cronica literară
Irina Petraş

Efectele zo-grafice ale romanului

Articol publicat în ediția 4 / 2017

Voi recunoaşte de la început că amănuntul că Vlad Zografi e fizician (doctor în fizică atomică!), ba a traversat şi ograda matematicii ori a filosofiei, a contat pentru cititoarea care sunt. Îmi place proza contaminată de genul eseistic liber, o proză dezinvoltă şi profund reflexivă, care ştie despre ce vorbeşte şi despre ce anume lansează întrebări. Pentru prozatorul Vlad Zografi, a contat, cred, enorm şi că l-a secondat un dramaturg de clasă („Pentru mine, toţi oamenii sunt actori”): scenele sunt mobilate atent, cu accent pe volume şi perspective, costumaţia are un rol expresiv de necontestat (scriitorul pare consiliat, în secret, de o doamnă T.), jocul de lumini e controlat cu artă, vocile se întretaie firesc, replicile sunt adesea răspicate şi memorabile. Precum unul dintre personaje, V.Z. are capacitatea de a lucra liber un fel de viziuni care transpun în imagini reziduuri ale memoriei. „Acţiunea haotică asupra cortexului vizual” e, în fond, alt nume pentru imaginaţia plastică dezlănţuită a prozatorului-dramaturg. Atenţia cititorului e captată cu mărci bine conturate ale trăirilor omeneşti, nu neapărat cu povestea – căci epica propriu-zisă e destul de avară –, şi cu sondaje abile în „infinitul dinăuntru” care se lasă citit din gesturi şi intonaţii. Ioana Pârvulescu îl descrie ca „roman polifonic de mare virtuozitate, în care cinci voci se îmbină şi conturează o secvenţă tensionată din prezent”. Aş nuanţa un pic apropo de îmbinarea vocilor. Vlad Zografi apelează la o formulă foarte frecventată azi în proza lumii: aceea a vocilor intrând pe rând şi separat în scenă, cu propria partitură, cu un timbru distinct. De obicei, însă, vocile reiau povestea, aceeaşi, din alt unghi de vedere şi lucrează cumva cot la cot la războiul de ţesut al istoriei cu ingrediente, iarăşi de obicei, vag detectivistice pentru a întreţine suspansul. Nici la Zografi nu lipseşte detectivul (unul îndrăgostit de simpaticul locotenent Colombo, el însuşi maestru al intrărilor şi ieşirilor din scenă), dar avem de-a face mai degrabă cu un vast exerciţiu de impenetrabilitate a coexistenţelor, ca la Camil Petrescu: o lectură nuanţată a urzelilor existenţei (într-o paranteză oarecum frivolă, voi spune şi că îmi place să citesc în numele prozatorului o predestinare: zo-grafi ar fi, după etimologii libere, scriitor/desenator de viaţă şi de vietăţi…), cu înşirare de perspective personalizate, cu intersectări întâmplătoare de destine şi cu traduceri plastice ale miezului inefabil al vieţii. Personajele alunecă unele pe lângă altele ca nişte sloiuri, se întâlnesc fără a coagula formaţiuni vizibil coerente, se contaminează fără a se putea identifica exact cauza şi efectul. Până la urmă, complexa existenţă umană nu e străină de legile mecanicii cuantice. Într-un interviu cu Cristian Pătrăşconiu pe tema relaţiei dintre ştiinţă şi umanioare, Vlad Zografi spune: „cine pretinde că a înţeles mecanica cuantică nu a înţeles nimic! Pentru că, în fond, aici ai de-a face cu o lume care «arată» cu totul altfel decât peisajul din jurul nostru. Este evident că, în termenii reprezentărilor noastre curente, aceste fenomene nu pot fi exprimate. Şi atunci, cel puţin în fizică, a înţelege ceva înseamnă – într-un prim pas – a accepta un sistem de axiome, deci a accepta punctul de pornire al teoriei şi a înţelege că, deducând din aproape în aproape, ajungi la anumite rezultate. […] Poţi exprima lucrurile într-un mod plastic […], aşa încât să poţi vizualiza câte ceva […] A înţelege înseamnă, într-un fel, a-ţi extinde fiinţa”. Realitatea e „punctul de intersecţie al celor mai frecvente percepţii”. Pentru a capta ceva cât mai aproape de o definiţie a realităţii, Vlad Zografi alege un mănunchi de personaje reprezentând mai multe categorii: un savant, o ziaristă, un medic psihiatru, un tânăr autist, o specialistă în reclame comerciale („suntem negustorii trişti ai prostiei publice”), le prinde în excepţionale partituri evoluţia specifică şi lasă să se întrevadă un punct de intersecţie el însuşi flexibil, alunecos, căci polii cunoscători sunt multipli. Am remarcat concreteţea comparaţiilor, ca la Camil Petrescu. Comparaţia e un instrument predilect al cunoaşterii febrile şi agitate, blazon al atitudinilor intelectuale faţă cu lumea. Iată: o invitaţie incomodă e „ca o mobilă masivă trântită brusc în încăperea minţii mele”; tristeţea ca o bilă dură care îţi răneşte degetele; „lumea e o bilă de metal rece. Tropăi pe ea cu copitele mele de giraf şi se aude un ţăcănit enervant”; „la Vova, mărul lui Adam e înfipt într-un gât tronconic robust, ca un donjon din Occitania, gâtul lui Emil e ca un turn din San Gimignano. Fără să fie lat în umeri, Emil are o impecabilă arhitectură a claviculelor, prelungită cu linia delicată a braţului şi antebraţului, şi încheiată cu degete de pianist. David – dar nu al lui Michelangelo, ci al lui Donatello”. E aici şi privirea creatoare, artistă, din nou ca la Camil Petrescu. O privire care face lucrurile să fie, să devină vizibile prin conexiuni culturale, dincolo de suprafaţa lor înşelătoare.
Revenind la întretăierea vocilor, aceasta nu conduce spre un deznodământ. Încheierea rămâne deschisă, nu avem un final în sensul tradiţional, dar ni se lasă în seamă desprinderea unei morale, şi ea liberă, fragilă. Vocile, chiar dacă ştiu unele de altele – graţie prozatorului-păpuşar, cutare „voce” ştie că noi ştim deja povestea de la altă voce şi nu o mai repetă –, nu sunt simfonice. În grade şi cu performanţe diferite, ele evoluează a cappella, în singurătatea tot mai impenetrabilă a coexistenţelor contemporane. Canonul care rezultă e alăturare de singurătăţi, nu întreţesere. Hazardul e pus la lucru şi descris cu rafinament (e admirat talentul literar al divinităţii, care scrie poveşti cu tâlc şi răsturnări surprinzătoare), iar invitaţia adresată cititorului e irezistibilă şi imperativă. Instrumentând cu autorul alături depoziţiile vocilor, cititorul e chemat să caute căi de armonizare într-o lume a disperărilor nu doar liniare, ci şi paralele. Vorbind despre verba dicendi (într-un eseu din România literară), citam deja spusele unui personaj zografian: „Efectele secundare ale vieţii au ajuns să fie controlate de efectele secundare ale tehnologiei. Crezând că se afirmă pe sine dacă-şi postează impresiile pe facebook sau participă la aventuri derizorii pe un ecran de calculator, sufletele individuale se lasă topite şi omogenizate în creuzetul tehnologiei, dobândind reflexe care nu le sunt proprii şi dând o paradoxală consistenţă fantomei sufletului colectiv”. Sub inflaţia tiranică a non-ştirilor şi non-evenimentelor, în flecăreala goală, dar agresivă a vremii noastre, am ajuns „groapă de gunoi pentru toate informaţiile astea aruncate de-a valma”. Ziarista aplaudă demonstraţiile de stradă care au rostul „de a zgâlţâi şandramaua”, dar ştie că lucrurile nu sunt atât de simple, căci, cum observa şi Umberto Eco în Cronicile societăţii lichide, demonstranţii ştiu ce nu vor, dar nu ştiu ce vor, şi pot fi, prin urmare, lesne manipulaţi. Robert, autistul, apare ca personalizare a oscilaţiei, a indeciziei, a încremenirii în faţa nenumăratelor interpretări posibile: „Pictam. Dar indiferent ce pictam, la urmă culoarea apei din borcan era aceeaşi: violet-maroniu. Asta trebuie să fie culoarea morţii. Culoarea care face ca toate ipotezele să devină false”. Dacă, biologic, viaţa nu are sens (căci efectul ei principal e moartea), ar intra în sarcina omului să facă „din cacofonia vieţii un obiect estetic – asta înseamnă arta de a trăi”. O artă tot mai greu de atins. Discursul de recepţie la Academia Română al lui Eugen Papadopol sună în pustiu în paginile romanului, e ca un mesaj într-o sticlă aruncată în ocean. Cititorul e cel îndemnat să mediteze asupra lui şi să descifreze manifestul: „Cum a ajuns omul să fie ceea ce este în ziua de azi? […] ce anume ne-a modelat pe noi, aşa încât să căpătăm o imagine a lumii în care trăim? Este una dintre acele întrebări pe care, în goana după subiecte mai serioase, după cercetări orientate către un scop precis, obişnuim să le ignorăm, considerând că răspunsul nu ne va aduce un spor de cunoaştere şi lăsându-ne purtaţi de inerţia curentelor de gândire la modă. […] Scopul ultim al oricărei cunoaşteri, oricât de specializată ar fi ea, oricât de mult ar avansa în profunzimile sau depărtările universului, e încercarea de a înţelege ce este omul. Formaţia mea ştiinţifică nu mă poate orbi în asemenea măsură încât să nu recunosc evidenţa. Căci, la întrebarea ce anume ne-a modelat, răspunsul care îţi vine automat în minte este cultura, acea cultură care, în ciuda celor mai sumbre prevestiri trâmbiţate de apostolii pragmatismului, pentru noi încă n-a murit, şi care este de fapt cultura umanistă. Vechea şi buna noastră cultură. […] Chiar dacă ştiinţa este aceea care, prin mâna lungă de prestidigitator a tehnologiei, dictează módele din societate şi raporturile politice de forţă, şi, în ultimă instanţă, ne dăruieşte confortul material, suntem în mod fundamental rezultatul culturii umaniste în care am fost cufundaţi şi pe care, vrând-nevrând, cu pasiune, indiferenţă sau spirit de frondă, am absorbit-o”. Şi: „concluzia care se impune este că, sufleteşte, suntem produsul culturii clasice –, iar prin «clasic» cred că înţelegeţi ce vreau să spun. Părinţii noştri spirituali sunt, ne place sau nu, direct sau pe căi ocolite, Homer, Dante, Shakespeare, Balzac… Oameni ai trecutului, oameni ai unor epoci în care ştiinţa, cunoaşterea în general erau foarte departe de ceea ce au ajuns în zilele noastre. Observaţi, vă rog, paradoxul: sufleteşte, suntem produsul unei lumi care nu ştia aproape nimic din ce ştim noi astăzi”.
Excepţionala artă a prozatorului stă în densitatea provocării la meditaţie pe care o strecoară în pagini de mare fluenţă, adesea spumoase, cu mici tuşe ironice, cu diversitate ameţitoare de ipoteze. Tot răul care iese astfel la suprafaţă e cercetat ca manifestare firească a vieţii, ba chiar ca etern potenţator al ei – răul e „colţ al vieţii”, cum ar spune Eminescu, dar şi Blaga: „paradisul lui Dante e înfiorător de searbăd şi de plicticos, cel puţin în comparaţie cu infernul lui, mult mai viu şi, după umila mea părere de nespecialist, mult mai izbutit artistic, de unde s-ar putea trage anumite concluzii despre raportul dintre valoarea literară şi gradul de sfinţenie…”
Şi aşa mai departe. În romanul de taifas subţire al lui Vlad Zografi e loc pentru infinite adnotări, paranteze şi intrări în vorbă. Cu folos.


Vlad Zografi, Efectele secundare ale vieţii, roman, Editua Humanitas, Bucureşti, 2016, 466 pag.