proză
Gabriela Adameșteanu

VASE COMUNICANTE

Articol publicat în ediția 10 / 2016

Oricât m-am străduit să le alung, imagini de atunci mi-au fluturat prin fața ochilor în timp ce-mi făceam, cu răbdare, genuflexiunile și exercițiile de streching. Pe urmă am trecut la Qi Gong. Mi-am răsucit palmele și le-am ridicat spre Cer, îmi golisem, în fine, mintea, știam că atunci când trupul efectuează mișcările, gândurile nu trebuie să zboare altundeva, inspiram, expiram, și tot așa, până când, undeva, în adâncul apartamentului, a sunat, iar, telefonul și m-a adus pe loc înapoi, în Aleea Teilor.
– Ai intrat? Ce naiba, Coca, de nu reuşeşti niciodată ? Mai fă o dată codul și împinge uşa aia mai tare!
Tot glasul Sultanei. Și interfonul! Și Coca! De ce naiba nu mi-or fi spus de ieri că vine, să-mi fi luat tălpășița mai repede, să scap de gura ei!?
Poate fiindcă din anii ‘90 a devenit activistă civică pentru drepturile femeilor, Sultana o aşteaptă totdeauna cu cafeaua caldă, ca pe un musafir, și se învârte în jurul ei, mieroasă.
– Vrei şi iaurt cu cereale, Coca? Sau o omletă cu brânză și șuncă, așa cum îi făceai Claudiei? Un ceai? O decafeinată?
Coca și-a desfăcut basmaua, și-a eliberat din ace coada căruntă, dumneavoastră credeţi, io am vreme de cafea?! a declarat, ritos, dar imediat și-a făcut loc la masa din bucătărie, cu ceaşca în faţă: Mai bine decafinată!
M-am așezat și eu lângă ea.
– Și ce mai faceţi dumneavoastră, doamna Letiția?
Asta este fraza ei de bună ziua, declamată, ca o poezie la serbare, la care n-asculta niciodată răspunsul.
Și nici la cafea n-a avut răbdare să stea, a luat câteva înghiţituri şi a început să pregătească varza, orezul, ceapa și mirodeniile, pentru sarmale.
Trebăluia, cufundată în poveştile ei, cum o bătea bărbatul, cum i-a rupt mâna şi i-a spart capul, cum o scoteau vecinile din mâinile lui, cum a vrut s-o închidă la nebuni, deşi nebun era el!
– S-a zmintit când a avut accidentul de muncă, explozia din mină! Și nu s-a mai vindecat niciodată! Lasă că mai era şi băutura, doamna Letiția! Şi nebunii ăia de băieți ai mei, iar s-a bătut, aseară, ăl mic l-a dovedit pe ăl mare, care a scos cuţitul, eu între ei şi uite ce vînătăi mi-a rămas, de ce s-a bătut? Fiindcă ăl mare a vrut să se uite şi el la televizorul care ăla mic, Costică, l-a cumpărat cu banii lui…
Poveştile Cocăi sunt pline de violenţă în familie, tema seminarelor pe care încă le mai organizează Sultana, la Fundație, cu fonduri americane şi europene. Umblă după bani ca să finanțeze adăposturi pentru femei bătute, avocați pentru divorțuri, psiholoage pentru puștoaice traficate, și tot așa.
– De unde obsesia asta cu drepturile femeilor la Sultana, când Aurelian nu suflă în fața ei? În familia Morar, ea și Claudia au făcut totdeauna vremea rea și vremea bună! Fetele mele în sus, fetele mele în jos! s-a maimuțărit Petru.
Eram gata să-i dau dreptate, dar, brusc, mi-am amintit de tatăl ei vitreg și cum ca a umplut-o de sânge sub ochii milițianului chemat de portar.

*

<

p style=”text-align: left;”>- Da cum faceți, doamna Letiția, de nu mai îmbătrâniți odată?
În gura Cocăi, faptul că nu-mi arăt vârsta sună ca un reproș.
Și, deși este la doi pași de mine, strigă; poate fiindcă o viață întreagă a trebuit să acopere urletele bețivului ăla de bărbatu-meu și răcnetele nebunilor ăia de copii.
– Cum faci, Letiţia de arăţi aşa bine? Ții regim? Mergi la sală? Ai făcut operații? A, chiar lucrezi într-o clinică de recuperare?! Așa, da, așa se explică! Și totuși…, auzeam, la fiecare întoarcere.
Ridicam din umeri, dar pe urmă mă duceam la oglinda veneţiană, cu ramă înflorată, de nuc, mutată din hol în camera Claudiei şi mă cercetam atent: slavă Domnului, aveam aproape aceeaşi siluetă ca acum 20 de ani, iar ridurile întârziau să apară.
Numai că bătrânețea e o boală de care nu te mai vindeci după ce ai luat-o. Dimineaţa mă trezesc cu o durere surdă, seara mă culc cu alta.
Dar mă port de parcă aş fi tînără, întreagă, așa cum m-a sfătuit, cândva, acum aproape treizeci de ani, doctoriţa care mi-a dăruit altă viaţă în locul celei risipită prosteşte, între garsoniera amicului Florinel şi apartamentul conjugal din Uranus.
Iar în oglinda Morarilor mi-a făcut totdeauna plăcere să mă aranjez: e atât de înaltă, încît atinge tavanul apartamentului de bloc și a rezistat la toate mutările, din vila lor de pe Calea Șerban Vodă până în Aleea Teilor

Am vrut să-mi cumpăr în Franța una la fel, chiar găsisem ceva asemănător într-un magazin de antichităţi, din Tours, dar n-am reuşit să-l conving pe Petru. Nu numai din cauza prețului – făcusem greșala să-i spun că în România poți să iei lucruri vechi, de valoare, pe nimic, așa cum era în primii ani după ‘90. Dar și pentru că, după atentat, nu suporta să se vadă.
Dacă mă gîndesc bine, avea o fobie a oglinzilor și înainte.Toată viața s-a crezut urât, fiindcă n-a avut cine să-i spună, atunci când era mic, că arăta bine.
Eu am vânat oglinzile de când mă ştiu, începând cu cea din bucătăria copilăriei, cu luciul mâncat de aburi, și cu geamurile pe lângă care treceam. Acum mă mulţumesc cu oglinda-lupă, în care mă fardez, discret, şi cu cea din hol, în care mă controlez din cap până în picioare.
Psihiatra mea, Anda, ce altceva să spună decât că sunt narcisistă? Când m-am întors la scris, a găsit un argument în plus pentru teoria ei!
Cu o seară înainte, îi povestisem Sultanei:
– Dacă nu suporţi oglinzile, înseamnă că nu te iubeşti, iar dacă ai o problemă cu tine, vei avea şi cu ceilalţi! Asta spune o amică, psihiatră, care susține c-aș fi narcisistă! Dar eu am făcut eforturi să mă accept așa cum sunt! Să mă iubesc, încă n-am reușit, dar tu? Tu ai o imagine bună despre tine?
Sultana s-a făcut că n-aude, dar răspunsul i-l știam. Dintre noi toate, câte am stat cândva într-o cameră, ea se îngrijea cel mai mult. Și nu s-ar fi închipuit noră de diplomat, dacă n-ar fi fost sigură că arată bine !

*

<

p style=”text-align: left;”>Nu mă prea conving explicațiile psihiatrilor!
S-o fi crezut Petru urât, dar câtă încredere avea în el!
Ce să mai spun de tupeul Dorinei, care altfel se tot plângea că nu reușește să se mărite, fiindcă e urâtă!
Poate o fi zis-o special, ca s-o contrazici?!
Când făcea clovnerii pe tema măritișului ei, nu-mi dădeam seama dacă glumea ori vorbea despre ceea ce de obicei se tace. Stârnea rîsul, dar şi o mică jenă fiindcă pe toţi burlacii, chiar şi pe Alin, despre care se şoptea că e homosexual îi întreba: Nu vrei să te însori cu mine?
Singurul cu care nu se întindea la astfel de glume în public, era Sorin. Probabil le păstra pentru momentul când n-aveau martori, și amesteca rîsul cu lacrimile, aşa cum amesteca adevărul cu minciuna: avea un talent înnăscut pentru diversiune.
Prima ei căsătorie, cu un inginer din București, i-o aranjaseră părinții.
La nunta la care venise tot satul, au adunat destul să-și cumpere o Dacie 1300. Locuiau în garsoniera lui, pusă la punct cu tot ce aveau nevoie și făceau invitații pentru sâmbăta seara când cei câțiva colegi,printre care și eu împreună cu Petru, eram serviţi cu fazan şi căprioară, aduşi de la vânătorile unor demnitari locali – relaţiile părinţilor.
Dar, la un moment dat, invitațiile au încetat. Dorina a apărut la birou cu ochelari de soare chiar şi în zilele ploioase, ca să-şi ascundă vânătăile de sub ochi, de la loviturile cu pumnii în cap: căsnicia ei eșuase de la primele probe.
Când și-a terminat şcoala de şoferi, a înaintat divorţul și a închiriat o garsonieră în cartierul unde locuia Sorin.
Curând, părinții i-au cumpărat, fără credit, cu banii jos, un apartament de trei camere și i l-au mobilat, până la lingură. Erau genul de oameni care se chivernisesc în toate regimurile. Banii veneau de la buticul cu gogoşi, Cico şi îngheţată, ținut de mama ei. Tatăl, care lucra în primăria satului, obținea avizele, rezolva formele administrative și aprovizionarea, ceea ce, pe atunci, nu era simplu, fiindcă totul trebuia să fie proprietate de stat.
Dar proprietățile private răsăriseră deja în ograda celor care, atunci ca și acum, erau conectați la lumea politică.

*

Dorina a început să dea acasă la ea petreceri, cu dans și joc de cărți. Atunci când musafirii, mai ales bărbați, se pregăteau să plece, trecea de la glume dure și bufonerii, la lacrimi, insistând să n-o lase singură şi toţi se uitau stânjeniţila ea: săraca Dorina, ce greu îi este, o fată deșteaptă, dar urâțică!
Le spunea tuturor că nu se va mai mărita decât cu cel pe care îl va iubi. Dar o va iubi și el? Nu părea să-și pună întrebarea, condiția era doar iubirea ei. Sărea în ochi că s-a îndrăgostit de Sorin, deși cocheta şi cu alţii, de câte ori avea ocazia: ba chiar ducea lucrurile cât putea de departe. Mă impresiona iubirea ei umilă şi întorceam capul ca să nu-şi dea seama că am observat momentele penibile când se dădea peste cap ca să-i atragă atenţia. Nu-i dădeam nici o şansă. Nu aflasem că există cupluri care se sudează din prietenie, din compasiune, din milă, din interes, din toate acestea laolaltă. Am înţeles asta când m-am întors la Petru, în a doua noastră viață. Pentru mine, era devotata Dorina, cea mai veselă şi cea mai săritoare dintre noi; un adevărat joly joker. Îţi făcea rost de lucruri care nu se găseau pe piaţă, te înveselea şi te încuraja în momentele grele, meditata gratuit copiii şi se oferea pentru baby sitting când părinții vroiau să ajungă la teatru. Câtă generozitate faţă de ceilalţi, în timp ce eu raportez tot ce fac la Sorin! mă gândeam. Mă jena egoismul meu, dar o şi compătimeam, n-aş fi vrut să fiu în locul ei.
Nu-mi trecea prin minte că, de fapt, de la un moment dat încolo alergam amândouă, cu răsuflarea tăiată, pe acelaşi culoar, iar eu pierdeam necontenit teren. I-au luat, însă, cîțiva ani prietenei mele, până să ajungă în pat cu iubitul meu.

*

N-am înțeles niciodată de ce, în ciuda calităților lui, Sorin avea atîtea complexe: dintre toți cei pe care i-am cunoscut, el ilustra cel mai bine ura de sine despre care mi-a vorbit psihiatra Anda.
– Mi-ar plăcea să am un copil care să semene cu tine, i-am șoptit, cu plânsul în gât, atunci când am descoperit că sunt însărcinată.
– Cu mine, nu! Nu, nu! Să nu semene cu mine! a refuzat vehement, dând panicat din mâini.
Și, cu mintea doar la următoarea noastră întâlnire, n-am văzut că el, ca și Petru, avea o singură spaimă: cea ratării. Care,în acele timpuri, era atât de mult legată de dosar. Iar dosarul lui încărcat risca oricând să-l arunce în aer. .
– …eu, o persoană știută drept prudentă, mi-am pierdut capul, din pricina ta! Mi-am călcat toate principiile, îmi tot repeta, când îl găseam în garsoniera amicului Florinel, cu scrumiera plină de țigări fumate până la jumătate.
În loc să fiu flatată de declarația lui, ar fi trebuit să văd cum ar arăta viitorul când n-ar mai fi fost la fel de îndrăgostit, ca să-mi spună: vino când poți, cum poți, eu te aștept aici, oricât, să știi..
Când și-ar fi regăsit prudența și s-ar fi întrebat de ce să-și mai adauge la dosar şi problemele familiei mele, când le avea pe ale lui, destule! Plus scandalul pe care l-ar fi iscat divorţul meu.

*

În schimb, tatăl care lucra la primăria satului îi construise Dorinei în acte cea mai sănătoasă origină socială.
O strategie la fel de eficientă ca strategia ei de a-și face loc în preajma bărbatului vizat. ”Tovarăşa Dorina Gabor, o persoană devotată Partidului, secretară UTC, membră în biroul organizaţiei noastre de bază, va întări controlul politic asupra secţiei de lucru cu străinătatea.”
Cam aşa trebuie să fi sunat justificarea directoarei, Eleonora Oprea, transmisă biroului de Personal-Cadre, când a adus-o pe Dorina în biroul lui Sorin. Colegii trecuseră uşor cu vederea transferul neobișnuit al unei stagiare oarecare într-un birou de elită, după ce alţii, pe motiv de dosar, tocmai fuseseră daţi afară, la restructurarea instituției. Dorina Gabor, subalterna ideală a lui Sorin. Prietena devotată, care ne ştia toate secretele. Cum de nu-mi dădeam seama ce însemna asta?
Poate ea și Bîclişanu,ofiţerul de Securitate care ne controla instituţia, să fi fost consăteni, așa cum se vorbea? Altminteri cum de a ajuns şefă a Protocolului, deși, pe atunci, nu se prea descurca cu limbile străine? Un post foarte politic, fiindcă avea obligația să asiste la întâlnirile cu străinii, interzise cetăţenilor obişnuiţi, dar pe seama căruia făcea, în stilul ei, glume .
Însă, și Sorin fusese cândva şeful Protocolului. Târziu aveam să-mi dau seama de multipla lor colegialitate.

*

Ani de zile, mi se plânsese că zelul şi buna lui credinţă erau ridiculizate. Ceilalți îi pîndeau relațiile pe care și le făcuse, acaparând întâlnirile importante și întreținând contactele, deși ele îi reveneau lui, de drept!
Ca să-şi menţină postul, sub succesive schimbări de directori, n-ar fi fost suficientă munca lui devotată. La fel ca în toate lumile, a trebuit să vâneze relaţiile profitabile și să stea cu ochii în patru ca să se apere de cei care îi băgau cuţitul în spate.
Iar Dorina avea uşa deschisă în toate casele în care intra, mereu cu aceeaşi frază: ce noutăţi? ce novitale? Pe Sorin trebuie să-l fi măgulit supunerea, isteţimea şi umorul ei.Veşnic disponibilă şi plină de zel, apărea, ca un câine agil, cu vânatul în dinţi: informaţii de peste tot, inclusiv şi despre mine și Petru. Complicea soluțiilor birocratice, în marginea legii şi în afara ei. O asistentă voluntară, care îi ţinea în mână mărunţişurile practice. Care îl ţinea, din ce în ce mai mult, în mână.
Cei din jur se ocupau doar de bunăstarea lor: ciubucuri, bani pe sub masă, un apartament mai mare, obiecte din Occident, videouri cu filme străine, haine străine de firmă, o maşină mai bună, casă la ţară, bani la CEC sau sub saltea, relaţii pentru paşaport, la Miliţie, la Securitate. De ce n-ar face şi el la fel? De ce n-ar avea o viaţă la fel ca a celorlalţi? Familie, copii? Din munca lui asiduă nu se alesese pînă acum cu nimic! Presupun că aşa a început să se gândească atunci când în viaţa lui intrase, pe neobservate, Dorina. Să cumpere împreună o maşină! Să se însoare, fireşte, cu ea! Căsătoria îi va curăţa dosarul şi îi va da şansa unui post pe măsura pregătirii lui! În Externe, de pildă! Poate chiar afară! Doar are o relaţie bună cu şeful serviciului Personal! trebuie să îi fi şoptit ea. Și cel mai mare avantaj va fi că nici ea, nici el nu vor mai plăti impozitul mărit, de 20%, pe burlăcie! Cam aşa trebuie să-şi fi terminat sfaturile, în stilul ei glumeț, făcându-l să zâmbească.
Deveniseră un cuplu, înainte ca să se combine cu ea.

*

  • Nimeni nu rezistă la a fi adorat, mi-a spus odată.
    Probabil a vrut să-mi explice cum a început povestea cu Dorina, dar nu mi-am dat seama la cine făcuse aluzie și nu l-am încurajat să continue.
    De la un timp, își aroga cinismul la care îl împinsese societatea: nimeni nu-ţi înalţă statuie, oricât ai fi de devotat instituţiei! îmi repeta. El, care umbla cu același costum de ani de zile, el, care, de ani de zile, nu mai avusese concedii și gonea cu dosare şi hârtii în mână, de dimineaţă până seara, pe culoarele Clădirii, era justificat să se acrească: abia acum îi dau dreptate.
    Cinismul lui a crescut atunci când a devenit conştient că poate ascunde, faţă de ceilalţi, legătura cu Dorina, la fel de bine cum o ascundea şi pe cea cu mine. Pentru timidul Sorin trebuie să fi fost reconfortant să-şi descopere puterea virilă, îndelung aşteptată, asupra femeilor: asupra mea, asupra Dorinei, asupra altora care îşi mai făceau visuri de căsătorie cu unul dintre ultimii burlaci din Clădire: iar el le întreţinea, dar cu măsură.
    De la o vreme încolo, însă, Dorina a început să-l hărţuiască. Se plângea că o mânau de la spate presiunile maică-sii, ce face de nu se mai mărită odată, doar ei o înzestraseră cu tot ce-i trebuie?! Biata ei mamă avea o strategie dublă: ducea acatiste la biserică, dar mergea și la vrăjitoarea satului, ca să fie sigură că toate puterile nevăzute vor sprijini, umăr la umăr, măritișul fiicei cu șeful ei.
    Iar Sorin încă mai ezita: îi era greu să se despartă de mine, și, chiar dacă Dorina îi devenea tot mai apropiată, era conștient că nu o iubea.

*

În ultimul nostru an mi-am dat totuși seama că era alt bărbat decât cel care, cu mulți ani înainte, se îndrăgostise atât de tare de mine încât își călcase în picioare prudența socială proverbială.
Se schimbase, între timp, și Dorina. Îşi vopsise părul, își schimbase tunsoarea, mergea la cosmetică, îşi scurta fustele şi-și cumpăra lenjerie, cosmetice şi pantofi străini din pachetele vândute la negru de cei cu rude în străinătate. Bikini, pantofi cu talpă lată, pantaloni coloraţi şi evazaţi, ţinute elegante pentru petrecerile organizate la ea acasă, cu tot mai multă lume şi cu tot mai multă mâncare. Citea Sentimentul românesc al fiinţei și vorbea tot mai apăsat despre morala curată a satului tradiţional și despre imoralitatea femeilor de la oraş. Ea nu se va culca decât cu cel pe care îl va iubi și va fi fericită să-i spele ciorapii.
Râdeam, privind-o cu indulgenţă, fără să-mi treacă prin minte că de fapt făcea aluzie la mine. O compătimeam pentru iubirea fără speranță, fiindcă își clama singurătatea şi după ce relaţia ei cu Sorin se încropise. Mai stângaci în viaţa lui dublă, Sorin era mulţumit de spontaneitatea cu care ea îşi punea în scenă prefăcătoriile. Continuam să n-am habar de cum evoluau lucrurile între ei doi, în timp ce ea măsura cu atenţie ataşamentul lui faţă de mine care scădea pe măsură ce creştea faţă de ea. Două vase comunicante.

*

N-am avut nici până la sfârșit habar? Ba da, acum mi-amintesc că în ultimul nostru an, atunci când minciunile prin omisiune ale lui Sorin se înmulţeau şi puterea mea asupra lui scădea, ajunsesem să-mi premeditez conversaţiile.
Aşa făcuse şi el, înainte de primele noastre întâlniri, când nu ştia la ce să se aştepte de la mine.
Acum venise rândul meu să diluez, prin linguşiri, reproşurile care îmi stăteau în gât. O imitam pe Dorina, deci am fost, în ultima vreme, la curent cu rivalitatea noastră şi încercam să lupt cu armele ei, ce umilinţă!
Da, acum mă văd, atârnând, nerăbdătoare, de bara tramvaiului, pregătindu-mă să-mi camuflez, sub o intrarea exuberantă, cu o voce falsă, nemulţumirea care mă rodea .
Jenant, jenant…
– Spui mereu că firea mea este mult mai deschisă decât a ta, dar eu am acceptat să-ţi spun tot ce fac, aşa cum ai vrut! Nu te intreb, în schimb, ce faci tu, unde mergi! Am înţeles că moşteneşti alt temperament, genetica arată că totul în noi e moştenire… De asta la noi este prost văzută, marxismul susţine că educaţia ..
Il văd şi pe Sorin, măturând, cu o privire suspicioasă, trupul meu, tot mai împlinit, fesele bombate, grele, ochii încercănaţi pe faţa trasă, privirea şovăitoare. Trebuie să se fi întrebat ce-a mai apucat-o şi p-asta cu genetica? Ce a aflat, ce ştie despre mine, despre mine?
Eu sunt femeia la care Sorin, cu mintea în altă parte, se uită ciudat? Eu, ori personajul din carte? Îmi amintesc viaţa mea sau îmi amintesc ceea ce am imaginat, plecând de la ea?
Dacă eu am fost femeia aceea care îşi refuza intuiţia pentru că se înverşunase să nu accepte că este trasă pe sfoară de iubit şi de prietena ei, atunci, amintind de genetică în fața cuiva care era copil adoptat, nu făcusem decât să gafez.
Și sigur că nu a fost singura dată.

*

Când mi-am terminat micul dejun, Coca deja împăturea sarmalele, puse în meniu, în cinstea mea.
– N-am văzut român din străinătate care să nu se repeadă la mititei și la sarmale, când ajunge aici! Pînă și scorțoșii care și-au făcut averi acolo!
De câte ori n-a repetat Aurelian fraza asta, scoasă din unica lui experiență cu scorțoșii – românii bogați din afară, care au sponsorizat Fundația! Răutăciosul de Petru susține însă că cei mai mulți au dat câteva sute de dolari doar ca să-și vadă numele pomenit și să-și închipuie cei de aici că și-au făcut dincolo cine știe de situație, deși, de multe ori, nici pomeneală!
Pe măsură ce înaintez în vârstă, descopăr că am tot mai puține amintiri comune cu prietenii din tinerețe: fiecare a reținut altceva dintr-un moment trăit, iar memoriile se deteriorează în ritm diferit.
După atâtea decenii de când tot mîncăm împreună, prietenii mei, Morarii, par să nu fi observat că nu mă omor după bucatele naționale: ciorba de burtă, fasolea bătută cu murături, mititeii, cozonacul, sarmalele sunt nostalgiile lui Petru. Singurele de care este conștient. Niciodată n-au gustul care trebuie atunci când i le gătesc la Neuvy.
Eu le găsesc cam indigeste și detest să mă întorc de la București cu două-trei kilograme în plus, ceea ce, oricîte eforturi fac, se întâmplă de fiecare dată!
Ca să n-o supăr pe Sultana, în calitatea ei de gazdă tradițională, am încercat de mai multe ori s-o iau pe departe.
– Da, Sultănica, oamenii rămîn legați de gustul mîncării din copilărie! De acord, nostalgia pleacă din cerul gurii, așa cum zici tu! Dar mie, sarmalele Cocăi nu-mi amintesc de nimic! Mama le făcea în foi de viță, mici, cu carne amestecată, vită și porc, pentru cine vrea, smîntână la masă! Rețeta moldovenească! Coca învârte ditamai sarmalele, călește orezul și ceapa, pune carne de porc grasă, și, printre ele, șorici, costiță fumată, cârnați, ,.
– Asta e rețetă ardelenească, ce vrei!? Așa a învățat să gătească pînă la 14 ani, când au trimis-o servitoare la oraș, spune, compătimitoare, prietena mea, specialistă în problematica feministă….

*

Tot învârtind la sarmale, Coca și-a turuit mai departe povestea care trebuie să-i fi rulat în minte, tot drumul, de la ea de acasă pînă aici, în Aleea Teilor. Sau chiar de când a deschis ochii, dis-de-dimineață.
Un text continuu, ar spune Claudia: un film haotic, început în mijlocul unei încăierări, continuat cu altele și altele, și altele. Fără un final concluziv, fără morală, la fel ca viața. Coca nu și-a descris niciodată cei doi fii și femeile lor, fiica şi nepotul, dar, tot auzindu-i narațiunile comportamentiste, mereu aceleași, am reușit să-i identific. Aș fi putut chiar să fac și schița apartamentului de patru camere unde, în nici o zi de la Dumnezeu, nu a fost pace.
Costel, mezinul, este singurul căruia îi spune pe nume. Să fie preferatul? Naratoarea păstrează o echistanță rece a relatării, ar spune Claudia.
Ceilalți au nume generice: Ăl Mare este celălalt fiu, fiica este Fie-mea, în fapt, ea este cea mai mare. Copilul din flori al fiicei, băiatul fără tată, nepotul Cocăi, este Ăla Micu. Noră-mea este fosta nevastă a lui Costel, iar Japița, Janghinoasa ori Ștoarfa este cea care i-a luat locul în pat.
În poveștile Cocăi, toate relele se trag de la bărbatul ei: accidentul de muncă din mină i-ar fi declanșat agresivitatea, care s-a amplificat după ce conducerea institutului a disponibilizat personalul atelierelor. Când s-a văzut şomer, bărbatul s-a luat și mai tare de băutură, venea numai beat și-i lua pe toți la bătaie.
În vocea Cocăi apare o intonație de mândrie atunci când povestește, detailat, cum o umplea de sânge, cum o scoteau vecinele din mîinile lui, cum odată i-a spart capul, tot dând-o cu el de pereți etc.
Punctul culminant rămîne internarea la Spitalul 9:
– M-a dus la nebuni cu Salvarea, doamna Letiția! Dar doctoru’ mi-a dat drumul! Și, pînă la urmă, noi l-am internat pe el! strigă, triumfătoare.
O aude tot blocul, fiindcă s-a suit pe un scaun de bucătărie și stropește cu Rivex glass geamurile pătate de ploaie.
– Dar ce avea cu tine? De ce te bătea? o întreb, nedumerită.
– Da dracu știe! De gelos ce era! spun, cu o strâmbătură de dispreț.
Dacă îi privești, atent, fața, tânără încă, veșnic pusă pe râs, pe care sclipesc dinții de viplă, vezi că are trăsături regulate, ochi verzi și un păr foarte lung: coada căruntă pe care nu vrea cu nici un chip să și-o taie, așa cum o presează fiică-sa, vrând s-o modernizeze.

*

Mi-e imposibil să-mi dau seama dacă și-o fi făcut vreodată de cap ori a încasat, pe degeaba, atâtea bătăi. Dar numai despre ele vorbește Coca atunci când se referă la cel cu care a făcut patru copii (unul le-a murit).
Dintr-o conviețuire prost încheiată, se păstrază în memorie mai ales momentele rele, poate fiindcă au fost traumatizante, poate ca să justifice sfârșitul. Asta mi s-a întâmplat și mie cu Sorin. Despre cum a scos-o taică-su din sat și a vârât-o servitoare la niște rude pricopsite din Oradea, despre bărbatul cu care i-a făcut cunoștință o mătușă, despre cum au ajuns amândoi la București, ajutați de un văr care intrase la Securitate și-l păzea pe Dej, Coca a amintit doar în treacăt.
La un moment dat, bărbatul a dispărut – în spital, la niște rude, la curte, ori ca boschetar, și, pe urmă, la cimitir – dar certurile și încăierările s-au ținut lanț mai departe.
Celor doi fraţi nu le-au ajuns bătăile cu pumnii: într-o seară, când era mai beat ca de obicei, Ăl Mare a scos cuţitul şi a retezat arătătorul fratelui mic: degetul unui tâmplar îndemânatic și harnic, care lucrează și cu el reconstituit. Mai poate exista iertare după așa ceva? Costel nu-l vizitează pe Ăl Mare, la închisoare. Nici sora cea mare – Fie-mea – poate fiindcă este la muncă, în Cipru, poate fiindcă e sătulă de frații ei, bătăuși. La vorbitor merge, în câte o duminică, doar Coca: îi mai duce Ăluia Mare haine, pachete de mâncare şi țigări, câteodată bani, sfătuindu-l să nu-i dea pe droguri.
Violența în familie, explică Sultana la seminariile ei, este contagioasă și copiii abuzaţi vor abuza la rândul lor.

*

Costel era cel mai așezat membru al familiei: câștiga bine, făcea minunății de mobile, era angajat cu contract și însurat cu acte. Locuia cu soacra, nevasta și fetița, în alt bloc, la o stație de tramvai distanță de apartamentul Cocăi.
O puștoaică i-a dat însă viața peste cap și Costel i-a dat-o pe-a ei: o elevă de liceu, cu părinții mereu plecați la muncă, ba în Grecia, ba în Italia, pe care soacra lui o primea în casă, îi dădea să mănânce, să mai îmbrace câte ceva. Când și-a dat seama că ginerele ei s-a încurcat cu puștoaica, cu Japița, a fost prea târziu!
Coca e obișnuită cu fiii ei care aduc în apartament băutură, femei și prieteni adunați din bodegi și de la păcănele. Costel venea cu eleva care se lăsase de școală, a tot venit, doamna Letiția, cu Japița aia mică, până într-o zi când nu s-a mai dus la nevastă! Și-am rămas cu el și cu Japița borțoasă, pe cap!
Costel s-a trezit, peste noapte, tatăl celui de al doilea copil, fetița unei fetițe. De atunci e mai tot timpul nervos, se ceartă cu Japița, e gelos și o bate, spre satisfacția secretă a Cocăi. Nevasta cu acte așteaptă câțiva ani să-i treacă nebunia bărbatului și să se întoarcă. Când își pierde, în sfârșit, răbdarea, Costel se trezește cu citație de divorț: trebuie să plătească pensie alimentară. Când e angajat cu acte, o plătește, când lucrează la negru, adică de obicei, nu mai dă nimic. Pe la prima fetiță nu mai trece decât mama mare Coca: atunci când o visează noaptea, merge în vizită la Noră-mea, cu care este în termeni buni, și îi duce o ciocolată de 3 lei .

*

Sultana face, de peste două decenii, seminarii despre controlul nașterilor, dar n-a avut cum s-o ajute pe Japița care e mereu însărcinată. Costel o bănuie că se culcă cu alții, o bate de-o umple de sânge, dar nu se poate lipsi de ea. Coca relatează, satisfăcută, și în detaliu, bătăile, așa-i trebuie, dac-a stricat casa Noră-mii!.
– Janghinoasa asta nu se chirotează! spune cu reproș Coca.
E tot mai intrigată că Japița naște în spital, odată a făcut chiar gemeni, dar vine fără prunc acasă! O bănuie că-l vinde încă de când e în burta ei, ori în spital, a auzit și prețul, 1000 de euro unul! Sau poate mai mult?
Îl bănuie și pe Costel că o împinge să-și vândă plozii, fiindcă nu e sigur că-s ai lui. Costel ia bani buni pe prunci și de Japiță nu se desparte, e turbat și cu ea și fără ea!
Sultana a sfătuit-o de mai multe ori pe Coca să-și trimită Japița la seminariile ei dar, brusc bănuitoare, Coca s-a făcut de fiecare dată că nu înțelege ce vrea de la ea și a ținut-o una și bună că Japița e puturoasă ! Nu vrea să puie osul la treabă, nici să meargă cu mine la lucru n-a vrut, doamna Sultana!
– Îți pierzi vremea cu ele, n-o să iasă nimic!am avertizat-o pe Sultana.
Dar n-am ce vorbi cu ea când îi intră ceva în cap!
Până la urmă au apărut o dată, amândouă, Coca și mica Japiță, pe care o cheamă Loredana.
Dar a venit doar aici, în Aleea Teilor, la Fundație n-a vrut să calce.
-Ei, cum te-ai descurcat cu Loredana ? am întrebat, după un timp, fiindcă Sultana nu mai deschidea subiectul.
– Poate o să apară într-o zi și la Fundație, deocamdată n-am văzut-o printre cei înscriși, a răspuns, moale, prietena mea, ferindu-și ochii.
– Dar de arătat cum arată ? am insistat.
– Slăbuță și destul de dezghețată, părul lung, lăsat liber, cum poartă ele acum, și cam prea fardată, mai ales la ochi! I-am dat o geacă și o eșarfă, rămase în dulap de la Claudia, nu mi-a zis nici mulțumesc, nici n-a mai sunat de-atunci!
Ei, tot s-a ales cu ceva! am conchis. Mai mult ca sigur că Japița de Loredana doar pentru așa ceva venise! Dar trebuie să fi fost dezamăgită de hainele Claudiei din studenție, erau modeste și sigur ieșite din modă, sunt ani buni de când le-a îmbrăcat ultima oară!

*

Coca spera, la un moment dat, că scapă de Japița care plecase în Cipru (dansatoare, susține ea), la curvăsăreală (zice Coca). A stat Japița, poate un an, poate mai mult, în Cipru, și s-a întors de bunăvoie, sau a fost expulzată, numai că era din nou borțoasă. Costel a primit-o și iar au început bătăile. A născut ca de obicei, în spital și tot ca de obicei, a venit fără copil acasă, ea zice că s-a născut mort, da cine-o crede?! povestește Coca.
– Cîte prostii mai se fac pe-acolo, mi-a povestit Fiea-mea, doamna Letiția! Unele se mărită cu negri, cu arabi, pe 5000 de euro, de trăit, nu trăiesc împreună, face acte doar ca să ia ăia pașaport de Europa și să plece în Germania! Fie-mea zice că asta a încercat și Japița, dacă tot nu e loată cu Costel, să să mărite c-un negru, c-un arab ! Da la consulat a tot întrebat-o de una-alta, de unde se știe cu mirele, câți dinți are ăla în gură și dacă habar n-avea, n-a ieșit treaba! Nu le-a dat hârtie că sunt însurați și ăluia, arabului, nu i-a dat pașaport de Germania! Și nici Japița n-a loat 5000 euro, d-aia, înapoi la curvăsăreală și p-ormă, înapoi la prostu de Costel.

*

Mi-am scos din geamantan pantofii și poșteta Louis Vuitton, dar cu ce mă îmbrac? O fustă și un sacou de in, dar care? Coca stătea cu mîna întinsă, să le înhațe și să le calce, și turuia mai departe.
– În Cipru a fost plecată și Fie-mea, da ea a mers cu contract, doamna Letiția! Fie-mea a făcut greacă la școală și are diplomă de bucătăreasă și în Cipru a lucrat la o pizzerie! Câştiga destul să trimită şi-acasă, așa ne și înțelesesem, io am grijă de băiatu tău, da tu să-mi trimiţi să am cu ce, i-am zis! Și a trimis, că e muncitoare, găsise ş-un Turc care vrea s-o ia, dar s-a întors de focul băiatului! Îi era dor de băiatu care n-are tată, și i-am zis și io să vină acasă, să aivă grijă de el, că Ăla Micu o cam luase razna! Una-două fugea, ca unchi-su, Ăl Mare, la păcănele! Și-acu îi pare rău la Fie-me că s-a întors, îi trebe contract ca să plece iară în Cipru, și nu găsește! E muncitoare, da e nervosă şi rea de gură și n-ascultă! Că și-atunci când a rămas, i-am zis să se chiuroteze, că ăla cu care era, n-o s-o ia! Da ea, nu, c-o s-o ia! A lăsat copilu, ș-ăla cu care-l făcuse dus a fost! Nu l-a mai văzut nimeni de zece ani! Așa a rămas Fie-mea cu băiatu fără tată pe cap! D-aia a și plecat în Cipru să lucreze la pizzerie, trimitea bani, io creșteam băiatu, găsise Fie-mea acolo, în Cipru, ș-un Turc care vrea s-o ia! Și după ce ea s-a întors de dragul copilului, Turcu a mai venit ce-a mai venit după ea, până într-o zi, când n-a mai venit! Da nici Fie-mea nu l-a mai vrut, că era prea gelos!
Ambițioasă și harnică, fata lucrează la Mc Donald-ul din Carrefour. Aduce mâncare pentru băiat și pentru maică-sa și ține încuiată de frați camera ei unde și-a cumpărat televizor și frigider din banii munciți în Cipru.
Nu-i seamănă, din păcate, maică-sii, e cam urâțică și nici nu se bucură de simpatia ei. Coca este mai înțelegătoare cu păcatele băieților decât cu meritele fetei. Deși e o bunică grijulie, îi reproșează mereu că nu s-a chirotat, și s-a încăpățînat să lase în viață băiatul fără tată.
Când mă uit la fotografia tinerei, cu trăsături colțuroase, din poșeta Cocăi, nu știu care dintre noi două a ales bine: eu, care am rămas mutilată, dar am scăpat de povara unui copil, ori ea, care îl ține după umeri pe băiețelul fără tată, ochios, cu sigla Mc Donald’s pe șapcă.

(Fragment din romanul Fontana di Trevi, în pregătire)