in memoriam
Liviu Ioan Stoiciu

La despărțirea de colegul nostru Vasile Andru

Articol publicat în ediția 11-12 / 2016

La 74 de ani, scriitorul, eseistul și teoreticianul isihasmului „ca optimizare umană” (tehnici de îmbogățire duhovnicească; anume: salvarea va consta în îmbunătăţirea individuală; că în rugăciunea inimii, te întâlneşti cu tine cel necunoscut ţie… te deschizi spre memoria altor vârste) Vasile Andru a hotărât să se retragă pentru totdeauna în lumea lui, cu salutul solidar „Rămas bun! Adio, oameni buni!”, lăsat scris împreună cu o semnificație de final: „Viața nu mai suportă variante, corecturi și reveniri, traseul e definitiv: destinul” (primul și ultimul cuvânt din citat — „Viață și semn”, apărută în 1989 și „Terapia destinului”, apărută în 1994, s-au numit două din cărțile lui, care aveau să-i revoluționeze existența; aceste două cărți au avut zeci de reeditări și traduceri; cărți ale practicii sapiențiale, cum le spunea autorul; câți scriitori se pot lăuda cu „punerea în practică” a cărților lor?). La 21 octombrie 2016 Vasile Andru a refuzat să se mai hrănească și a plecat împăcat, dezlegat de el însuși, liber, fără obligații. „Am reuşit să duc o existenţă de scriitor profesionist, cu o autonomie în scris şi-n mişcare, fac ce-mi place”, declara el într-un interviu: Eu sunt un om senin. Am o linişte lăuntrică fermă. Sunt bucuros de existenţa asta, de lume. La urma urmei, eu am fost un răsfăţat în viaţa asta. Şi-n profesie, şi-n breaslă, şi-n lume. Până acum, am făcut în viaţă ce mi-a plăcut. Dimineaţa, la ora 6, mă pot aşeza liber la masa de scris, fără să mă hărţuiască griji sau obligaţii sau alergări măcinătoare de zile. Am parte de-o existenţă literară împlinită. Între oameni, cred că mi s-a dat locul meu, totuşi. Nu am aspirat la funcţii. Faptul că după revoluţie, în 1990, am fost ales şeful secţiei de proză la Asociaţia Bucureşti a Scriitorilor… Şi că la ultima conferinţă a Asociaţiei Scriitorilor, în 2001 parcă, când am fost ales şeful secţiei proză, am considerat un răsfăţ din partea confraţilor… Îmi fac „canonul” literar şi spiritual fără obsesia unei slujbe tracasante. Am avut şi şansa să lucrez la o revistă literară care să-mi asigure şi autonomia, şi timpul de scris, de călătorit. Şi astfel, am stat aproape trei decenii la Viaţa Românească”. Avea conștiința că e scriitor important.
Bucovinean născut în timpul războiului (la 22 mai 1942) într-un sat ce avea să fie „tăiat cu creionul în două de Stalin” (la anexarea Bucovinei de Nord la URSS), a terminat liceul la Rădăuți în 1960 și facultatea de filologie la Iași în 1965, a fost profesor zece ani, inclusiv la Institutul Pedagogic (viitoare Universitate) din Suceava (publicând patru manuale pentru studenții săi). În 1975, după ce a publicat trei cărţi, între care „Iutlanda posibilă” (debut editorial,1970) şi romanul „Mirele” (premiat, tradus), a devenit membru al Uniunii Scriitorilor şi s-a stabilit în Bucureşti. Trei ani a fost scriitor liber profesionist. Cotaţia sa literară a crescut după publicarea romanului istoric „Noaptea împăratului” (1979). În anul următor, acest roman a fost tradus în patru limbi. În 1980, a fost numit-angajat redactor principal la revista Viaţa Românească, inclusiv atunci când a onorat invitaţii sau burse de studii în străinătate. După revoluţie, în 1990, Vasile Andru este ales şeful secţiei de proză al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti (trei mandate). Face stagii de documentare antropologică, la Roma (cu burse acordate de guvernul italian, în 1980 şi în 1989) şi la Paris (cu bursă acordată de Fundaţia Pour une entraide intellectuelle européenne, 1990). Călătorii de studii în India, cu bursă Sivananda, în 1992 şi 1996. Centrul Sivananda din Trivandrum, India, i-a conferit titlul de master în Vedanta. În prelungirea activităţii literare s-a consacrat şi cercetării / practicii procedeului filocalic „oratio mentis”. Din 1990, întemeiază şi conduce Centrul de practică isihastă Bucureşti, cu şase filiale în ţară. Participă la simpozioane internaţionale de istoria religiilor la Paris, Salonic, Mount Abu, Kottayam, şi de psihologie la Loano / Liguria. Face câteva călătorii la Sf. Munte Athos. Câţiva ani ţine cursuri sub genericul „Stimulare mentală şi optimizare umană”, la Universitatea cultural ştiinţifică Dalles. În 1993-1994, predă cursul „Tehnici de creativitate” la Facultatea de Ziaristică Bucureşti. Este invitat să conferenţieze în străinătate, la Padova şi Ischia, la Barcelona, la Sydney şi Melbourne, la New York. În 1994 publică volumul „Terapia destinului”, care stârneşte un interes exploziv. Este cartea cu cele mai multe reeditări şi cu o traducere în franceză. Alte două cărţi de succes sunt „India văzută şi nevăzută” (1993), reeditată, tradusă-n engleză, şi „Întâlniri cu maeştri şi vizionari” (2001). Apoi, a avut rezidenţă în Noua Zeelandă, 1999, 2000, aici scrie volumul „Cel mai îndepărtat paradis” (2001) și elaborează cartea de eseuri antropologice: „Revelaţia Polineziei. Călătorie în Aotearoa”. În 1999 a publicat romanul „Păsările cerului”, distins cu premiul internaţional Balkanika, la Istanbul, în 2000. Romanul a fost tradus în cinci limbi. Din anul 2001 este cooptat în juriul Balkanika, pentru promovarea culturii în Estul Europei. În 2010, delegat la Congresul internaţional PEN al scriitorilor, la Tokyo, călătorii şi contacte în Kyoto, Fukuoka, Nagasaki… Călătorii în Tibet. Vasile Andru a publicat 30 de volume, în majoritate romane şi nuvele, dar şi cărţi de spiritualitate, jurnale sapienţiale, „reverii antropologice” (cum îşi califica volumul Viaţă şi semn). Din scrierile sale, până acum s-au făcut traduceri în unsprezece limbi (vasileandru.ro).
Originalul Vasile Andru, alături de scriitorii Școlii de la Târgoviște a fost considerat precursor al prozatorilor optzeciști, al textualismului și postmodernismului la noi (al jurnalului biografic și al fragmentarismului, al unor noi tehnici naratologice). Iubit de scriitori (Gh. Iova, Mircea Nedelciu sau Gh. Crăciun îl cultivau chiar, pe Dan Stanca l-a inventat), critica literară i-a rămas datoare lui Vasile Andru (eu mereu mă mir, fac o paranteză, că avem o critică „de impresie”, „literaturizată”, care evită valorizarea spirituală, de profunzime; reținerea față de transcendent, de „cuvântul în duh”, dă de gol limita exercițiului criticului literar la noi; lasă că Marin Mincu l-a numit pe Vasile Andru „prozator european” și „maestru al prozei”, după ce a jubilat colegial astfel: „nu se ştie dacă Vasile Andru este un prozator atât de important cum noi vrem să credem că este, sau un prozator minor, cum unii dintre confraţi, mai ales critici, îl şi consideră”). Vasile Andru e un scriitor care a avut mereu cititori fideli, nenumărați (are cărți care vor avea posteritate și cititori, în pofida părerii criticii literare). Personal, am fost impresionat de statura lui Vasile Andru, de tăcerile lui, a fost un coleg de redacție cum n-o să mai fie nici un altul (era „fericit”, liniștit, iluminat din interior; o spune public: În India, numele meu spiritual este Ananda, adică „Fericitul”). Mă miram: — Putem deveni fericiţi, scriind? Răspundea, livresc: — Da, când scrisul este ca o rugăciune… I-am citit „cu bucurie” cărțile, chiar dacă nu i-am aprofundat mistica, mă cucerea tot timpul viziunea și limbajul (pentru Gh. Crăciun, Vasile Andru era un „prozator de propoziții / un prozator cu sintaxa în sânge“; altfel, Vasile Andru se simțea într-o trecere, convins că „viața noastră nu se sfârșește aici, pe pământ”), îl ajuta acea „practică a minții” (oratio mentis, procedeu isihast). „Mă simt ca acasă pe planetă” (se vedea implicat în „misionariat cultural” în călătorii pe planetă, în pelerinaje; mergea cu burse de studiu, sponsorizări, invitaţii să conferenţieze în străinătate), declara că de mic i-au plăcut limbile străine, „poate simţeam că ele au o pulsaţie tainică: ascund şi revelează”. Apropo de revelație în lumea scriitoricească, Vasile Andru era convins că „O carte este sărbătoarea unei revelaţii, sau mormântul ei”. Cărțile lui, după cum crede singur: roman psihologic („Mirele”), roman istoric („Noaptea împăratului”), de dragoste („Progresia Diana”), de supravieţuire („Păsările cerului”), de crimă mioritică („Muntele calvarului”), roman metafizic („Grădinile ascunse”). Şi cărţi de spiritualitate, de înţelepciune („Terapia destinului”)…
Ca „gânditor și isihast”, Vasile Andru era obsedat de arta liniștirii sufletului: „La practica sistematică a Rugăciunii minţii în inimă am ajuns în anii ’80, după întâlnirea cu părintele Calinic Cărăvan, unul din tainicii isihaşti din Carpaţi, unul din puţinii care au cunoscut extazul. Părintele Calinic din Lainici primise taina Rugăciunii minţii de la Ioan cel Străin (Ivan Kulîghin)”. A publicat și o carte cu titlul „Isihasmul sau meşteşugul liniştirii”: Am trăit doar ca scriitor şi ca îndrumător de practici psiho-spirituale, mărturisește el. Prin isihasm, prozatorul Vasile Andru se proteja de excesele sufletului, de vanitatea și zbuciumul scrisului profesionist, ajunsese să se mândrească de înclinaţia lui spre linişte, spre ne-etalare, spre existenţă nezgomotoasă: Sunt un scriitor neclamoros. Am o fire silenţioasă. Şi o înclinaţie spre asceza scrisului. Cu lungi intervale de călătorii în lume. Spuneam, sunt un neclamoros. Orgoliul meu explodează rar… Era sincer dezolat de „opacitatea criticii literare la teme sapienţiale. E drept, este un gen fără continuitate la noi. Prin acest gen, eu nu abdic de la proza pură. Scriu, public şi proză pură; şi apoi, şi textele sapienţiale sunt scrise cu mână de prozator, sunt proză non-fiction”… Și dădea un exemplu: Cartea mea „Istorie şi taină la Muntele Athos” poate fi considerată un roman hagiografic… „Sapienţialul (filocalic) înseamnă Mai-mult-decât-cultural. Este începutul unui proces care conduce spre înţelepţire”… Și Vasile Andru continua: Cineva mă întreba: Faptul că eşti scriitor, ți-a folosit la isihasm, sau invers, faptul că te preocupi de practica isihastă, te-a ajutat ca scriitor? Aceste două activităţi sunt complementare şi au mers mână în mână. Scria Gheorghe Grigurcu, în 1990 (la „Viață și semn”): Un topos al interferenţei rodnice dintre contemplaţie şi revoluţie… O tentativă de sinteză livrescă şi existenţială (spirituală, căci se invocă mereu „trăirea”, „fiorul”, „emoţia” drept valori supreme)… Apelând la folclor, la tradiţiile ezoterice, la tehnicile psiho-somatice orientale, Vasile Andru năzuieşte la o reconstituire armonioasă a fiinţei… Vasile Andru a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, în împărăția lui Virgil Mazilescu și Daniel Turcea, Gala Galaction, Ion Ţuculescu, Ernest Bernea sau Andrei Scrima: îi voi aprinde și lui o lumânare, să-i reascult sfatul că „Raiul este o aşezare lăuntrică” – trebuie doar să-l descoperi…

30 octombrie 2016. Bv