spectator
NICOLAE PRELIPCEANU

CAPĂTUL TUNELULUI SE AMÂNĂ/ÎNDEPĂRTEAZĂ

Articol publicat în ediția 11-12 / 2016

Radu F. Alexandru este un scriitor care și-a petrecut mulți ani, vreo 25, ne spune chiar el, în ceea ce el numește „burta cașalotului” care ar fi România. Cașalotul e, de fapt, clasa politică românească de după căderea comunismului, aceea care – el o spune mai pe ocolite – ne-a spulberat, în cele din urmă, mai toate iluziile cu privire la viitorul acestei țări.
Cândva, prin anii 1996-1997, prim ministrul de atunci, dl Victor Ciorbea, lansa o sintagmă care se perpetuează până în ziua de azi, „luminița de la capătul tunelului”. Era una dintre acele figuri de stil atât de îndrăgite de politicienii români, în frunte cu metafora. Domnia sa ne promitea, atunci, tuturor că se întrevede luminița de la capătul tunelului. Dar ea s-a tot îndepărtat sau tunelul s-a tot lungit, poate după formula „se pornește dintr-o parte și alta a muntelui și, dacă cele două tuneluri se întâlnesc, atunci vom avea unul singur, dacă nu, atunci vom avea două”. Și poate că echipele care tot forează tunelul pe sub cei doi versanți nu s-au întâlnit încă. Nu cutez să afirm că, poate, nici nu se vor mai întâlni niciodată și nici nu vor mai ieși la lumină, ar fi prea mult.
Ei, bine, douăzeci de ani mai târziu, adică acum, Radu F. Alexandru reia formula, dar cu o foarte bine plasată virgulă după luminița, de data asta nume de femeie. Și ce femeie! Piesa lui, intitulată Luminița, de la capătul tunelului (se putea pune și punct), este una care poate distra o seară pe spectatorii veniți expre pentru asta. Dar pentru cei care mai și gândesc în continuarea celor pe care le văd pe scenă concluzia nu e dintre cele mai vesele. Căci avem în fața ochilor, în mijlocul nostru, în Sala Atelier a TNB, o mostră a disperării, chiar dacă acolo e vorba de oameni ce nu par deloc astfel, cu excepția unuia, cel mai prost dintre ei. În palatul-muzeu, plin de tablouri, porțelanuri și mobile scumpe, se trăiește liber, adică cei doi soți își văd de aventurile lor, până într-un moment când doamna calcă pe bec, dacă pot să mă exprim astfel. Dar să mă explic: amantul acesteia, acceptat de domnul, simultan ministru și deputat, este soțul unei femei care nu acceptă să-l piardă și, în consecință, se adresează partidului din care face parte domnul cu o reclamație. În urma acesteia, domnul ministru-deputat și-ar putea pierde situația privilegiată din cauza de imoralitate dovedită și ajunsă în media. Deci trebuie făcut ceva cu soția amantului doamnei. Și aici începe sau, mai bine zis, continuă comedia, până în această clipă mai mult de moravuri, cu o coadă tristă, politică. În încercările familiei (dacă pot s-o numesc astfel) ministrului de a o face pe Luminița, căci ea e personajul care dă titlul piesei, să-și retragă memoriul, se dovedește că nici aceasta nu este o floricică nevinovată, pentru că ea știe să-i țină în șah pe cei doi (soțul ei, amantul doamnei, nu se pune), până în momentul final, când… Dar mai bine să nu vă spun cum se termină piesa și cum ni se propune să ne continuăm viața cu o nouă clasă politică, ca să mai aveți o surpriză cu acest spectacol foarte bine condus de Mircea Cornișteanu.
Prestația actorilor a fost una excelentă. Constantin Cotimanis este foarte bine distribuit, mișcarea lui, felul în care își spune replicile este admirabil condus, dozat, însoțit de o mimică foarte bine potrivită situației lor și situației de fapt, ca să zic așa. Vârfurile spectacolului sunt acestea două, ministrul Virgil Neacșu și Luminița Maxim, soția trădată, interpretați de Constantin Cotimanis și Alexandra Poiană. În jurul lor gravitează Delia Neacșu, în seara când am văzut eu spectacolul jucată de Iuliana Moise, și Doru Maxim, un Dragoș Stemate ce face foarte bine pe prostul, așa cum i se indică și în textul piesei. Nici Iuliana Moise nu e în afara rolului, ea surprinzând prin firescul cu care acceptă o situație de neconceput pentru oamenii normali, această libertate a soților de a-și face de cap cu cine le trăsnește și totuși de a se considera o familie. Mizeria morală în care se bălăcesc acasă cele două personaje se dovedește până la urmă a nu fi decât un fel de oglindă a celei în care este concepută politica și guvernarea de oamenii asemenea lor. De altfel, mesajul piesei e clar: niște oameni care împing imoralitatea până în acest punct nu pot să se comporte decât la fel de cinic și de imoral și în viața lor din afara familiei, în cazul nostru din politică.
Puiu Antemir, scenograf cu state vechi de serviciu în teatrul nostru de azi, concepe un interior clasic, cu fotolii, tablouri, un Car cu boi, o vitrină cu exponate de mare preț ca-ntr-un muzeu, cum observă Luminița de la chiar momentul intrării sale în ceea ce ea numește un palat. Inutil să mai spunem că asemenea palate pline de obiecte de mare preț se pot găsi și în realitatea tristă a zilelor noastre pe la mai marii zilelor, ba ai unora, ba ai altora.