman chiar: un impuls de a găsi sfîrşitul istoriei; „impulsul de a opri căutarea iluminării, însoțit de speranța mesianică în ziua cînd lupta oamenilor va înceta şi vom fi cu toții mulțumiți” (Mark Lila). Strauss ştia că, în felul acesta, Kojève era nietzschean şi vorbea despre starea „ultimului om” – acela care, în mod rațional, ajunge să se stăpînească pe sine într-o istorie fără stăpîn transcendent.
Dar Kojève era, înainte de orice, hegelian, iar luptele pentru recunoaştere sînt centrul epic al introducerii sale în gîndirea lui Hegel. Toată diferența dintre conservator-platonicianul Leo Strauss şi modern-hegelianul Kojève stă în faptul că acesta din urmă vrea să ia în serios (religios de serios) gîndul despre sfîrşitul istoriei. Dacă istoria, zice hegelianul Kojève, este, într-adevăr, desfăşurarea acestei lupte pentru recunoaştere în care conştiința de sine (sclavul) se doreşte în poziția de putere a simplei conştiințe (stăpînul), atunci apare ca fiind clar faptul istoric că prima instituționalizare a recunoaşterii a fost adusă la lumina istoriei prin legea modernă a cetățeniei (în interiorul națiunilor), iar luptele pentru recunoaştere (istoria, adică) îşi vor vedea sfîrşitul în națiunea unică a statului universal omogen.
Aceasta era interpretarea lui Kojève asupra gîndului hegelian despre sfîrşitul istoriei. Acest stat universal-rațional şi, prin urmare, omogen îşi va grăbi lucrările de globalizare a recunoaşterii şi prin tiranii, şi prin democrații, gîndea Kojève, dar pentru el era de aşteptat ca nici societatea comunistă, nici cea capitalistă à l’américaine să nu fie formele finale ale statului universal. Kojève utopiza, în acest sens, despre o formă sincretică Orient-Occident (neant plus divinitate), de aceea a şi reuşit să fie cel mai influent profet şi strateg-filosof al construcției europene de azi pe vremea cînd ea părea doar o frumoasă necesitate postbelică.
Ce uitase, între timp, Kojève însuşi era subiectul tezei sale de doctorat (despre Soloviov). Teologul rus nu vorbea despre o umanitate-automat (o umanitate-birocrație ajunsă la capătul luptelor sale istorice), ci despre dumnezeu-umanitate. Ceea ce presupunea continuarea luptelor pentru recunoaştere într-un plan mai înalt. Kojève îi scrie lui Strauss următoarele: „În starea finală nu mai pot exista «ființe umane» în sensul în care înțelegem noi ființa umană istorică. Automatele «sănătoase» sînt «satisfăcute» (sport, artă, erotism etc.), iar cele «bolnave» sînt închise. Tiranul devine un administrator, o curea de transmisie în «maşina» concepută de automate pentru automate”.
Cine va rîde la urmă? Strauss sau Kojève? Platon sau Statul Universal?

***
Hegel a văzut bine. Dar a văzut numai în lumea spiritului întrupat. Dincolo, în lumea spiritului întrupabil, Dumnezeu vrea să fie recunoscut ca umanitate. Atunci cînd va fi recunoscut ca dumnezeu-umanitate, va veni a doua lui întrupare şi va fi, cu adevărat, dumnezeu-umanitate. Cea dintîi întrupare a fost doar o bună vestire profetică. O bună vestire care a adus pe lume ideea de comunitate de iubire (Biserica). Această comunitate, în copilăria ei socială, s-a compromis, mai rău ca Platon la Siracuza, încercînd să devină Imperium, alături de imperii. Revoluția Franceză a dezlegat Biserica de acest păcat împotriva spiritului, dar a adus pe lume unul nou, şi mai mare: acum, aici, umanitatea vrea să fie recunoscută ca dumnezeu.
Kojève avea mult humor în viața sa obişnuită şi era extrem de tolerant cu neputințele minților din jurul său de a pricepe un sens sigur al istoriei, faptul că sensul cel mai sigur al istoriei este acela ca ea să aibă un sfîrşit.
Hegel a fost un filosof-profet, zicea el, dar sensul cel mai sigur al profețiilor sale nu poate fi cunoscut teoretic. Poate fi recunoscut (în sensul slab al conceptului) abia după ce s-a întrupat deja în istorie: Napoleon, Stalin, Europa Unită... Nu e sigur însă, zic eu, că aceste întrupări vin la lumina istoriei din chiar lumina acelui sens, iar nu din rațiunea unor hegelieni de dreapta şi de stînga (dialectic, nu-i aşa?) care au înțeles că istoria ar putea fi grăbită să-şi împlinească sensul. Ce părere aveți despre Revoluția Chineză?, a fost întrebat Kojève. Nu e decît introducerea Codului napoleonian în China, a răspuns el.
Oricum ar fi, lumină din lumină sau doar „lumină” din rațiune, sfîrşitul istoriei era deja, înainte ca Hegel să-l conceptualizeze, un fapt de profeție creştină. Acesta e chiar faptul luminos din burta celui mai obscur text al creştinismului, Apocalipsa lui Ioan. În humorul său dialectic, Kojève va fi acceptat că o minte care poate înțelege acest text riscă să pară una în posesie antihristică? Nietzsche înțelesese aporia unei astfel de minți şi o asumase astfel: i-a aruncat Crucificatului mănuşa (una păgînă, aceea a lui Dionyssos): Tu sau El?
Kojève înțelesese şi el că, acum 2.400 de ani, la Atena, s-a întîmplat ceva capital: a apărut dragostea de înțelepciune, care era cu totul altceva decît frica de zei. A mai înțeles ceva: după Hegel, care, chipurile, ar fi înțeles totul, filosofia nu mai poate fi decît ceea ce a încercat să fie înțelepciunea antică, adică o modalitate conştientă de sine de a participa la facerile şi prefacerile care pregătesc sfîrşitul istoriei. Numai că, deşi a crezut că a înțeles platonismul prin Leo Strauss, Kojève nu-l înțelesese: înțelepciunea veche era participare conştientă de sine la lucrările universale ale Erosului, iar nu participare politică (fie ea şi una strategic-dialectic-conspirațională).
Nu e însă deloc sigur că mintea lui Kojève n-a putut înțelege „conspirația” divină care lucrează pentru sfîrşitul istoriei (ca fiind sfîrşitul lumii căzute în păcat şi învierea aceleia fără de păcat) şi, ca unul care ştia bine ideile lui Soloviov, s-ar prea putea să-şi fi asumat rolul grăbitorului (inversul întîrzietorului kathehonic şi kathehontic) în spiritul iubitor al unuia care dorea scurtarea suferințelor inevitabile ale viitorului.
Al Doilea Război Mondial? Nu e decît o înfruntare între hegelienii de dreapta şi hegelienii de stînga. La fel va fi şi în viitorul previzibil, zicea el, cu maximă seriozitate. O seriozitate bazată pe faptul istoric că pentru lumea modernă Dumnezeul creştin era deja mort, iar locul Predicii de pe Munte fusese luat de Fenomenologia spiritului.
Dacă ar fi adevărat că nobilul rus Kojevkovski (Kojève) n-a fost decît un spion divin în interiorul planurilor moderne pentru recunoaşterea umanității ca dumnezeu (ipoteză recomandată de teza sa despre Soloviov şi ideile acestuia cu privire la statul universal al lui dumnezeu-umanitate), atunci dialectica Întîrzietor-Grăbitor a cunoscut în persoana sa un erou cu adevărat modern. Dar nu putem şti nimic sigur despre această ipoteză, cum certitudini nu avem nici despre sfîrşitul creştin al istoriei (dacă nu avem credință). Una stă în seama lui ştiu, alta stă în seama lui cred.
Ne-ar putea ajuta, în acest joc de ipoteze, faptul biografic real că tînărul Kojevkovski face puşcărie sub bolşevici şi apoi declară că a ieşit de sub onorurile poliției secrete totalmente convertit la comunism, dar nu la unul de factură bolşevică? Ipoteza mea este că, dacă ar fi suferit o convertire reală (antihristică în sens soloviovian), Kojève ar fi urmărit onorurile puterii. Dar s-a ferit de ele cît a putut. N-a fost un oficial al noilor palate hegeliene. A rămas un strateg-filosof, unul extrem de influent, e adevărat, dar influent tocmai pentru că nobilul rus, deja maturizat în cunoaşterea ideilor moderne, înțelesese natura conspirațional-hegeliană a acestor idei şi s-a oferit să fie conştiința lor de sine.
În ce scop? În niciunul lumesc. Într-unul extramundan. Dacă tot e “scris” ca forma finală a tiraniei să fie una universală, birocrată (atenție: romanul Domnul Dru, administrator, o utopie despre sfîrşitul istoriei într-un stat totalitar-birocratic, scrisă de unul dintre consilierii de la Casa Albă în preajma Primului Război Mondial, nu avea cum să-i fi rămas necunoscut), atunci binele din răul modern se va putea manifesta mai ales prin lectura înțeleaptă a noilor biblii: Hegel, Nietzsche, Marx, Heidegger. Acelea care propovăduiesc că nu există fapte, ci interpretări, că nu există adevăr, ci istorie. În forma sa finală, ființa umană va fi un automat condus de automate, ca în filmul Matrix. Teza aceasta nu există nici în Hegel, nici în Nietzsche, dar este perfect dedusă din logica lumii moderne şi a interpreților săi, filosofi, ideologi, politicieni sau economişti.
Că nobilul rus, devenit deja Kojève, scrie pentru Ministerul francez de Externe, în 1945, un raport intitulat Esquisse d’une doctrine de la politique française (editat în La règle du jeu, mai 1990) e un fapt. Care să-i fie interpretarea, însă? Schițează acolo o strategie internațională. Războiul ce se încheiase este analizat ca un non-eveniment: doar o continuare a luptelor dintre dreapta hegeliană şi stînga hegeliană, care au început la Jena şi din care va rezulta în final, inevitabil, un stat universal omogen. Locul Europei, susține Kojève, cu autoritatea imensă a teribil de influentului său curs din anii 1933-1939, va fi să se plaseze între cele două prototipuri respingătoare ale acelui stat, Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Strategia acestui „între” ar fi eficientă dacă Europa s-ar putea constitui ca un al treilea prototip, unificîndu-se în ceea ce el numea noul „Imperiu Latin”, în interiorul căruia Franței i s-ar rezerva rolul de prima inter pares.
În acest scop, el revendica – şi urmez aici rezumatul lui Mark Lila – noi forme de unitate economică şi politică în rîndul națiunilor latine (inclusiv Germania şi Anglia) şi legături strînse cu coloniile Europei pe cale de a-şi cîştiga independența.
Dar – apropo de întrebarea „Care să fie interpretarea?” – aşa cum Anglia avea să fie „spionul” Statelor Unite în jocul unificării europene, ipoteza mea este că nobilul rus Kojève este, odată cu acest raport doctrinar, „spionul” teologiei în palatele politicului modern, care a uitat originile sale teologice, tot aşa cum, după Heidegger, istoria occidentală a ființei a stat pe uitarea originilor sale. „Spion” al teologicului pentru că, înțelegînd caracterul inevitabil al prefacerilor modernității şi sensul lor istoric, Kojève a dorit să fie recunoscut ca acela, profetul nemincinos, care din burta balenei a strigat: „Veți fi roboți”.
Ce rămîne de făcut în condițiile inevitabilului „Veți fi roboți”? Înțelegerea e dată. (Kojève a participat, ca nimeni altul, la luminarea acestui dat.) Nu mai rămîne de înțeles decît fundamentul acestei înțelegeri: rațiunea şi spiritul ei întrupat. Speranța nu va muri dacă decidem să aflăm din nou întrupabilul din istoria spiritului şi „dialectica” lui relație cu întrupatul.

***
Credința noastră are un element magic: ea „conspiră” la împlinirea celor pe care le încredințează. La limită, mută şi munții din loc, nemetaforic, dacă ar putea fi într-atît de puternică şi ar putea fi atît de puternică şi individual, şi la modul comunitar. N-am asistat în istorie la o astfel de masă critică a credințelor? Ba da. Franța, în vremea Ioanei d’Arc, este un exemplu. Nevoia de miracol a produs miracolul. Astfel de credințe sînt asistate de Har aşa cum credința lui Moise, în deşert, producea pîine nedospită chiar în pofida necredincioşiei poporului său. Şi fără asistența Harului am văzut munți mutați din loc. În vremea spiritelor îmbătate de ateismul utopiei comuniste. Dar „miracolul” acela (să se întîmple, iată, cele pe care le încredințezi) a fost poate de natură antihristică. În orice caz, de natură umană a fost. Un „miracol” nelocuit de Har, dar înlocuitor de astfel de energii.
Cum a fost posibil? Apocalipsa lui Ioan vorbeşte în clar despre minunile pe care le va face înlocuitorul de Hristos. Ateismul utopiei comuniste venea să confirme uluitoarele profeții nietzscheene despre opera „creativă” a voinței de putere, numele sub care nebunia înțelepciunii filosofice a vrut să ascundă „harul” creaturii căreia îi murise Creatorul. Da, iată, ei au crezut şi credința lor s-a împlinit în istorie: comunismul a mutat, metaforic vorbind acum, mulți munți din loc (proprietatea, statul, războiul). Au fost ei energizați de o voință satanică de putere? Unii aşa au văzut succesul lor. Iar despre faptul că ideea comunistă nu moare în mințile atee s-ar putea spune, azi, după reîntoarcerea „munților” la locul lor, că ea, ideea, este hrănită dintr-o aceeaşi sursă „miraculoasă” de voință satanică.
Nici o îndoială că ideile hegeliene despre lupta stăpîn-sclav (conceptul de recunoaştere) erau prea subtile pentru ca ele însele să producă masă critică. Nici măcar în capetele elitei care l-a urmărit pe Kojève la cursul său din anii 1933-1939 (Raymond Aron, George Bataille, Jacques Lacan, Maurice Merleau-Ponty, André Breton, Raymond Queneau, Eric Weil) n-au putut rămîne în sensul descifrărilor lui Kojève. Ideile hegeliene au lucrat totuşi: şi anume nu direct asupra minților, ci asupra resentimentelor şi, abia prin ele, şi asupra minților. Iar ideea de resentiment, descifrată de acelaşi Sfînt Pavel al postmodernității care a fost antimodernul Nietzsche, şi anume în sensul în care sclavul voieşte cu putere să preia puterea stăpînului, această energie, mai degrabă decît idee, nici n-are nevoie de multe minți ca să lucreze în istorie. Are nevoie doar de spirite false şi de cîteva minți îndeajuns de puternice ca să-i poată da o formă „religioasă”, ideologică adică. Rolul lui Marx acesta a fost. Iar acela al lui Lenin a fost de a înarma ideologicul cu o tactică de război politic. Stalin n-a mai avut de împlinit decît portretul tiranului-administrator-de-maşinărie-resentimentară.
Kojèviana conjectură cum că legea modernă a cetățeniei ar fi întruparea istorică a lui égalité şi, prin urmare, sfîrşitul războaielor resentimentare ale sclavului (sfîrşitul istoriei în sens hegelian) uită să pună în ecuație utopia lui fraternité. Uită, oare? Nu cred. O anunță în forma finală a automatelor. Veți fi frați, dar ca roboți programați întru fraternitate de o maşinărie pe care voi o veți fi pus în lucrare pe vremea cînd încă nu erați roboți, dar spirite false cu siguranță că erați. False pentru că ați vrut să vedeți (sau n-ați mai putut vedea decît) o jumătate a paharului: aceea a spiritului întrupat în istorie. False pentru că spiritul întrupabil în metanoia voastră nu a mai fost vizibil pentru voi. Tema creştină din „conceptul” de metanoia nu avea a fi istoria, ci subiectul (sufletul şi conştiința lui) – şi anume schimbarea metaistorică a subiectului; şi anume schimbarea subiectului în pofida istoriei, iar nu pentru a o împlini; şi anume, schimbarea subiectului potrivit Predicii de pe Munte.
Kojève înțelege că solovioviana metanoia care va duce la dumnezeu-umanitate are a trece prin epicul istoric al povestirii solovioviene despre Antihrist, adică prin falsa metanoia care va duce mai întîi la o umanitate-dumnezeu. Nimeni nu l-a înțeles pe hegelianul Nietzsche mai bine decît Soloviov şi, pe urmele lui, Kojève însuşi. Nobilul Kojevkovski înțelege, în cele din urmă, că primordiala ispită „Veți fi ca Dumnezeu” se va împlini în forma „Veți fi roboți” în orice lume în care energiile Harului se vor fi retras de la inimile oamenilor. Roboți ai resentimentului. Apoi roboți ai idealurilor de tip ideologic. Roboți, în final, ai maşinăriei care va întrupa credința că nu există adevăr, bine şi frumos şi că totul este doar curgere istorică spre un final fără de curgere.
A evitat dialogul cu teologia contemporană lui. De ce a asumat Kojève această (elocventă) omisiune? Pentru ca, în ironica ei elocvență, omisiunea să fie un mesaj: voi, teologii, n-aveți curajul de a declara că Răul trebuie să se împlinească, iată, cu vîrf şi îndesat, aşa cum a fost profețit; voi vreți să fiți întîrzietori ai Răului, deşi vi s-a spus că Întîrzietorul nu sînteți voi şi, dacă El va lucra şi prin sfinți, asta nu va putea însemna că voi aveți a fi Conştiința Lui de Sine.
La Hegel conştiința de sine nu mai putea fi decît una a Binelui. Cea care vrea puterea. Ca şi cum Binele nu ar mai putea fi decît putere. Ca şi cum Binele ar fi o cetate pămînteană a lui Dumnezeu. Dar ni s-a spus că prințul acestei cetăți nu e Dumnezeu, ci Vrăjmaşul, Tatăl Minciunii. Paradoxul modern al lui Epimenide a luat forma aceasta, iată: Tatăl Minciunii spune că nu există Adevăr. Ceea ce, desigur, e şi un adevăr, şi o minciună, într-un infinit cerc vicios. Nu-l poate sparge decît Adevărul-Persoană, Adevărul Viu, cineva-ceva din afara istoriei.
Kojève n-avea cum să nu ştie toate acestea dinlăuntrul acelui „cred” fără de care nici „credința” aparent non-atee despre întrupările istorice ale spiritului n-ar fi putut fi întrupată în mintea lui Hegel. El a înțeles mai mult decît Hegel: că Hegel însuşi este profetul mincinos din metaprofeția Apocalipsei lui Ioan; că Hegel este cel care spune adevărul mințind.
Şi a ales să-l întoarcă pe Hegel cu picioarele în sus: a ales să mintă spunînd adevărul. Veți fi roboți, spune el, mințind, pentru că, dacă veți rămîne false spirite hegeliene, chiar asta veți fi (ceea ce este profetic adevărat). Dar puteți găsi o cale să vedeți paradoxul mincinosului din spiritul întrupat în mintea lui Hegel (şi neant, şi Dumnezeu – altă formă a acestui paradox). Şi dacă o veți găsi, nu veți fi roboți, chiar dacă mulți vor fi în jurul vostru.
O cale... Una a şi apărut într-o teoremă metamatematică a robului lui Dumnezeu Gödel. Ea spune aşa: paradoxul mincinosului nu poate fi depăşit în propriul său sistem de referință; pentru a ieşi din paradoxul mincinosului e nevoie să te afli deja în sistemul de referință imediat superior, ierarhic superior. Aritmetica este mincinoasă în sine, demonstrează Gödel. Dar este adevărată din punctul de vedere al algebrei.
Istoria este mincinoasă în sine. Dar este adevărată dintr-un anume punct de vedere metaistoric. Acest punct pare azi pierdut vederii noastre. Teologii nu-l mai ştiu axiomatiza. Sfinții nu-l mai ştiu comunica. Răul lucrează nestingherit (neîntîrziat?).
Noua profeție îl poate grăbi spre a-l demasca, dar nu poate şi altceva. Nu-l poate opri. A-l demasca însă poate fi, în curînd, totul. Poate fi chiar acum totul.
Care dintre profeții statului universal omogen a mai avut curajul intelectual de a spune precum Kojève, „Veți fi roboți”? Disidenții nu pot veni decît din interiorul lucrării pe care o demască. Ei au o legitimitate pe care oponenții din afara lucrării nu o pot avea. Iată de ce Kojève ar merita o atenție cel puțin egală aceleia de care s-a bucurat Soljenițîn mai degrabă fără voia celor care i-au îmbrățişat revelațiile. Cu sau fără voia noastră, revelațiile profetice şi antiprofetice din lucrarea lui Kojève aşteaptă de multă vreme un teolog de talia lui Soloviov. Nu pare că lumea simte nevoia lui. Nu pare că apariția lui este „conspirată” de masa critică a credințelor noastre. Mergem înainte, dar nu pentru că înainte era mai bine. Credem că mai bine e tot înainte. Iar tot înainte vom fi roboți. Apoi, robotul Neo va sparge codul matricei şi o va pune sub stăpînirea primului şi ultimului om: prințul Învierii, Cel care ştie că doar sfîrşitul păcatului poate fi sfîrşit al istoriei.
Ştim acum ceea ce nici Platon n-a putut şti, deşi este un platonism ceea ce ştim: nici regele, nici filosoful, nici regele-filosof (şi nici sfinții) nu au cum să fie mai mult decît o copie coruptă a prototipurilor pe care le întrupează.

***
Pierre Manent constată, în 2006, într-o carte publicată sub titlul Le raison des nations (în româneşte la Editura Nemira, 2007), că are loc sub ochii noştri o răsturnare ironică de situație istorică: după ieşirea lor din Europa, cei care au inventat paradigma mesianismului universalist, evreii, devin tot mai naționalişti, spre a-şi proteja statul suveran, Israelul, iar europenii, cei care au inventat paradigma națiunii, tind să devină tot mai universalişti, spre a-şi marca rolul lor „mesianic” în avangarda statului unic al umanității, statul universal ce stă la orizontul hegelian al istoriei.
Manent constată că Europa nu reuşeşte să adopte o nouă formă politică dincolo de națiune: nu se organizează nici ca imperiu, nici ca federație de state, ci ca agenție birocratică de reglementări. Fostele națiuni-state suverane cedează din suveranitate, dar o națiune europeană nu are cum să apară din reglementările eurobirocrației spre a fi temei al unui suprastat. Europa Unită nici nu vrea să fie o națiune-stat suveran, ci o agenție de valori cu vocație universalistă. Europa Unită se vrea mai mult viitor decît trecut, drept care declară că nu vrea să fie un „club creştin”. Ceea ce, spune Manent, este un lapsus care, vrînd să ascundă un adevăr, reuşeşte doar să-l facă vizibil: națiunile creştine n-au fost niciodată un club, ci o comunitate a comuniunii; iar comunitatea europeană a început prin a fi chiar un club (bazat pe un regulament, nu pe altceva). Europenii eurobirocrației ar vrea să credem că Europa nu este creştină tocmai pentru că ea este creştină (club n-a fost niciodată în trecut), dar ceva îi împiedică să spună asta direct: faptul că acest adevăr este prea evident şi faptul că a-l nega le-ar aduce pierderi electorale.
Obstinația anticreştină a eurobirocrației ascunde un secret inavuabil: viitorul stat universal nu poate fi fundamentat pe religiile tradiționale (creştinism, islam, budism), ci pe un sincretism religios căruia încă nu-i cunoaşte nimeni rețetarul sau pe o totală discreditare a religiosului.
Dar ideea hegeliană despre sfîrşitul istoriei în forma statului universal al recunoaşterii libere, egale şi fraterne, în care conştiința de sine a umanității (filosofia lui Hegel?) va fi distribuită egal, liber şi fratern în simpla conştiință a fiecărui om, această idee fusese profețită în corpul revelațiilor creştine într-o cu totul altă formă, total nepolitică.
Nepolitică, de altfel, se vrea şi forma de stat visată de eurobirocrați (o crație fără demo, zice Manent). Statul universal nu va fi, de fapt, un stat, ci o rețea de proceduri impersonalizate, pur birocratice, fixate odată pentru totdeauna. Nici o istorie proiectivă de reformare a acestei democrații pur procedurale nu va mai fi programabilă. Prin chiar programul de funcționare a computerului central care va administra agenția universală de reglementări, orice reprogramare reformistă va fi considerată istorie şi, prin urmare, va fi eliminată ca fiind o formă de reacțiune conservator-radicală, anarhică, indezirabilă, criminală.
Ființa umană, altădată înaripîndu-se cu proiecte de reformă a societății şi statului, va avea o nouă experiență a sensurilor, una în care „stat”, „societate”, „politică” vor fi cuvinte de muzeu, semantizate astfel: strămoşii noştri au cunoscut, în evoluția lor istorică, o lungă perioadă în care luptele pentru libertate şi egalitate au luat forme politice (suveranitate, stat, societate).
Ființele umane vor deveni albine (sau furnici) cu computere personale din ce în ce mai performante într-un stat-computer din ce în ce mai puternic. Dependența de electricitate a sistemului de computere-stat nu va fi transformabilă într-o relație „istorică”, „reacționară”, de felul vechii relații cu transcendența pe care omenirea a consolidat-o în epoca sa religioasă, cu atît mai mult cu cît se va şti atunci, mai bine ca acum, că electricitatea aici, în lumea cu trei dimensiuni, este forma de manifestare a gravitației din lumea cu patru dimensiuni (trei spațiale plus una temporală) – ceea ce va fi punctul de plecare a unor manipulări „magice” ale temporalității cu nimic mai prejos decît manipulările pe care le ştim noi aplica spațiului şi naturii.
Iar ființa este temporalitate (dacă Heidegger avea dreptate). Ființele acelea vor înțelege altfel ce este şi ce are a fi este-le. Nu mai bine, altfel. Dar acel altfel va fi chiar ființa din ființarea lor.
Împotriva acestei profeții hegeliene, agiornată cibernetic, formatată matrixial şi updatată ontologic, versiunea creştină despre sfîrşitul istoriei nu spune decît atît: aceea va fi era Antihristului. (Nu o neagă. Doar o numeşte. Nu o neagă, dar nici nu o afirmă profetic. O vede.) După care urmează restaurarea condițiilor paradiziace. Cu ceva în plus în ele, însă: noul Adam va şti cum arată calea antihristică a voinței sale.

***
Manent nu scrie cronica unei morți anunțate: ideea de națiune şi națiunea însăşi ca trup al acestei idei. Nu deplînge acest eveniment: mai mult programat decît deja realizat. Nu este un naționalist. Ceea ce el strigă în pustiu este următorul fapt: politicul este versiunea laică a teologicului. Cele două, politicul şi teologicul, nu pot fi separate decît în paguba gîndirii. Nu avem de a face, în acest binom, cu nimic din celălalt (stat-Biserică) – separarea statului de Biserică a fost necesitatea fără de care n-am fi avut modernitatea.
Nu poate să creadă că postmodernii eurocrați ar fi gata să-şi păgubească propria lor capacitate de gîndire. Crede, în schimb, că Europa îşi caută o formă politică şi de aceea nu vede ce caută ea cu adevărat: dizolvarea politicului în automatisme procedurale şi juridice, deconstrucția politicului clasic şi a tipului uman care l-a întrupat. Nu-i stă la îndemînă să creadă profeția lui Kojève. Este încă prea ataşat de valorile educației clasice, care sînt altele decît nou trîmbițatele valori europene. Vede că, în conflictele majore de azi (războiul cu islamul), valorile teologice joacă încă pe teren, nu au fost retrase pe banca de rezerve, şi se miră că pe nimeni nu mai interesează ce lecții pot fi deduse din înțelepciunea religiilor.
Cu Pierre Manent, avem în scenă tragedia unui spirit clasic aflat față în față cu noii barbari, spirite ale desfăşurărilor orizontale, de tip Google, dar perfect conştiente de necesitatea de a elimina din educația publică relevanța verticalei, or, teologicul ține de această relevanță, iar politicul modern încă mai ținea şi el (prin ideea statului suveran). Rețelele pur procedurale, administrate pur birocratic, ale „statului” postmodern (o utopie deocamdată) sînt pregătite în laboratoarele unui nou model de educație publică: noul model stă pe presupoziția că adevărul orizontal (istoric) nu întîlneşte nici o verticală (metafizică) şi că va veni un „moment” cînd şi orizontala (istoria) nu va mai fi decît „click”-ul unor simultaneități accesabile într-o vastă rețea universală de „acum”-uri. Acolo va fi topit tot ce a fost trecutul, tot ce au fost religiile, tot ce a fost omul.
Valorile clasice au conservat o înțelepciune care n-a putut elimina războiul din jocul puterilor suverane. Cele care acum sînt operaționalizate îşi propun să fie temeiuri pentru pax eterna. Utopia păcii eterne nu are cum să mai încurajeze vechiul model al politicului – compromis total în scurtul secol al XX-lea (1914-1989). Eurocrația s-a şi născut, de altfel, ca model al păcii franco-germane şi îşi propune să-l generalizeze spre a fi opțiunea mai bună decît pax britanica (secolul al XIX-lea) sau pax americana (vremea de după 11 septembrie 2001).
Manent observă că Europa nu-şi mai cultivă gînditorii liberi şi se întreabă ce se va întîmpla dacă utopia ei birocratică are să crape din pricina unor exaltări clasice (naționaliste, suveraniste). Cu ce resurse de gîndire îşi va reface Europa stabilitatea (şi, eventual, visul), dacă între timp a renunțat să mai pregătească minți ne-automate, ne-robotizate?

IOAN BUDUCA