Comentarii critice
Liviu Bordaş

PROLEGOMENE LA FELIX CULPA. ELIADE, EVREII ŞI ANTISEMITISMUL

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010

I

Chestiunea raporturilor lui Mircea Eliade cu evreii şi antisemitismul a dobândit în ultimele decenii o amploare care tinde tot mai mult să confişte întreaga atenție pentru opera şi viața savantului român. Dezbaterile în jurul acestei chestiuni au fost aproape întotdeauna legate de episodul angajării politice a lui Eliade de partea Mişcării Legionare. În aceste discuții şi dispute, obişnuit pasionale, s-au auzit prea adesea afirmații lipsite de temei documentar sau factual, generalizări şi extrapolări grăbite, exagerări ale unor date insuficient cercetate şi cunoscute. Au alunecat pe această pantă nu numai părțile interesate şi publiciştii precipitați, ci şi savanți cu o reputație serioasă sau cercetători cu declarate intenții de obiectivitate şi corectitudine academică.
Până în prezent lipseşte o inventariere, pe cât se poate completă, a instanțelor din scrierile şi biografia lui Eliade care se leagă de amintita chestiune. Motivele sunt multiple. În primul rând există impedimente de ordin material. O bună parte a manuscriselor rămase în țară nu au fost publicate sau nu sunt accesibile cercetătorilor. Corespondența, deşi publicată în opt volume, are încă numeroase pete albe. Publicistica de tinerețe (1921-1928), antologată în patru volume, nu este nici ea integral repertoriată şi editată. Publicistica din India şi din perioada postindiană aşteaptă încă o ediție cronologică completă. Nu mai pomenim jurnalul manuscris din anii 1928-1940, care deocamdată pare a fi dispărut fără urmă.
În al doilea rând, a lipsit voința necesară surmontării acestor impedimente, fie şi numai în limita posibilităților actuale. Ne vom abține să speculăm asupra motivelor unei asemenea lipse de inițiativă, deşi aici ar fi foarte multe de spus. Cea mai bună critică a lipsei de inițiativă este însăşi inițiativa. Am încercat, prin urmare, să alcătuim un astfel de inventar, în măsura în care am avut acces la surse în biblioteci şi arhive (publice sau private).1 Întrucât scopul nostru a fost doar de a repertoria toate datele relevante, ne-am abținut de la interpretări dincolo de litera imediată a textelor. Stadiul actual al cunoaşterii precum şi alunecările exegetice de până acum îndeamnă la prudență hermeneutică. Din acelaşi motiv am privilegiat textele inedite sau uitate în paginile periodicelor, oferind in extenso toate pasajele relevante pentru subiectul în discuție.2


1. Colegii de liceu şi fizionomia etnică

Cea dintâi întrebare care se pune este: când şi în ce circumstanțe a avut lor prima întâlnire a lui Eliade cu evreii? Nu ştim dacă la şcoala din strada Mântuleasa, avea şi colegi evrei, dar lucrul este destul de probabil. În orice caz, Eliade nu ne-a lăsat nici o mărturie în acest sens. În schimb, liceul “Spiru Haret” era frecventat de un număr considerabil de elevi evrei. Pe lângă aceştia, în clasa lui Eliade se aflau şi reprezentanți ai altor minorități naționale: greci, armeni, italieni, germani, ucrainieni. Jurnalele şi Romanul adolescentului miop – inedite în timpul vieții – îi menționează pe unii dintre colegii săi evrei: Mircea Mărculescu, Solomon Israilovici, Fosil Părtinişeanu, Calmi, Millo Beiler. Din amintirile altor colegi de generație ştim câte ceva despre relațiile sale cu elevi din clasele mai mici, precum Marcel Avramescu şi Marcel Leibovici. În vara anului 1918 cunoscuse şi un elev de la şcoala evanghelică germană, Sami, băiatul unui croitor evreu, mai mare cu cinci ani, care l-a meditat după ce Eliade fusese lăsat corigent la limba ocupantului.3
Dintre toți colegii evrei, în Roman se singularizează Mircea Mărculescu (Marcu) care e înfățişat ca unul dintre prietenii săi apropiați. Aceasta se întâmpla însă abia către sfârşitul liceului. Numele său nu apare în primele caiete ale jurnalului, care acoperă clasele a VI-a şi a VII-a (25 septembrie 1922 - 13 februarie 1924). Beiler, în schimb, cel mai puțin vizibil, este aproape omniprezent în jurnale şi în fişele cu însemnări pentru Roman. Relațiile lui cu Eliade par a fi fost destul de apropiate în această perioadă. Ele s-au limitat totuşi la o colegialitate consolidată de respect, fără să ajungă până la prietenie. Îl găsim menționat deja în cea de-a doua însemnare, la 30 septembrie 1922: “Am vorbit astăzi mult cu Beyler.” Mircea îi aprecia lecturile întinse, dar atitudinea sa încrezută i-l face oarecum antipatic.4 Poate de aceea tonul se schimbă în cea de-a treia însemnare – din 16 octombrie –, în care e descrisă participarea clasei la slujba de la biserica Batiştei, cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Mariei, la Alba-Iulia, ca suverani ai României Mari. “În timp ce în biserică cânta dumnezeesc părintele, în fundul bisericii câțiva colegi râdeau de coafura uneia din doamne. Când intrai, văzui pe Beyler hohotind şi vorbind cu cel de-alăturea. Era să-i spun: dacă nu crezi, respectă credința celorlalți, iar dacă nu-ți place, pleacă afară. Dar nu voiam să fac zgomot şi am ieşit fără să-i vorbesc.”5 Nici colegii creştini care stăteau în pridvor nu arătau, de altfel, mai multă decență: vorbeau despre sport, despre femei şi înjurau vremea ploioasă.
Beiler este cel care urma să facă referatul critic al conferinței despre Rama, primul “profet indian”, pe care Eliade a ținut-o la Societatea artistică şi culturală Muza în iarna anului şcolar 1922-1923.6 Textul s-a păstrat printre manuscrisele rămase în țară, dar – din motive pe care le putem doar bănui – publicarea sa a fost evitată.7 Informația junelui conferențiar provenea în exclusivitate din cartea Les grands initiés (1889) a lui Edouard Schuré. Esoteristul francez îl imagina pe Rama drept un tânăr druid care i-a condus pe arieni din “Sciția” (Europa) în Asia, cucerindu-i pe “negri” peste tot pe unde îi întâlnea, în Caucaz, în Iran şi, în cele din urmă, în India. Din cauza lungimii ei, sfârşitul conferinței a fost reprogramat pentru o altă şedință, care însă nu a mai avut loc, lipsindu-l astfel pe Beiler de plăcerea de a-şi prezenta critica.
Trei însemnări din lunile noiembrie şi decembrie sugerează că evreii erau văzuți nu doar în termenii unei diferențe religioase, ci şi în cei ai unei specificități fizionomice, expresie a diferenței rasiale. La onomastica colegului Puşcariu, Eliade observă că una dintre domnişoarele invitate, Sissi Cair, avea un “nas ovreiesc” şi părea foarte inteligentă. Aşteptându-şi rândul la bilete la Teatrul Național, îi atrag atenția, în urma lui, “două ovreicuțe guralive dintre care una mă privea”. În fine, căutând adresa unui coleg pe strada Batiştei, iese de alături “o ovreică bătrână care mă privi bănuitoare”.8 Dacă apartenența etnică a domnişoarei Cair îi putea fi cunoscută, identitatea evreiască a celorlalte persoane nu avea cum să fie decât o presupunere pornind de la aspectul lor fizic.
Astfel de observații de fizionomie etnică Eliade a putut face deja în vara acelui an, cu ocazia unei excursii la Cernăuți. Acolo a remarcat că “numai nume evreieşti se vedeau pe firme”, a încercat să discute cu o duduie indigenă care l-a potopit cu sunete ce aduceau a “şahă-mahăr” şi a contemplat figura ciudată a unui Mathusalem bărbos care citea dintr-un “ceaslov soios”.9


2. “Politica antisemitistă”

Această “vizibilitate” specială a evreilor va deveni explozivă începând din 10 decembrie 1922, când manifestațiile şi grevele studențeşti pentru votarea legii numerus clausus vor reamorsa “chestiunea evreiască”. Eliade era deja familiarizat cu ea, aşa cum se poate vedea din articolul Filosoful Conta, unde menționează discursul acestuia de la Camera deputaților care făcuse furori în epocă.10
Totuşi, în luna decembrie el nu-şi notează nimic despre manifestațiile studențeşti.11 Abia când reia jurnalul, în 31 ianuarie 1923, cu ocazia înmormântării unor profesori, aminteşte că, pe drumul spre cimitir, discutase “politică antisemitistă” cu câțiva colegi: Radu Marinescu filosemit, Haig Acterian neutru, “eu şi Puşcariu antisemiți”12. În aceeaşi zi consacră “politicii studenților” o notă separată:

“Miercuri. Politica studenților
Ca toți băieții sunt antisemit, însă din convingere intelectuală, şi tremur la insuccesul manifestațiilor antisemite. O să scriu mult în romanul meu de ele. Totuşi se mai găsesc băieți care, învățând de la alții sau ştiind două trei argumente stupide ca «starea de civilizație», «ruşine orientală» şi altele, vorbesc şi se arată interesanți fiind altfel decât majoritatea.
Ciocnirile. Cuvântul studențesc. Întâlnirea de aseară şi exagerațiile. Adevărul şi oficiosul Universităților. Starea de spirit. Cursul leului. Prin clase nimic nu se simte (ce depărtare între noi şi studenți, uniți sub imperiul liceului!). Prăvăliile sunt închise. Studenții care vând ziare. O companie trece înainte şi manifestanții nu fac gălăgie. Cântă cântece patriotice. Sunt mulți, mutre de entuziasmați zbiară «A apărut Cuvântul studențesc, ediție specială» şi au bastoane. Printre ei şi câțiva ofițeri.”13

Ce declanşase interesul lui Eliade pentru mişcarea studențească, după aproape două luni de pasivitate? Cuvântul studențesc începuse a fi tipărit la 7 ianuarie 1923 cu subtitlul “organul studențimii române din întreaga țară”, pe care îl va păstra până în 1926, când devine organ oficial al Uniunii naționale a studenților creştini din România. Chiar de la început, el se declară un organ de luptă împotriva străinilor, adică a evreilor. În primul număr un articol adresat ministrului justiției se întreba Evreii sunt români?
La 31 ianuarie ziarul a ieşit cu un număr special, pe a cărui primă pagină era titrat un manifest cu litere de o şchioapă. Textul său ilustrează contextul psihologic exploziv în care se situau însemnările lui Eliade:

“Români treziți-vă!
Jidanii ne-au declarat lupta pe față.
Nu le-a mai ajuns nici specula murdară cu care ne sugrumă, nici insultele presei lor înveninate, nici orice alte provocații mărunte, ci au pornit cu impertinența caracteristică RASEI lui Iuda la ultimul asalt.
Au voit să pălmuiască mândria şi conştiința națională a poporului care le dă găzduire şi au pregătit lovitura împotriva studențimei universitare române, care întrupează această mândrie şi conştiință a neamului.
Lovitura ingrată şi laşă, a fost premeditată şi pusă la cale în noaptea de 29 ianuarie, într-o consfătuire secretă, ținută într-o casă de pe Calea Griviței, aproape de cimitirul Sf. Vineri.
Agresiunea a fost tradusă în fapt chiar a doua zi.
Constituiți în bandă, cu câțiva apaşi plătiți, înarmați cu bastoane, boxuri şi revolvere, o ceată de peste 150 de studenți jidovi au dat asalt Universității din Bucureşti, eri, 30 ianuarie, orele 8 jumşătateț dimineața şi au maltratat pe cei 25-30 studenți români cari se aflau la acea oră pe sălile de cursuri.
Fără a enumăra pe cei mai mult sau mai puțin răniți, studenții jidovi au ciopârțit cu 7 răni fața studentului Lungulescu Aurel şi, în pornirea de ură confesională de care erau animați, au desemnat pe fruntea lui, cu cuțitul, semnul crucii.
Secretarul general al Instrucției, care a încercat să-i oprească, a fost huiduit.
Procurorul general de Ilfov şi directorul Universului au văzut victima.
După această infamie, nemernicii, credincioşi devizei «dă şi fugi şi țipă tot tu», au cerut închiderea prăvăliilor jidoveşti şi, producând o panică enormă în centrul capitalei, au chemat pe coreligionarii lor să scape pe studenții jidovi de «masacru».
Îndrăsneala lor a trecut orice închipuire.
Ziua de eri va rămâne o ruşine națională.
Ea trebuie să fie ultimul termen al răbdării noastre şi semnalul luptei pentru strivirea şarpelui jidovesc.
Români treziți-vă! E ceasul suprem.”14

Întregul număr şi o nouă ediție specială în ziua următoare se ocupă de această “agresiune” asupra studenților. Faptele relatate sunt, se pare, confirmate de documente provenind de la rectoratul Universității,15 dar o cercetare istorică documentată lipseşte deocamdată.
Din însemnarea lui Eliade se înțelege că nu starea emotivă de moment şi nici prejudecățile sau interesele de clasă erau cele care îl raliau curentului antisemit manifestat de mişcarea studențească, ci “convingerea intelectuală”. De asemenea, “antisemit” nu înseamnă că tânărul Mircea nutrea sentimente anti-evreieşti. Nu există nicăieri în textele sale din această perioadă vreo însemnare care să exprime asemenea atitudine. “Ca toți băieții sunt antisemit” înseamnă: sunt de partea mişcării antisemite, împreună cu colegii mei.
Dar, deşi toți băieții erau “antisemiți” (vedem însă că Radu Marinescu şi, mai încolo, Mihail Polihroniade nu prea erau), distanța dintre liceeni şi studenți e foarte mare. Liceul e privit ca un imperiu opresiv în care libertatea de expresie e sacrificată unei “unități” atent supravegheate de directorul Dimitrie Papadopol.
Peste două zile, la 2 februarie, Eliade îşi notează totuşi: “şi prin şcoală se observă mişcări antisemite, ascunse sub haina unei pasive acțiuni de frica directorului.”16 Un elev apare cu Cuvântul studențesc în care era fotografiat studentul Lungulescu “tăiat cu o cruce de jidovi”. E vorba de cel de-al doilea număr special din 1 februarie. Aurel Lungulescu era unul dintre cei trei fondatori ai organizației Fascia națională română, una dintre mişcările precursoare Ligii Apărării Național Creştine, cu care se şi contopeşte în 1925 (dar Lungulescu moare în acelaşi an). Eliade chiuleşte de la ora de engleză şi “devorează” Cuvântul studențesc împreună cu colegul său Farin Amler.
Lectura lui are un puternic efect: “Am vorbit apoi numai de mişcare. Povestiri. Studentul cu trei ziare şi ovreiul falş. Studentul român şi unguroaica.” În urma discuțiilor simte impulsul de a participa şi el la “luptele” studențeşti: “Vorbii cu Farin de o bătaie dar numai la marginea Văcăreştilor. La recreație, cu Aguletti şi Oprişan, răspândiserăm chiar vestea şi căutam noi membri.” Era, desigur o ieşire provocată de articolele de pe prima pagină: Ofensiva jidanilor continuă şi Vânătoare de creştini. Studenții români au fost schingiuiți în Calea Văcăreşti. Ea se stinge în acest stadiu, căci “Veni apoi Moisil şi ne sperie. Anarchie rea, profită jidovii, rugăciunile, tabloul lui Lungulescu, boicota şi societatea literară.” Constantin Moisil (1867-1958), profesorul de istorie, era un reputat arheolog şi numismat, membru al Academiei Române şi, nu în ultimul rând, tatăl viitorului matematician Grigore C. Moisil, elev şi el la “Spiru Haret”. Eliade reuşeşte să evite un mic incident legat de antisemitism şi de societatea literară a clasei a VII-a, dar nu dă detalii asupra lui. Deşi îşi încheie ziua de şcoală în compania lui Beiler şi Vojen, pe cel dintâi îl observă cu severitate: “Beiler îşi dă o mutră de suferind, se preface afectat de împrejurări.”17
A fost fără îndoială o zi foarte tensionată de evenimentele curente pe care ziarul studențesc le reflecta în mod dramatic. În ziua următoare Eliade îşi însemnează că mişcarea antisemită e mai scăzută. Beiler îi spune că aceasta “n-a înfrânt cartea”.18 La 7 februarie e încă “entuziasmat de mişcarea antisemită”, astfel încât nu are timp să se apuce de o dramă căreia îi schițase deja planul. Discută însă cu colegii săi Pake şi Barbu “chestia antisemită”:

“- Uite măi, jidanii nu pot să plece în Palestina, căci acolo n-are cine să lucreze pământul ca să le schimbe ei produsele şi să se umple de bani.
- ş-apoi iudeu cu iudeu nu se înşeală.
Chestia «boicotul» şi ultimele evenimente le-am discutat. Vorbeam toți cu patimă şi ne bucuram că cetățenii capitalei au început să fie conştienți. Ne-am supărat în ce priveşte dl. General Nicoleanu care a închis Cuvântul studențesc.”19

Discuțiile se reiau dupămasa la el în mansardă împreună cu Dinu şi Barbu. Cel din urmă a adus Curierul israelit şi a citat tot timpul ziarul studenților.20
La 10 februarie au loc din nou discuții între liceeni, de această dată despre conflictul studenților cu Iorga în “chestiunea evreiască”. Unii erau de părere că istoricul trebuia tratat cu respect: “Ce-o fi zis omul acela… După treizeci de ani de profesorat, acum la bătrânețe să fie huiduit?” Alții îi reproşau că s-a amestecat în politică şi că ține cu evreii. Se dezbate: “- Mă rog, nu e filosemit. / - Cine a zis? - Toată lumea o ştie. / - Mă rog, să încheiem. Nici nu erau decât elevi de liceu. A doua zi la Academie, la comunicarea făcută, studenții l-au aplaudat... / - De altfel, i s-a refuzat demisia. / - Ei şi?”21 Nu ştim care dintre replicile dialogului aparțin lui Eliade.
Două însemnări ulterioare dovedesc atât puterea pe care modelul Iorga o avea asupră-i, cât şi o poziție deja critică față de opera sa. La una dintre şedințele Cercului artistic: “Eu înălțam la cer erudiția lui Iorga, însă îi renegam orice urmă de inteligență originală şi mai ales filozofică. Toți ceilalți m-aprobau.”22 În toamnă, cu ocazia unei crize de memorie şi de melancolie în propria-i mansardă, îşi notează: “Mă gândesc mereu cu necaz că Iorga n-avea crize de-acestea şi că memoria lui l-a ajutat mult. ş…ț Fac probe de memorie şi mă descurajez comparând cu Iorga.”23
Dat fiind că numai erudiția şi memoria erau admirate la marele istoric, e foarte probabil ca Eliade să se fi aflat printre cei care îi reproşau lipsa de “inteligență” în luările de poziție politică împotriva mişcării studențeşti. Totuşi, într-o scrisoare – netrimisă – din vara acelui an, el va încerca să-l asigure pe Iorga chiar de contrariu.24 Era oare într-adevăr aşa? Nu numai locul în care se exprimă ne dă motive să ne îndoim că îşi schimbase părerea la distanță de câteva luni. În toate intervențiile ulterioare, Eliade a manifestat constant rezerve în legătură cu flerul politic al lui Iorga şi cu atitudinea sa față de “noua generație” postbelică.
3. “Trebuie să ne obişnuim de pe acum să luptăm”

Al doilea caiet al jurnalului lui Eliade începe chiar cu două ample note legate de greva studenților. La 24 februarie Mircea primeşte de la unchiul său, “nenea Mitică”, patron de prăvălie şi protector al micului “intelectual”, misiunea de a duce o listă neoficială de subscripție (6100 lei) la căminul studenților în medicină. Subscripțiile publice erau menite să-i susțină pe grevişti, cărora guvernul, ca măsură represivă, le-a închis cantinele şi căminele, lăsându-i astfel fără mijloace de subzistență. Mediul micilor comercianți români, căruia îi aparțineau Dumitru Vasilescu şi familia mamei lui Mircea, simpatiza cu programul studenților şi ar fi primit cu bucurie introducerea lui numerus clausus în toate sectoarele vieții publice, aşa cum se întâmplase în Ungaria cu doi ani mai devreme.
Probabil tot de atunci datează una dintre fişele pe care Eliade îşi însemna grăbit diverse întâmplări pentru Romanul adolescentului miop şi care înregistrează o mică scenă ironică. Un grup de fete, trecând pe lângă căminul studențesc, sunt îndemnate de un “bas înalt” să cumpere ziarul. Când tinerele încep să râdă şi să privească în altă parte, basul le răspunde: “Mi se pare că sunteți filosemite, duduilor.”25
În mod interesant, capul studenților răzvrătiți era un italian, Del Nevo, care se întâmpla să fie chiar pedagogul de la liceul “Spiru Haret”. Făcea parte de asemenea din redacția Cuvântului studențesc în calitate de casier. Atmosfera din sediul greviştilor îl impresionează într-atât pe Eliade încât îl face să se simtă mai mult decât un elev, “zguduit de aceleaşi sentimente” ca studenții.26 Mulțumirilor acestora el le răspunde cu o frază pregătită din timp: “Trebuie să ne obişnuim de pe acum să luptăm, domnule, căci peste puțin va veni rândul nostru să luăm facla în mâini”.27
Părăsind sediul studenților, Eliade îşi face planuri “ca de obicei când mă impresionează ceva mai adânc”.28 Nu ştim însă de ce natură erau acestea. Aflăm doar ceea ce l-a impresionat acolo, din discuțiile de la Cercul artistic, care îşi ținea şedința chiar atunci în casa lui Dinu Sighireanu. De îndată ce soseşte, Mircea începe să le vorbească colegilor, cu aprindere, despre mişcarea studențească: “Ce entuziasm! Ce muncă!”29 În mod evident, spera în succesul acesteia şi se supără pe cei care o minimalizează sau o iau în râs: “Dar ce m-a frapat pe mine n-au fost nici banii, nici greva lor, pe mine m-a frapat munca, înfrigurarea aceasta ce domnea acolo.”30
Îl avea de partea lui pe Haig Acterian, “partizan de-al mişcării studențeşti, dar foarte liniştit, judecând cu răceală lucrurile”. În schimb, Mihail Polihroniade e văzut ca “singurul filosemit de la noi”. Acesta exclamă: “Ce poți să le faci domnule dacă şevreii - n.n.ț sunt mai tari ca studenții noştri? În finanțe ne bat, dacă n-ar fi ei ne-am duce pe râpă.” Filosemitismul cu care îl taxa Eliade nu pare să fi fost însă decât o concluzie grăbită a neîmpărtăşirii aceleiaşi “soluții” a problemei.31 Polihroniade nu accepta ca cetățenii aceleiaşi țări să nu aibă drepturi egale, însă propune ca românii să facă imposibilă “starea” evreilor: “în Grecia nu sunt nici cinci mii de ovrei! De ce? Fiindcă grecii sunt mai hoți ca ei!” Eliade respinge această soluție: “Dacă grecii lui sunt hoți, asta nu înseamnă că şi noi o să ne tâlhărim numai ca să putem da pe jidani afară din țară. Îi dăm şi altfel.”32
Calmul lui Polihroniade îl enervează pe Eliade, care îi răspunde pătimaş şi incoerent: “Da, dar sunt cetățeni şi cetățeni. Studenții şi orice român bun nu se revoltă contra evreilor veniți în țară acum patruzeci, cincizeci de ani, care e evreu numai cu carnea şi cu gândul, dar cu sufletul român, nu, acum sunt cel puțin filoromâni, dar se revoltă contra liftelor venite acum doi trei ani de peste graniță, care s-au năpăstuit şsic! – n.n.ț ca lăcustele asupra țărişoarei noastre pe care holdele o făceau strălucitoare, şi care azi vin abia ştiind româneşte şi mâine pleacă cu buzunarele pline de aur în America.”33
Discursul său e o colecție a clişeelor retoricii “chestiunii evreieşti” pe care le culesese din ziare, cel mai probabil din Cuvântul studențesc. Polihroniade ripostează că studenții s-au ridicat împotriva tuturor evreilor, fără discriminare. Eliade nu se lasă: “Asta nu e adevărat. Şi de-ar fi făcut-o, fii sigur că au făcut-o numai pentru că toți evreii s-au unit strâns, şi cei vechi şi liftele străine. Asta e vina lor.”34 Polihroniade vine cu un nou argument, atrăgându-i atenția că studenții nu s-au limitat la problema cetățeniei, ci au adus în discuție şi chestiunea religioasă: “N-are omul voie să aibă altă religie decât aceea a statului?” Eliade:

“- Când religia aia are într-însa cuvinte ca «Tob scheşbețgoim harog», ea trebuie privită cu neîncredere.
- Cuvintele astea nici nu există în…
- În Talmud zici? Ei bine, hai cu mine la (l-am înfruntat şi mințeam ca să-l stâlcesc în argumente, să mă răzbun pe liniştea lui de grec stăpân pe sine) Cassa şcoalelor, şi ai să vezi Talmudul tradus în franțuzeşte de către Societatea Biblică şi acolo ai să găseşti: «Tot ce-i goi ucide-l, goiul nu-i om, el e javră, şi femeia goiului, copilul goiului, avutul goiului, zdrobeşte-l căci goiul nu e om, ci goi, şi Dumnezeu se va bucura de asta!»
Ei bine, se compară asta cu Biblia noastră? Vedeți, iată, că trebuie să ne ferim şi de religia lor.”35

Argumentele lui Eliade erau, aşadar, amorsate nu atât de convingeri, cât de dorința de a prevala cu orice preț asupra preopinentului său.36 Dacă e să-i credem propria mărturie, în discuțiile teologice şi politice care au urmat, Polihroniade a cedat progresiv teren, până când polemiştii au fost întrerupți de o consecință neaşteptată. Colegul lor Calmi se retrăsese pe canapea “stingherit şi suferind în mândria lui de evreu bogat şi timid”. Piky Puşcariu îi cere lui Eliade să înceteze discuția. Acesta însă, cu o naivitate surprinzătoare, nu se simte vinovat de situația creată căci, spune el, Calmi e român cu sufletul: “- Ba nu tac şi-i spun chiar să nu-i fie ruşine, căci nu-i vorba de ei.”37 Ceilalți colegi au avut un mic acces de ură față de lipsa lui de sensibilitate, care s-a stins totuşi repede când a început o altă discuție.38
Să nu ne facem însă iluzii că erau diferiți de Eliade. La următoarea şedință a Muzei, la 3 martie, când Ioan Victor Vojen şi Mircea Moschuna-Sion încearcă să-l impună pe Beiler la preşedinția societății, băieții se revoltă în unanimitate: “Cum, să ajungă un jidan în capul nostru, să-şi facă el mendrele peste noi? Dar ar fi un triumf pentru timpurile prin care trecem, iar pentru noi o insultă de a nu ne găsi vrednici de preşedențiat. Asta nu o vom admite pentru nimic în lume!”39
Multe fişe cu însemnări pentru Romanul adolescentului miop îl au ca protagonist pe Beiler, dar chestiunea evreității sale apare foarte rar. Cu ocazia unei conferințe a lui Israilovici despre Prometeu, care fusese criticată acerb de Mihail Polihroniade, Petre Viforeanu şi Ioan Victor Vojen, Eliade i-a luat partea “în privința formei”, deşi, aşa cum îşi nota, colegul său “a avut un fond original nul”, preluând totul din Lovinescu, “iar ca formă a copiat tot soiul de nemțisme, franțuzisme şi făcea greşeli de limbă.” Beiler susținea dimpotrivă că Israelovici a avut chiar multe considerațiuni mitologice originale. Discuția continuă şi după oră. Beiler pune pe seama antisemitismului criticile asupra formei aduse de colegi. Eliade se opune: “Eu spun că Polihroniade nu e antisemit, iar el mă asigură că se preface.”40 Pe o altă fişă e însemnată mai succint o conversație cu Del Nevo şi Beiler: “Jidanu’ se ținea tare când avea în față toate argumentele.”41
Cel de-al doilea caiet al jurnalului continuă până în aprilie 1923, fără însă a mai reveni asupra mişcării studențeşti şi a antisemitismului. Începeau chiar să bată vânturi adverse. Pe o fişă din aprilie 1923 Eliade îşi notează: “Dinu e acum filosemit fiindcă niciodată n-a fost un antisemit convins şi mai ales din pricina înamorării lui de d-şoara Nădejde, a cărei mamă e evreică. Ea e o filosemită înfocată şi îi dau mare dreptate dar pe el, fiindcă şi-a schimbat ideea numai din cauza aceasta, nu-l admit. El spune că şi-a schimbat ideea şi acum e filosemit convins. Dar eu nu-l cred.”42
O listă a personajelor pentru versiunea Romanului unui om sucit care-l avea ca protagonist pe Radu Giurgea cuprinde şi o evreică antisemită, îndrăgostită de vărul ei naționalist, care însă o iubea pe colega acesteia:

“D-şoara Frida Ettinger, evreică antisemită, fiica profesorului Ettinger de la Universitatea de la Cluj, mort pe frontul român în rândurile germanilor. Mama sa s-a căsătorit cu maiorul Răducanu din regimentul de artilerie din Braşov, actualmente (partea I-a a romanului) plecați la Bucureşti. – 17 ani, colegă cu Caty, venită să stea pentru câtăva vreme la prietenele Zapan. Curtează pe văru-său Dinu.”
“Dinu Răducanul. 20 de ani, frumos, student anul III litere şi filozofie, colaborator la Adevărul literar şi Ramuri, naționalist, nepotul maiorului Răducanu, orfan de tată, mama sa şeț sora maiorului. Iubeşte pe Caty. E curtat de Frida, Violetta şi de Aura.”43

De ce unicul personaj evreu din proiectatul roman trebuia să fie antisemit? Probabil pentru că acesta era singurul mod de a-l “asorta” cu un tânăr naționalist. Am putea vedea aici o încercare de a întoarce pe dos exemplul cuplului Dinu Sighireanu – domnişoara Nădejde. Dar nu este exclus ca Frida Ettinger să fi avut într-adevăr un model real, cunoscut lui Eliade în mod direct sau din povestirile altora, aşa cum se întâmplă de regulă în proza sa.

LIVIU BORDAŞ