Aniversare
Ion Pop

UN POET, UN CRITIC, UN PRIETEN

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011

Surpriză: Gheorghe Grigurcu împlineşte 75 de ani! S-ar zice că sunt mulți, că e o vârstă a „senectuții”, „a treia”, dar pentru mine poetul, criticul, prietenul de demult au rămas cam aceiaşi, într-un raport de constantă fidelitate față de sine în primul rând, care califică un caracter şi o tărie de spirit nu tocmai comune. Vreau să spun că n-am simțit oscilații însemnate în modul lui de a fi, omeneşte, şi în cel de a scrie, că l-am simțit mereu egal cu sine în consistența ideilor, în profunzimea descifrării scrisului altora, în propriul stil. Şi mi-a rămas aproape, prin ani, aplecându-se cu înțelegere şi generozitate şi asupra unor pagini de ale mele.
Când l-am cunoscut, adică pe vremea când eu purtam chipiu de licean în anii studenției sale clujene, mi s-a impus deja prin opțiunile sale poetice în primul rând, căci am descoperit, şi mai ales mi-a descoperit, un număr de poeți pe care am avut timp apoi să-i „verific” ca făcând parte din raftul esențial al literaturii române şi europene – de la Arghezi şi Blaga, la Voiculescu ori Adrian Maniu, arătați şi împrumutați mie în eleganta colecție de la Fundațiile Regale, ori la Esenin şi alți autori pe care îi frecventa. Ştiam că se afla şi în cercul de admiratori tineri din jurul autorului Marii treceri, şi nu era puțin lucru pentru un june aflat abia la începutul uceniciei literare. Tot prin el am aflat de o întâlnire de la Filologie cu Ion Agârbiceanu, la care am participat topit de emoție... Am văzut la el prima oară şi un volum de A.E. Baconsky, încă redactor şef al revistei Steaua, cred că era Cântece de zi şi noapte, adică unul din epoca scrisului său conformist, – mi-a arătat atunci şi o dedicație scrisă cam „de sus”, ce va fi lăsat urme în sensibilitatea dedicatarului, căci peste ani nu s-a mai putut apropia cu seninătate de poezia lui. În ce mă priveşte, am aflat în felul acesta despre revista clujeană de mare prestigiu în acel moment, unde am putut citi mereu pagini revelatoare, sub semnături precum cele ale lui Arghezi, Blaga, Bacovia, Călinescu, Adrian Maniu, Vianu, unde scria şi tânărul critic, devenit prieten mai mare. Publicație în care am debutat şi eu, stângaci încă la cei optsprezece ani ai mei încă neîmpliniți, în mai 1959... Era prezent acolo, cu state mai vechi, şi tânărul Gheorghe Grigurcu.
I-am urmărit aşadar, de la început, şi pe critic şi pe poet, cu cel mai mare interes. Am admirat întotdeauna în glosele sale critice dedicate cu precădere tot poeziei şi criticii – lucru ce-mi pare foarte firesc, de vreme ce, scriind, la rândul meu, şi una şi alta, urmez cam aceleaşi căi paralele. Mai ataşat, totuşi, fenomenului poetic şi critic curent, confratele meu mai mare a simțit mai puțin tentația, cumva „academică”, a studiului monografic, exersându-se în spațiul cu mult mai liber al foiletonului, iar aici nu cred să aibă mulți concurenți redutabili, poate pe Nicolae Manolescu ori Eugen Simion. Producția lui în acest „teritoriu critic” – cum suna şi o carte a sa de pe la începuturi – este imensă, cred că mai niciunul dintre titlurile poetice ce meritau un popas reflexiv n-a rămas necomentat. Cu generozitate, cu har expresiv, cu o plastică a formulărilor nu o dată memorabilă. Mi-a plăcut şi îmi place la criticul de poezie empatia lui față de text, înclinația spre o identificare cumpănită cu pagina scrisă. De aici, un impresionism superior, cu decantări punctuale de mare finețe, ca tot atâtea popasuri după ce efortul convocării citatelor definitorii a atins pragul zisului „salt calitativ”. Căci cititorului pasionat de obiectul său îi place să întârzie în texte, multiplicând mostrele aduse în sprijinul concluziilor şi judecăților de etapă sau de final al lecturii. E, aici, şi voluptatea poetului care este el însuşi, de a se întâlni şi reîntâlni cu versurile altora, de a le întoarce pe toate fețele şi cântări... imponderabilele. Exemplul călinescian a mobilizat în mare măsură acest fel de a scrie, cu ştiuta „tehnică a citatului” şi cu transformarea, într-un anume sens al „criticii creatoare”, a discursului comentator într-un concurent al textului comentat. Nu prin redundanță şi pastişă stilistică, ci dimpotrivă, prin capacitatea de a asigura o culoare proprie a frazei interpretante, care face ca textul din ecou să poată fi citit adesea şi „în sine”, pentru frumusețea limbajului şi a structurării ideilor. Căci, dincolo de „structurile probabile” intuite în scrisul altora, cititorul specializat al poeziei îşi traduce mereu intuițiile şi judecățile în formulări inspirate, adesea memorabile.
Nu ne întâlnim, desigur, şi e firesc să fie aşa, în toate judecățile asupra unor autori. Eu, unul, mă încăpățânez să cred că un A. E. Baconsky nu merită tratamentul minimalizant la care e supus de critic, după cum nu sunt tentat să accept că despre un Marin Sorescu e de vorbit chiar cu atâtea rezerve; iar Nichita Stănescu îmi pare a fi, oricâte slăbiciuni ori frivolități i s-ar găsi, un mare poet, cel mai mare, de fapt, din a doua jumătate a secolului XX românesc. Dar asemenea puncte de vedere țin de un gust anume, foarte personal, şi se încheagă la intersecții complexe de circumstanțe şi stări de spirit. Le condiționează într-un fel şi o exigență privind etica, nu doar a scrisului ci şi a autorului, exprimată mereu maximalist şi neconcesiv, până la punctul în care păcatele făcute publice al omului, ca impietând asupra calității estetice a operei, riscă să afecteze, uneori, şi judecata, detaşată în principiu, asupra ei. Însă Gheorghe Grigurcu e o fire pasională, care pune multe energii sufleteşti în cercetările sale şi ia paralel probe din solul producător şi din recoltele de la suprafață. Unele dintre intervențiile sale publice, scrise mereu cu nerv polemic şi cu expresive ațâțări verbale, au putut trezi reacții de adversitate, părând excesive în intransigența lor morală: s-au adunat prea multe ambiguități şi compromisuri ale breslei scriitoriceşti sub dictatura comunistă, pentru ca ele să treacă, totuşi, neînregistrate şi neamendate, fie şi cu întârzierile şi cu blocajele puse în calea dezvăluirii lor de moştenitorii sistemului.
Prezența foarte vie, decenii de-a rândul, a cronicarului literar şi a eseistului, remarcabilă şi remarcată, întărită şi de implicările polemice ale orei, aproape ubicuă, pe de altă parte, – căci avem de-a face cu un autor de o spectaculoasă productivitate – a împins-o într-o anume penumbră pe cea a poetului. E o foarte mare nedreptate, încă nereparată, cred, fiindcă Gheorghe Grigurcu – trebuie spus cu toată vocea – este unul dintre poeții de prim plan din spațiul românesc actual. Nu sunt o afirmație şi o apreciere de conjunctură, cred că ştiu ce spun, fiind unul dintre cititorii atenți şi consecvenți în timp ai versurilor sale. Poetul are o operă consistentă şi de o evidentă originalitate, în care lirismul real apare mereu decantat, filtrat de straturi purificatoare ale expresiei. Titlul volumului său de debut din 1968, care e şi al unei mari antologii a operei, de maturitate, este Un trandafir învață matematica – şi el spune mult despre natura acestei poezii supusă rigorilor intelectuale, unei discipline a reflecției ce supraveghează dispoziția afectivă, dar e departe de o înăbuşi. Un subiect retras în micile citadele de cuvinte contemplă cu un soi de detaşare surdinizat-elegiacă o lume despre care ştie că nu va putea fi decât procentual şi a sa, un univers de singurătăți şi de retrageri protectoare. Complexa şi rafinata artă combinatorie (căci Grigurcu este unul dintre cei mai exersați „operatori ai limbajului” din poezia noastră contemporană) apare ca un soi de compensație, permițând bucurii ale întâlnirilor insolite dintre cuvânt şi obiecte, o solidaritate, fie şi precară, dintre scris şi trăit. E şi aici ceva din valéryana „sărbătoare a intelectului”, din jocul „reglat” al textului, e şi o cotă de manierism, în sensul tipologic al cuvântului, care face ca fraza să fie supusă unor caligrafieri cu peniță subțire, în ecuații insolite, uimitoare, nestrăine nici de hazardul, controlat totuşi aici, al suprarealiştilor. Gândul şi starea lirică aproximate/deviate prin cuvânt fac ca plăcerea lecturii să se distribuie astfel între emoția intelectualizată, înviorată de sugestia unor tandre contacte cu lumea senzației, cu obiecte şi făpturi menținute în vibrație şi palpit sagvin, şi cea a privirii de spectator la performanța asociativă, la meandrele şi modulațiile barochizante ale sintaxei, ale unei gramatici a poeziei aduse în stare de grație expresivă. Am mai citat cândva o Ars poetica ce spune foarte mult despre această vecinătate cumva oximoronică de stări şi scrisuri: „Nimic la voia întâmplării, totul construit / cu o rigoare care strigă sălbatică, / cu o dezordine care tace / resignată, civilizată”... „Amarul târg” în care poetul trăieşte de ani buni, ca şi răsfrângerile unei lumi mai largi, mai curând cenuşiu-bacoviene decât promițătoare de exultanțe vitale, şi-a lăsat tot mai profund amprenta asupra acestui discurs, în care frustrările fundamentale ale unei existențe silite să se consume în tensiunile şi reveriile propriei solitudini găseau, ceva mai devreme, paliative, precare compensații. Însă Gheorghe Grigurcu-poetul îşi continuă, încrezător, în fond, în steaua lui de veghe, drumul de-acum cu făgaşe adânci şi lesne de identificat ca fiind ale sale. Trebuie să vină şi ziua unei mai generoase şi mai apăsat exprimate recunoaşteri.