Cronica literară
Gheorghe Grigurcu

ÎN FAȚA LUI G. CĂLINESCU

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010

„Criticul nu-şi dă seama că, atunci cînd judecă pe un autor, el însuşi este judecat mai mult decît autorul” (Montherlant)


A aborda pe larg o figură complexă şi pentru cei mai mulți dintre noi fascinantă precum cea a lui G. Călinescu înseamnă a da dovadă de o mare ambiție. Făcînd acest pas, Andrei Terian se pune, volens nolens, în situația unei raportări personale la reflecția, la procedeele, la stilul expresiv dar şi temperamental al acestuia. Deoarece nu te poți apropia în calitate de exeget de opera călinesciană fără a lua o atitudine față de ceea ce îți oferă aceasta comparativ cu propriile-ți concepții, aspirații, posibilități, fără a-i măsura umbra cu umbra ta. Andrei Terian are aerul de-a folosi o lentilă afumată pentru a urmări o presupusă eclipsă solară. Fără anvergura romanescă, fără jerbele metaforice, fără decizia tăierii nodului gordian pe care le învedera autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent, tînărul critic ține a-i reconstitui, îndîrjit, spectrul scrierilor, tacticile şi strategiile, dinamica universului critic şi beletristic. Imaginea lui G. Călinescu apare astfel cu sorți de „obiectivitate”, prin întoarcerea răbdătoare a datelor pe mai multe fețe. Reculul fabulosului, al imaginarului duce la o deasă textură de considerații tehnice, nelipsite însă de un substrat polemic, aşa cum vom vedea îndată. Pagina lui G. Călinescu e în această privință contagioasă! Ni se reaminteşte cum acesta şi-a respins rînd pe rînd, cu mai multe ori mai puține menajamente, înaintaşii, instituind astfel un pattern (oare Nicolae Manolescu nu procedează la fel?): „Pe Gherea, Călinescu l-a executat sumar în Istorie, denunțîndu-i <<priceperea literară (…) nulă>> şi reconstituindu-i doar o importanță istorică”. Ca şi: „Față de Iorga, Călinescu a avut mereu o poziție fluctuantă (…). Pe colegii de generație, autorul Principiilor de estetică i-a tratat mereu cu superioritate”. Să constituie Titu Maiorescu o excepție? Pînă la un punct, s-ar părea că da: „în 1927, Titu Maiorescu (1840-1917) rămîne singurul critic român care primeşte asentimentul necondiționat al lui Călinescu. Iar explicația acestei atitudini vine din faptul că, pentru semnatarul textului, mentorul junimist era singurul care îndeplinea condiția de bază a reuşitei critice, şi anume capacitatea <<de a nu fi vulnerabil sub nici un raport>>”. Dar „vulnerabilitățile” patronului Junimii nu întîrzie a i se revela Divinului critic odată cu apariția primului volum al Însemnărilor zilnice (1937), editat de I. Rădulescu-Pogoneanu: „Încă de atunci, Călinescu emite numeroase rezerve privind caracterul lui Maiorescu şi posibilitățile sale intelectuale”. Receptarea Maiorescului cunoaşte o „cădere semnificativă” în Istorie, căci „autorul cărții respinge aproape în totalitate estetica maioresciană, dar mai ales în cele două eseuri publicate la sfîrşitul deceniului cinci (Domina bona şi Poezia <<realelor>>), unde portretul mentorului junimist dobîndeşte uneori accente pamfletare”. Culmea „reticențelor” o atinge nu tocmai onorabila opoziție, una categorică, a lui G. Călinescu, din 1963, la repunerea în circuit a „pesimistului schopenhauerian din unghiul materialismului dialectic şi istoric”. De remarcat comportarea exegetului. D-sa înțelege a dubla opțiunile călinesciene cu propriile-i observații, să admitem, nu acrimonioase, ci… acre. Fiecărei propoziții călinesciene i se desfac cusăturile. Andrei Terian nu e de acord cu aproape nici una în totalitate. Dacă e să-i concedem totuşi o simpatie față de predecesor, e una drămuită cu zgîrcenie pînă la anulare. Să fi fost G. Călinescu atît de străin de autorul Neoiobăgiei? „Aproape toate instrumentele de abordare sociologică pe care cronicarul Adevărului literar şi artistic le-a împrumutat din critica autohtonă - inclusiv acelea avansate de către Gherea şi Sanielevici - vor fi asimilate prin intermediul lui Ibrăileanu”. Să fi fost G. Călinescu nedrept în alura de „superioritate” cu care i-a tratat pe ceilalți critici interbelici? Nici vorbă! Ar fi procedat astfel, „în majoritatea cazurilor (…) cu îndreptățire”. Mai totdeauna, exegetul se află pe altă lungime de undă decît cea a predecesorului său.
Andrei Terian cultivă un polemism formal discret, însă tenace, ca şi cum, în locul unui far puternic ar face uz de o lanternă cu care dibuie cotloanele ascunse, reliefurile mai puțin sesizabile. D-sa face o figură de tînăr savant, pe linia Vianu-Matei Călinescu, fiind însă mai circumspect, mai cîrcotaş. O incredulitate permanentă menține interesul lecturii, în pofida unor digresiuni, îndeobşte a unei rostiri lente ce îngînă supliciul contestării. Criticismul neostenit de care dă dovadă se extinde şi-n teritoriile megieşe, bunăoară referindu-se la încercarea lui E. Lovinescu, din studiul său din 1943, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică, de a-l include în rîndul maiorescienilor, „fără nici o reținere”, pe autorul Vieții lui Mihai Eminescu: „Cum se justifică, însă, o asemenea încadrare? Autorul studiului din 1943 invocă în sprijinul afirmațiilor sale două direcții de continuitate: <<principiul estetic>> şi <<raționalismul>>. Însă ambele argumente sunt extrem de discutabile”. E. Lovinescu e luat din scurt, confruntat cu explicitarea conceptelor: „Călinescu este raționalist, însă orice critic e astfel; dacă raționalismul e echivalent cu credința în posibilitatea explicării fără rest a operei pe cale rațională, atunci recursul frecvent la <<inefabil>> şi <<gust>>, precum şi atitudinea polemică față de criticii de la Kalende nu numai că îl absolvă pe cronicarul <<mizantrop>> de suspiciunea <<raționalismului>>, dar îl plasează pe o poziție diametral opusă acestuia”. Mai lesne îi vine exegetului să rejecteze „principiul estetic”, deoarece „dacă pe de o parte Călinescu nu a utilizat într-o manieră consecventă şi univocă criteriul amintit, făcînd numeroase rabaturi în favoarea <<socialului>> şi, mai ales, a <<etnicului>>, pe de altă parte prezumtivul maiorescian i l-a refuzat lui Maiorescu însuşi, care ar fi operat, în realitate, cu o <<estetică etică>>”. Avem a face cu o „hărțuială terminologică”, spre a prelua sintagma lui Andrei Terian. D-sa are satisfacția de a toca mărunt textele importanților critici, de-a le desființa cu o glacială politețe. Nu renunță nici un moment la un aer dominant față de aceştia. De la refuzul aserțiunilor lui G. Călinescu, se trece, la refuzul celor ale lui E. Lovinescu. Concluzia sună astfel: „Prin urmare, în ambele privințe invocate de E. Lovinescu, maiorescianismul lui G. Călinescu este, dacă nu neapărat neverosimil, cel puțin neconcludent”. Junele critic manifestă o difidență calmă, întreținînd o tensiune a „devoalării” aidoma cuiva care s-a pregătit pentru un drum lung, cu popasuri şi cu reînnoirea proviziilor, aici informative. Țelul d-sale, subiacent, dar şi mărturisit cu jumătate de glas, în Scurtele precizări preliminare, nu este cel al acreditării unui monument ori măcar al unui portret cu preeminența trăsăturilor pozitive, ci… altceva: „povestea pe care o voi spune în paginile următoare se referă la organizarea, evoluția, contradicțiile, limitele, vecinătățile şi - nu trebuie uitat acest lucru - la reuşitele criticii sale”. Drept care îi adresează personajului d-sale o puzderie de obiecții mai mari ori mai mici: „Curios e că G. Călinescu plasează centrul de greutate al autohtonismului românesc în paşoptism (ca ideologie) şi în romantism (ca formulă literară), adică tocmai acolo unde teoreticieni precum Maiorescu, Iorga, Ibrăileanu, Lovinescu şi mulți alții situau punctul de maximă deschidere a culturii noastre către importurile occidentale”. Sau: „țăranii prozei noastre postbelice au avut într-o măsură din ce în ce mai redusă trăsăturile arhetipale prin care îi caracterizează Călinescu”. Sau: „şi, în definitiv, ce credibilitate ar putea avea aceste mici <<şopîrle>> (presupunînd că la Călinescu ar fi vorba într-adevăr de aşa ceva) în fața unor declarații patetice şi răspicate precum următoarele: <<Ideea că socialismul aduce o constrîngere şi o limitare poeziei nu se poate susține, afară de cazul cînd poetul însuşi, dezorientat, îşi pune margini ce nu i s-au cerut. Marxismul e o concepție despre lume care călăuzeşte drumurile mari ale poetului>>”. Ş.a.m.d. La distanță de admirație, deseori chiar de o aprobare elementară, Andrei Terian se arată a fi un iscusit căutător de noduri în papură. Nu depăşeşte o anume prudență decentă, vecină deseori cu recuzarea. Dacă autorul Principiilor de estetică e „privit fie ca un specimen de oportunism cras, fie ca o victimă a unei istorii absurde”, se grăbeşte a declara că „nu îmi propun să soluționez aici această complicată problemă morală, care, în definitiv, depăşeşte cadrele lucrării de față”. Dar dacă nu intră „în cadrele” unei atari „lucrări” vaste, unde, Doamne, şi-ar putea găsi locul? Noroc că urmează totuşi un adaos corectiv: „Deşi, la drept vorbind, datele pledează, într-o majoritate covîrşitoare, în favoarea adeziunii interesate”. Să fie o manevră „universitară”, un bon ton datorat faptului că „la originea volumului” discutat se găseşte o teză de doctorat? Constatăm nu o dată această reținere de la rostirea directă a ceea ce există în sugestie, în filigranul amplelor analize. Voind a-şi sublinia autoritatea, exegetul face ocoluri largi ce-l împiedică a se pronunța decis, fie şi inconformist, față de chestiunile în discuție, într-un chip… călinescian (dar la aceasta vom reveni). Protocolul îi modelează discursul, dîndu-i o savoare tehnică. Cu toate că, în fond, d-sa nu e tocmai reticent, dînd la iveală nu o dată cutezanțe, țîşniri ale unei umori de neaderență pe care însă are grijă a le alterna cu sonul unei „neutralități” defensive, a le vătui cu fraze calmante. Nu şovăie astfel a intra în cîte un moment în mintea Călinescului, a încerca să-i recompună calculul mental, printr-o zvîcnire epică: „e foarte posibil ca autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent să-şi fi închipuit că prin compromisurile sale politice îşi va putea asigura independența critică. Probabil că directorul Națiunii credea că, prin obediența sa ideologică absolută şi prin fervoarea activismului civic, va fi suficient de convingător pentru ca noii gardieni ai societății româneşti să-i permită să-şi desfăşoare nestingherit, în micul său <<turn de fildeş>>, inofensivul Glasperlenspiel care se presupunea a fi critica literară”.
Mai dezinvolt ni se înfățişează Andrei Terian şi atunci cînd se ocupă de acest „dublu discurs” practicat de G. Călinescu, după 23 august 1944. E vorba aici de o dramă a unei conştiințe, care, deşi nu lipsită de versatilități, de jocuri riscante ale inconsecvenței şi înainte, e confruntată acum cu un grad al cedării fără precedent, efect al unui „comandament” politic inconturnabil. Teroarea exercitată de regim îl determină pe Divinul critic la un dans dureros între ipostaza reală a convingerilor sale intelectuale şi compromisul ce nu putea fi evitat, căruia i se cuvenea un obol tot mai mare. Intervine în felul acesta un caz de „rinocerizare” a unei strălucite naturi creatoare, urmărită pe viu, în succesiunea actelor sale dureroase. G. Călinescu săvîrşeşte eforturi deznădăjduite pentru a salva de la înec ceva din idealul său „clasicist”, relativ, desigur şi acesta, dar posedînd demnitatea unei posturi abstrase din tulburele contingent „socialist”. Semnalînd în literatura română contemporană două tendințe pe care le respinge deopotrivă, şi anume „o poezie burgheză săracă, un soi de elegie a unei pseudo-aristocrații provinciale”, şi „un estetism de simple corpuri şi linii”, ce doresc a deveni uneori „un joc intelectual de scriere cuneiformă”, pretinde, cu o dezagreabilă ambiguitate, „o poezie optimistă şi clasică pentru popor”. Romanul nostru ar cultiva cu precădere „o literatură de tip feudal”, ai căror protagonişti ar fi țăranul şi aristocratul, păcătuind printr-un „exces de romantism”, împrejurare ce ar trebui corectată în sens „clasic”: „Dat fiindcă orice epocă îi cere artistului să se <<conformeze>> (fie <<negativ, polemizînd cu formele sociale trecute>>, fie <<pozitiv, evocînd pe cele nouă>>) şi că, în definitiv, arta constă în <<obiectivarea unei duble porniri>> ( de <<caricare>> şi de <<idealizare>>), îi rămîne scriitorului - romancierului cu precădere - să cînte <<omul nou>> (iată, aşadar, <<idealizarea>>) şi, fără a mai insista atît asupra țăranilor şi boierilor, să realizeze <<o caricatură a burghezului>>, singurul care îi poate sluji artistului pentru a-i revela <<eternul uman>>”. Nu urma decît „realismul socialist”, căruia, inițial, i se dădea o glazură de poetică mai onorabilă. Zadarnic era repudiat „romantismul indigen” în favoarea „umanității canonice”, prin strădania unei joncțiuni cu proiectul clasicist din 1946, purtînd deja umbra primejdiei ideologice. Andrei Terian consemnează fără şovăire secvențele „degradării” marelui G. Călinescu: „Pînă atunci, Călinescu fusese avertizat cu binişorul şi mai pe ocolite cu privire la direcția <<greşită>> pe care o urma; astfel procedaseră, de pildă, Ion Vitner şi N. Moraru, care, în două bilanțuri consacrate criticii vremii, îl aşezau pe autorul Istoriei din 1941 în linia <<estetismului maiorescian>>. Însă, de acum înainte, directorul Națiunii va fi privit nu atît ca reprezentantul unei orientări critice opuse, cît ca un adversar intra muros - iar, prin aceasta, cu atît mai periculos”. Polemicile cu N. Moraru, V. Mândra, Ion Vitner nu aveau sorți de izbîndă pentru cel stigmatizat drept „un estetizant”, un aderent la „acea mistică elegantă fără firmă, care este credință într-o autonomie a fenomenului estetic” (I. Vitner). În februarie 1949, ziarul Națiunea al cărui director era G. Călinescu încetează să mai apară, iar în toamna aceluiaşi an, acesta este suspendat de la catedra Universității din Bucureşti, „în nişte împrejurări încă neclare”, adaugă acribios Andrei Terian. Urmează drumul de calvar grotesc al unui G. Călinescu împărțit între un conformism vizibil şi o lăuntrică sfîşiere prezumată. Al unui critic al cărui condei a descins pînă la bufonade tragi-comice precum articolul Arta nu e gratuită (1959), o filipică împotriva… tristeții, bineînțeles subversive în acea epocă posomorîtă: „Nu ignor că există accidente personale care alterează temporar orice anotimp din punct de vedere social, însă tristețea (pe care n-o confund cu melancolia creatoare) este un defect de educație civică, iar acum, sub regim socialist, mai ciudat ca oricînd. A-l analiza şi a-l suprima e de datoria noastră”. Pentru a ajunge la o cenzurare a… lunilor anului: „Azi, cînd în patria noastră masele muncesc pentru ele înşile, iar în fața lor stă deschis un şantier inepuizabil, concepția noastră poetică despre septembrie, decembrie, aprilie şi iunie trebuie radical modificată”. Meritul exegetului e în aceste pagini de tristă reconstituire acela de-a ne prezenta chipul caricatural al Divinului critic, ca un eşantion al unui răstimp de degradare fără precedent a spiritului, ca un memento pentru cei ce încearcă în prezent a edulcora, a absolvi trăsăturile hidoase ale totalitarismului roşu.
Să ne îndreptăm acum privirea spre capitolul de sinteză cu titlul, uşor metaforic, A cincea esență, ce se extinde asupra întregului volum. Justificarea o constituie folosirea de către autorul Bietului Ioanide a acestui concept, cu antice rădăcini şi cu o amprentare alchimică, într-o caracterizare făcută, în Istorie, lui Pompiliu Constantinescu (care, în treacăt fie zis, nu ni se pare, precum lui Andrei Terian, chiar o veritabilă şarjă caricaturală - nădăjduim că nu aceasta a fost şi intenția exegetului cînd a aşternut foarte numeroase pagini disociative asupra lui G. Călinescu spre a-şi exprima, indirect, o concepție personală). Andrei Terian dă o clipă impresia cum că s-ar plasa într-un orizont mai înalt, eterat, însă iluzia dispare. Deoarece, într-un duh secular, foarte cu picioarele pe pămînt, ne încredințează că nu ştie ce e „a cincea esență”, după cum nu ştia nici G. Călinescu: „el ar trebui să vorbească graiul îngerilor pentru a transmite mai departe ceea ce a cunoscut acolo. Dar criticul nu poate comunica incomunicabilul, tot aşa cum criticul nu poate vedea invizibilul; el nu are la dispoziție decît simțurile sale preaomeneşti”. Nu mai puțin, G. Călinescu a căutat totuşi absconsa „esență”. „Fără îndoială”, admite exegetul său. „şi a făcut-o de la începutul pînă la sfîrşitul carierei sale”. Şi chiar: „asta a fost dintotdeauna marea sa căutare critică. Ba chiar, într-un anume sens, singura sa căutare”. Să fi fost G. Călinescu atît de absurd? Să se fi dat el astfel pe mîna ironică a unui urmaş? În orice caz, Andrei Terian emite ipoteza că ar fi existat „doi Călinescu”. Pe de o parte, un „aristotelician”, „care vede în fiecare operă o cetate care nu poate fi cucerită decît în urma unui asediu bine calculat”, „care afirmă că orice poezie trebuie să aibă o <<organizațiune>>, o <<structură>>, o <<idee poetică>>”, „care afirmă că nici un scriitor sau operă nu se pot sustrage convențiilor / formelor”, iar pe de altă parte, un G. Călinescu „platonician”, „care vede în fiecare operă un material brut, ce urmează a fi <<(re)creat>> prin iluminările sale”, „care batjocoreşte <<dogmele>> şi spulberă canoanele”. Deci un adversar al „pedanteriei analitice”, al scientiştilor şi dogmaticilor. Un vizionar al celei de-a cincea esențe, care socoteşte că „valoarea criticii şi a literaturii o dau <<geniul>> şi <<talentul>>, nu <<forma>> sau <<metoda>>”. Care e poziția lui Andrei Terian? O tentativă, ca să zicem aşa, de compromis: „În realitate, aristotelicianul şi platonicianul sunt una şi aceeaşi persoană”. Urmează însă un lung şir de explicații din care ar rezulta că, printr-o „ironie a istoriei literare”, posteritatea a reținut „în exclusivitate” ipostaza secundă: „<<platonicianul>> a cîştigat duelul cu <<aristotelicianul>>”. Consecințele ar fi fost nu tocmai fericite: „de aproape o jumătate de veac clişeul <<creației>>, al <<subiectivității>> şi al <<impresionismului>> au dominat receptarea criticii călinesciene”. Cum aşa? „Asta în ciuda faptului că, în realitate, moştenirea cea mai consistentă a lăsat-o cartezianul şi nu misticul”. Aşadar zelatorul unui „nu-ştiu-ce” al operelor, al „inefabilului” alchimic, al inexplicabilului aflat în miezul lor e dat la o parte în favoarea unui raționalist, al unui adept al unui sistem spre care are o mai mare tragere de inimă analistul său. Să mai amintim că, tentînd a-l contrazice pe E. Lovinescu (vezi citatul de mai sus), d-sa combătea tocmai ideea unui E. Lovinescu raționalist? Dar să urmăm ultima demonstrație a lui Andrei Terian, cu o vioaie alură: „În definitiv, <<inefabilul>> e Jokerul care poate să substituie orice altă carte şi pe care platonicianul Călinescu îl scoate din mînecă de fiecare dată cînd aristotelicianul nu-i mai poate veni în ajutor cu expertizele, cu măsurătorile, adică, pe scurt, cu <<formele>> sale”. Să mai luăm în discuție ori nu atît de îndoielnica, neserioasa, a „cincea esență”? Ce contează că autorul Vieții lui Mihai Eminescu a crezut într-însa dacă… n-a „explicat-o”? „Marea eroare a lui Călinescu nu este că a crezut în existența unei <<a cincea esențe>>, ci că, presupunînd-o ca dat aprioric, s-a dispensat din capul locului de sarcina de a o mai explica prin <<forme>>”. Dar ce sunt aceste „forme” care ar fi generat „şi cele mai grave erori din critica lui Călinescu”? Nu altceva decît, după cum ne arată Andrei Terian, „aspectele stilistice şi naratologice ale operelor” ce i-ar fi interzis, pur şi simplu, „accesul la cele mai inovatoare direcții ale literaturii moderne”, deci factorii suprapersonali, generici, asupra cărora polemizau cu Divinul critic D. Caracostea şi Dimitrie Popovici. Nu cumva sunt elementele unui didacticism la pătrat? Simple constructe „culturale” şi nu produse „naturale” în cîmpul esteticii, cum ar fi spus Divinul critic însuşi? Marele „păcat” al Călinescului: acela că, „dat fiind monismul său funciar, de filiație croceană”, n-a elaborat „un instrumentar categorial (formal) de analiză a operelor”, adică n-a urmat drumul neopozitivist, metodologic al unei hermeneutici mai puțin atente la factorul estetic propriu-zis, ca atare inanalizabil pînă la capăt, legat de factorii emoției, sensibilității, gustului. Termeni, evident, depreciați de Andrei Terian. De ce să nu fim ofuscați, la urma urmei, de împrejurarea că G. Călinescu „identifică arta cu <<emoția estetică (sublinierea autorului)>>, mai exact cu actul de contemplare a <<emoției practice>>”, pe urmele esteticii lui Benedetto Croce, în climatul căruia s-a format? De ce să-l privim „de sus” pe Şerban Cioculescu, conform căruia G. Călinescu îşi asuma o „metodă” ce se delimita de orice angajare metodologică explicită, „impresionismul”, încadrîndu-l (vai, atît de anacronic!) pe emulul său între următoarele repere: „senzualismul”, „epicurismul”, „hedonismul” estetic, succint spus „gustul”? De ce să nu socotim critica „tradițională” şi moartă şi îngropată? Nu e mai comod aşa pentru coerența scolastică a minții noastre? Ne putem aminti disputa, mult prelungită în timp cu alți protagonişti, dintre Ferdinand Brunetière şi Anatole France, adică dintre „critica de metodă” şi „critica de gust”, care, după cum recunoaşte Andrei Terian, a probat că nici substanța criticii „intuitive” n-ar fi străină de o „metodă” sui generis sau, în altă formulare, „că orice tentativă de a scăpa de <<forme>> ne va conduce fatalmente la o (altă) <<formă>>”. Ceea ce ar fi o aparentă pacificare. Doar aparentă, căci exegetul rămîne pe făgaşul d-sale…
Ne sunt, cred, permise cîteva întrebări. Considerabilul flux metodologic postbelic a fost urmat de un reflux, de o repliere pe poziții mai rezonabile, permisive față de „inefabil” (inanalizabil, ireductibil la o rețetă) chiar prin detenta unor metodologi acerbi precum Roland Barthes şi Tzvetan Todorov, şi atunci, totuşi, de ce această pornire reflexă împotriva a ceea ce Andrei Terian numeşte, condescendent, „stereotipul criticului <<artist>>, <<impresionist>> şi <<subiectiv>>, preocupat mai mult de calitatea literară a expresiei decît de pertinența propriului discurs?” Ca şi cum „pertinența” discursului n-ar putea face casă bună cu numitul „stereotip”! Ba mai mult, ca şi cum n-ar putea profita din plin de sevele creatoare ale acestuia! De ce să ne panicăm în fața celei de-a „cincea esențe”, proiecție ideală a viului estetic? Ipostază a acelui real-ireal ireductibil care e creația! De unde această apetență pentru „sistem”, asociată cu o frigiditate literară (aievea ori mimată), caracteristică epocii noastre? E o variantă a pozitivismului din secolul al XIX-lea, care se profila atunci pe fundalul unui avînt al ştiinței şi tehnicii, pe o ordine în lumea material-socială, în simetrie cu un pragmatism generalizat. Dar azi? Nu cumva e, dimpotrivă, o contrabalansare a dez-ordinii, a suspendării normelor în artă ca şi în moravuri, a marilor războaie, a sîngeroaselor anomii totalitare? Pluteşte încă în aer un snobism sistemic, o modă a metodelor, a formalismelor precum o garanție de seriozitate, temeinicie, ordine. S-ar părea că are tîlc vorba adresată de G. Călinescu lui Adrian Marino: „De ce nu te-ai făcut inginer”?... Critica nu se mai vrea „a zecea muză”, cum cuteza s-o vadă Flaubert, ci o operație la rece, administrativă, o birocrație a spiritului cu multe rubrici exterioare filoanelor specifice ca şi a celor existențiale ce nutresc creația. Elocvent, Michel Foucault vorbea despre o nouă „epistemă” ce ar fi pe cale de constituire, una „scientistă”, soldîndu-se cu anularea dimensiunii istorice şi a celei umane. Iar Roland Barthes, opunînd lecturii „simbolice” a textelor o lectură „paradigmatică” şi una „sintagmatică”, structuralistă-semiotică sadea, definea critica drept „o activitate esențialmente formală, nu în sens estetic, ci în sensul logic al fenomenului”. Să mai menționăm scorțoşenia unui Jean Ricardou? Avem a face cu un frenetic baroc analitic ce sfîrşeşte prin a-şi reflecta propriile-i figuri. Oglinzi ce se privesc pe ele însele. Distanțarea de esențele literaturii e astfel inevitabilă. Literatura ca fenomen ontologic e suspicionată, limitată, pusă în carantină. Tombatere precum, dintre ai noştri, Cioran, Al. Paleologu, N. Steinhardt au atras atenția asupra noului „jargon” deopotrivă al filosofiei şi al criticii, dar ecoul lor a fost limitat într-o atmosferă neprielnică. Evacuat de literatură şi de înțelegerea literaturii în imanența sa, G. Călinescu nu e oare aidoma unei ființe omeneşti vii căreia i s-a extras sîngele, rămînînd o masă inertă, bună pentru o expertiză de laborator?
În ciuda acestor considerații, nu putem a nu vedea în masiva, laborioasa, erudita scriere „sistematică” a lui Andrei Terian consacrată lui G. Călinescu cea mai de seamă de pînă acum realizare pe această temă. Avem a face cu un text de referință pentru reconstituirile, interpretările, polemicile viitorului ce-l vor avea ca obiect pe autorul lui Şun, a căror epuizare ne-ar veni greu a o prezuma.

Gheorghe Grigurcu



Andrei Terian: G. Călinescu. A cincea esență, Cartea Românească, 2009, 766 pag.