Cronica ideilor
Nicoleta Dabija

NAE IONESCU, DIN NOU, SUBIECTUL MÂNIEI

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011

Nu despre cartea lui Liviu Bordaş, Apaşul metafizic şi paznicii filosofiei (Humanitas, 2010), mi-am propus să scriu câteva reflecții, deşi îi recunosc locul între exegezele despre Nae Ionescu, unul care aştepta de câtva timp să fie ocupat. Pentru că atunci când aleg un volum refuz să fac înainte lectura recenziilor deja apărute – să nu fiu influențată, să am perspectiva cea mai bună, directă, a interpretului rămas singur cu textul –, iar întâmplarea (sau curiozitatea?) a făcut să-mi încalc principiul, m-am răzgândit. Şi m-am convins că am procedat corect, după ce am parcurs textele otrăvite, pătimaşe, pe de o parte, şi pe cele binevoitoare, recunoscătoare, pe de alta. Nu mi-am putut reține gândul că două sunt atitudinile de care are parte frecvent filosoful Nae Ionescu, adorație sau ură din toată ființa. Nu voiam să cad în nici una dintre ele.
Mi l-am închipuit pe Profesor, cum, de unde este acum, stă şi priveşte spre lumea apologeților şi detractorilor lui şi zâmbeşte satisfăcut. Apoi, ca un regizor strălucit, pe scena teatrului personal, îşi mânuieşte chiar singur păpuşile, doar ca piesa să continue. Acest personaj „demonic”, despre care Petre Țuțea mărturisea că „scuipa inteligență”, poate chiar se joacă cu noi, e pus pe şotii cu mânioşii şi adoratorii lui, conştient fiind că numai aşa va rămâne viu, aşa, ținând departe de noi indiferența.
Şi oricum, nu la indiferență trebuie să ajungă interpreții lui. Dar ar fi cred binevenită o atitudine hermeneutică potrivită, tolerarea dreptului la opinie al celorlalți sau scrutarea cu obiectivitate, nu cu ură înainte de orice, a subiectului discuției. Întrebări de genul, cum un specialist de talia lui Liviu Bordaş (un specialist serios, dar care totuşi, pentru îndrăzneala aceasta este acuzat, repetat, că a avut nevoie de sprijinul scris al cuplului Liiceanu-Pleşu. Să-mi fie iertat, dar chiar nu înțeleg o astfel de gândire!) s-a putut ocupa de un personaj atât de controversat, cum poate să facă Bordaş o asemenea boroboață (de parcă o minte ar fi programată să se ocupe de anumite teme, în vreme ce tot restul îi este interzis), cum îşi permite să vină cu o carte după atâția ani de când cazul Nae Ionescu a fost „clasat” (de Marta Petreu, adică, care, nu ştiu de ce, a început să semene cu o instanță juridică pentru unii), şi încă altele, nu-şi au rostul. A făcut ce trebuia făcut, ce a simțit el că trebuie făcut (de când se cere justificare pentru alegerea unei teme sau apariția unei cărți, oare?), un studiu bine documentat, coerent, cu argumente solide şi clar expuse, care pot fi reluate şi verificate de oricine. Sau cine ştie, poate tot o inteligență puțin demonică l-a provocat să o scrie acum, la atâta vreme de la scandalul cu plagiatul, aşa, doar ca să încerce sângele mânioşilor, să observe dacă mai atinge gradul de fierbere!
Lăsând deoparte simțul ludic, Nae Ionescu nu este un „caz clasat”, şi cred că dovada cea mai elocventă se concretizează în polemicile proaspete şi clocotitoare în ură, îndreptate asupra lui şi asupra celor ce-i iau partea. Constat, dimpotrivă, că e un personaj de o vitalitate impresionantă, încă deosebit de actual. Căci un „caz clasat” nu mai stârnea reacții. Să ne gândim că Liviu Bordaş ar fi scris o carte despre Rădulescu-Motru, un exemplu, oare câți ar fi avut măcar curiozitatea să o deschidă? Ar fi trecut neobservată, mă tem. Nu doresc să repet argumentele pro şi contra legate de plagiatul controversatului Profesor. Au făcut-o deja prea mulți. Sunt însă unele reflecții, cumva prealabile, în orice caz, pe care nici un interpret nu ar trebui să le sară, ori să se prefacă că nu există, pe care țin să le reamintesc.
În primul rând, mi se pare o chestiune de bun-simț să nu acuzi de plagiat un om care nu a scris. În al doilea rând, valoarea lui Nae Ionescu, dacă luăm în seamă mărturiile celor care au asistat la cursurile lui, nu rezultă în principal din ideile, fie ele şi ale altora, pe care le prezenta, ci mai curând din logica strălucită a discursului său, din construcția filosofică care lua ființă acolo, sub ochii studenților, din forța gândirii lui în continuă prefacere. În al treilea rând, când o generație de vârf a culturii române a fost în majoritate formată şi fascinată de Profesor, a încerca să-l scuturi pe Nae Ionescu de orice urmă de originalitate şi autenticitate înseamnă deopotrivă a suspecta cel puțin de falsă înțelegere, percepție greşită, pe Cioran, Eliade, Noica, Şora, Vulcănescu, Sebastian, Băncilă şi alții.
În plus, dacă nu ai vreme, răbdare ori dispoziție să verifici personal documentele luate în calcul în tot acest scandal, mie mi se pare, până la urmă, că ai şanse să te situezi mai aproape de adevăr dându-i crezare unui martor direct, cum e filosoful Mihai Şora, căruia acuzațiile de plagiat adresate lui Nae Ionescu i se par „naive” şi „totalmente fără obiect”, decât profesoarei de filosofie Marta Petreu, care nu prea are „organ”, în termenul lui Noica, pentru filosofie, dar are sigur pentru scandal. Căci joacă puternic, ținteşte sus… Iar dacă nu apelezi la „martori”, dar eşti cât de cât antrenat în gândirea logică, observi uşor că autoarea încearcă în multe locuri, cu forța, să facă din nişte presupuneri adevăruri, prin trunchiere de idei, prin omiterea unor fragmente, prin concluzii pripite, toate dintr-o rigiditate mentală care o înghesuie într-o singură perspectivă, în care e însă musai să aibă dreptate. Şi e problema dumneaei cum îşi face publicitate, cum îşi află succesul, mai grav mi se pare că execuțiile sunt luate ca atare, „condamnările” sunt considerate definitive, iar „dosarelor judecate” li se refuză aproape dreptul de a fi redeschise.
Am încercat să fac o succintă contabilitate asupra filosofiei româneşti şi a filosofilor români. Rezultatul e aproape „ruşinos”, prin raportare la cultura greacă, la cea germană sau chiar franceză (nu dau nume pentru că n-aş vrea să nedreptățesc prin uitarea involuntară a cuiva). Poate este din vina limbii, ne-filosofice, cum s-a mai spus. Sunt totuşi câțiva gânditori care au practicat cu pasiune şi responsabilitate studiul filosofic, încercând să depăşească acest „neajuns”. Dar nu sunt valorificați. Ba dimpotrivă, celor mai mulți li s-a şi pus în cârcă câte o vină, politică în majoritatea cazurilor, dar suficientă ca să afecteze, să se extindă peste tot ce au creat. Mă feresc de false înțelegeri, nu absolv pe nimeni de vină, dar firesc ar fi să fie ținută şi acuzația în frâu, să fie lăsată deoparte opera dacă, pe bună dreptate, nu s-a murdărit de nu ştiu care compromis al autorului ei.
Revenind la „cazul Nae Ionescu”, dacă este politic vinovat, dacă poate fi pus sub semnul întrebării chiar în ce priveşte originea unor idei, pe care, accentuez, le-a folosit în forma orală a cursurilor sale, nu înseamnă că nu a rămas nimic din Nae Ionescu, că logica lui impecabilă nu mai are valoare, construcția spectaculoasă de idei metafizice s-a ruinat, rolul său în formarea unei generații uluitoare a culturii române s-a dizolvat… Nae Ionescu să moară, să dispară din memoria tuturor! Nu, Nae Ionescu există, e un exponent al filosofiei româneşti, deloc de neglijat, indiferent cât de mult incomodează şi va mai incomoda. Mă întreb doar, când va veni vremea să se potolească scandalul, furiile să se retragă şi să redevenim limpezi la minte, pentru a-i da lui Nae Ionescu (ca şi altor filosofi români) rolul pe care îl merită, pe care şi l-a cucerit pe drept. Poate n-ar fi rău să învățăm să valorificăm locul unor autori în cultura română, şi să renunțăm aşadar la a construi casele aruncând cărămizile în capul celor ce urmează să le locuiască! Până atunci, fiecare exeget are datoria să verifice şi să decidă singur, fără cârje, ce e de condamnat şi unde e cazul să pună oprelişte atitudinii pătimaşe. Dacă este să pariem precum Pascal, pe câştig sau pe pierdere…