spectator
Nicolae Prelipceanu

Regele homeless

Articol publicat în ediția 1 / 2017

Regele Lear este una dintre piesele cele mai jucate ale lui Shakespeare, dintre tragediile sale vreau să spun. În Bucureşti, am văzut acum câţiva ani un excepţional spectacol al lui Andrei Şerban cu această piesă, jucat numai de femei. Doamna Lear a fost Mariana Mihuţ, care a făcut o creaţie greu de uitat, oricâte alte înfăţişări ale personajului s-ar mai suprapune cu aceea a domniei sale.
Recent, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în Sala Mare, anul acesta redeschisă într-o formă aproape europeană, s-a mai desfăşurat un King Lear, nici acesta tocmai canonic în înţelesul clasic al cuvântului. Spectacolul s-a deschis cu o serie de imagini video pe un ecran care ocupa tot fundalul scenei, reproducând cumva reportajele senzaţionaliste de pe la televiziuni. Marius Manole, îmbrăcat în costumul de epocă Lear, transmitea de zor, entuziast şi semnalând evenimente senzaţionale, de la poarta unui palat, recognoscibil de prin aşa zisul Centrul Civic ceauşescian, sosirea celor care urmau să asiste la împărţirea Britaniei de către, vorba lui Eminescu, „nebunul rege Lear”, fiicelor sale. Cei care intrau aveau aspectul mărimilor de azi, cu aer de mafioţi, sosiţi în limuzine scumpe, cu ochelari negri mulţi dintre ei, cu aplombul şi aroganţa pe care o vezi în atâtea transmisii de mondenităţi cu puternicii zilei. După ce intra şi ultimul, începea tragedia. Unde, totdeauna m-am întrebat ce logică a putut avea acest rege, despre care circulau mult înainte de Shakespeare legende în lumea britanică. Întrebare stupidă, căci dacă ar fi judecat corect, această tragedie nu ar fi existat. Păi n-ar fi fost păcat? Vă asigur că da. De oricâte am văzut această piesă reprezentată, nu că am descoperit neapărat lucruri foarte noi, dar am avut sentimentul că văd prima oară povestea lui Lear, mai ales că nu orice regizoraş îşi încearcă puterile cu marea creaţie a lui Shakespeare.
De data asta regizorul a venit tocmai din Georgia, dar este un artist cunoscut în lume, deţinător de premii internaţionale şi mari creaţii în lume. Spectacolul de la Naţionalul bucureştean este unul în care David Doiashvili îmbină plăcutul celor de azi, adică vălurile de fum, muzica şi imaginile video, zgomotul şi furia, cu frumosul adevărat, cel al tragicului profund care se degajă din această piesă, din soarta nefericitului rege nebun. Căci Lear e nebun de la un capăt la altul, atâta doar că are momente sau ore, sau zile, nu, zile nu, e prea mult, de oarecare luciditate, iar Mihai Constantin îl întruchipează cu o forţă şi o abilitate actoricească demnă de toată lauda şi care se vor reţine în – ca să zic aşa – contul său multă vreme. Cred chiar că este un moment dintre cele mai faste ale carierei sale.
Dar spectacolul continuă, iar omul lucid, cel care-l sfătuieşte să nu facă prostia de a împărţi regatul ca să nu regrete amarnic mai târziu, în persoana Contelui de Kent, este trimis în exil cu mânie şi cu ultimele resurse de autoritate pe care bătrânul le mai are încă. Nu-i vorbă, regatul este, de fapt, o sumă de jucărele din acelea care, apăsate, ţipă, cu care se joacă la început Lear şi Cordelia, înfăţişată ca o fiinţă copilăroasă la maximum, ceea ce explică, în acest spectacol cel puţin, căci în altele e mai matură şi mai conştientă, reacţia sa la declaraţiile sforăitoare şi interesate meschin ale surorilor sale. Jucărelele le adună în câte-o găletuşă ca de plajă şi se dau celor două fete-scorpii, în final, Cordelia fiind brusc dezmoştenită, cum ştiţi. E o mică sugestie parodică aici, pe gustul celor de azi. Crina Semciuc e o bună Cordelie în această viziune, mai puţin potrivită atunci când este adusă în scenă, în momente care par mai mult iluzii ale regelui Lear, greu încercat de rătăcirile prin păduri, ploi, furtuni, fără adăpost, un adevărat homeless, primul caz de homeless provenit direct din fruntea unei curţi regale. În momentul decăderii sale, apare şi decăzutul din drepturi Conte Kent, fireşte sub altă înfăţişare, dându-şi un nume fictiv. Împreună cu credinciosul bufon, care nu e decât una şi aceeaşi persoană cu cel care-o făcea pe reporterul în prefaţa lipită a spectacolului, Kent-ul cel nou rămâne devotat regelui alungat de scorpiile de fiice ale sale, except Cordelia, ea însăşi alungată, dar măcar la curtea Franţei, unde devine regină, alături de soţul său, dezinteresatul rege al ţării vecine şi cam duşmane, cum vom vedea mai spre sfârşit. Gavril Pătru în rolul Kent este convingător, nuanţat şi nu-şi pierde suflul pe parcursul întregului spectacol. Puternice sunt şi Monica Davidescu în Goneril cea turbată de ură şi de sex şi Raluca Aprodu, într-o nebunatică şi fioroasă în acelaşi timp, la fel de sexuată, Regan.
N-aş putea spune că vreunul dintre cei care joacă în acest spectacol este în afara rolului său, dar desigur, însuşi textul oferă mai ample posibilităţi actoriceşti unora dintre personaje şi mai limitate altora. I-am mai remarcat pe Ioan Andrei Ionescu, în Gloucester, celălalt Lear, pandantul celui principal, cel care-şi nedreptăţeşte fiul legitim dând crezare intrigii ticăloase a bastardului său. Legitimul este Istvan Teglas, într-o paradă de calităţi actoriceşti uimitoare dacă nu l-am mai fi văzut şi alte dăţi, iar intrigantul e Tudor Aaron Istodor, fiul Maiei Morgenstern, cu vârfuri de sarcină (sic) şi coborâri pe alocuri, dar convingător în final. Lari Giorgescu, un tânăr actor care se califică tot mai serios pentru roluri grele, în cel al lui Oswald, slujitorul şi băiatul de sex al lui Goneril, dar şi al lui Regan din când în când, reuşeşte să întruchipeze personajul de lacheu obraznic cu cei căzuţi în dizgraţie şi servil cu cei puternici, înşelându-i şi pe ei când nu sunt atenţi.
Pe scurt, spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti este unul care trebuie văzut, fie şi cu orice preţ (nu vă speriaţi, preţurile biletelor la teatrele noastre sunt mici), pentru că va rămâne, cred, unul de referinţă pentru scena românească din aceste vremuri. (Dacă aş fi francez, aş spune à voir absolument.)