cronica literară
DANIEL CRISTEA-ENACHE

ÎN CARAMIA

Articol publicat în ediția 4 / 2017

Un roman deopotrivă realist și parabolic este Ploaia de trei sute de zile al lui Gabriel Chifu, scris pe parcursul a doi ani (27 decembrie 2014 – 2 ianuarie 2017) și compus cu o remarcabilă inteligență compozițională, ca și alte proze ale autorului. Începutul primului capitol introduce deja cadrul simbolic în care va avansa acțiunea, pe mai multe planuri: „Plouă fără încetare”. Timpul prezent de aici survine după două motto-uri biblice, cel dintâi fiind din Facerea: „Și iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă…”. Lectorul intuiește paralelismul între potopul „clasic” și cel ce se anunță în cuprinsul epic, iar curiozitatea, la lectură, se distribuie pe două paliere de așteptare. Pe de o parte, suntem atenți la desfășurarea întâmplărilor în decorul unor orașe dintr-o țară care ne este familiară. Ea poartă numele Caramia, dar e, într-un mod destul de transparent, România noastră contemporană. Pe de alta, sincron cu urmărirea firelor din intriga romanului, încercăm să prindem paralelismul parabolic, infiltrarea istoriei exponențiale în istoriile de toată mâna pe care le desfășoară biografiile personajelor.
Compoziția cărții face și mai interesantă această dublă așteptare. Capitolele nu sunt scrise dintr-o unică perspectivă, ci din mai multe, personajele centrale având (cu o excepție semnificativă) intervenții narative consistente, formând capitolele însele. Astfel, în capitolul I „Povestește Ștefan Orban”; urmează un capitol, II, cu „Prezența autorului”; în capitolul III revine narativ arhitectul Ștefan Orban… Sumarul este compus din câteva capitole aparținând, așa zicând, autorului și din altele în care câte un personaj masculin (deja menționatul arhitect Orban, Mihail Cristea, Gigi Spaniolu) sau feminin (Crinuța Bunuța, Alice) își va face simțită prezența nu numai prin ceea ce trăiește, ci și prin felul în care privește întâmplările și le povestește.
Absența de care spuneam că e semnificativă este a lui Iacob Grima, Profesorul care ocupă un loc atât de important în roman. El vorbește des și mult în paginile acestuia, însă nu deține și un rol de narator. Se ajunge astfel la situația paradoxală că avem acces la spusele lui Grima relatate, fidel, de personaje care îl ascultă cu fascinație; însă în roman nu sunt și scrisele marelui profesor, adică textul lui narativ, ilustrând o perspectivă și o postură. Dacă vom căuta și alte paralelisme, le vom găsi. Grima joacă aici rolul lui Socrate, înconjurat de învățăcei, sau al lui Isus, la mese profane cu „apostolii”. Oralitatea pare prețioasă și căutată la acest personaj excepțional înzestrat, în jurul căruia se rotesc celelalte, și care va scrie, până la urmă, o cosmogonie: una științifică, nu literară, fiindcă Profesorul e astro-fizician.
Palierul realist al romanului este la fel de incitant, Chifu având nu numai cunoașterea diferitelor medii din România (Caramia) tranziției de la comunism la capitalism, ci și știința construcției unui personaj din detalii portretistice și volute verbale. Diferența relevantă față de romanul pur realist constă în amploarea dată celui de-al doilea plan. Dacă într-un roman realist sunt suficiente câteva intervenții dialogice ale unui personaj pentru ca instrucția și orizontul lui intelectual să se profileze, în Ploaia de trei sute de zile această înseriere tipologică făcută din afară, din exterior, se interiorizează. Personajele se reliefează mai puțin prin „schimburile” dialogice și mai mult prin aceste ample contribuții narative, amintind mai curând de Patul lui Procust al lui Camil Petrescu decât de un roman propriu-zis realist. (De altfel, în rândurile lui Mircea Mihăieș de pe coperta a IV-a se vorbește în clar despre o carte „postmodernă în structură”.)
Cu aceasta, autorul și-a luat riscuri în plus, și nu precauții, fiindcă este mai dificil să schițezi un profil tipologic din interiorul unei contribuții narative derulate de chiar personajul care-l ilustrează. Soluția tradițională, a descrierii lui directe de către un narator omniscient, a imersiunii acestuia în viața interioară și a „ciocnirilor” edificatoare cu celelalte personaje, în scene de dialog, confruntare ori coabitare, lasă aici locul unei variante cu coeficient mai mare de risc. Personajele romanului se conturează nu prin aceea că sunt văzute și descrise, ci prin modul în care ele interpretează lumea în care trăiesc și situația în care se află. Naratorii devoalează treptat eroii: ei înșiși.
Unul este un arhitect la vârsta critică, cu proiecte profesionale de care îi e jenă, dar bune să-i asigure o situație materială confortabilă. Divorțat, tată ratat, bărbat deloc arătos și aproape bătrâior, Ștefan Orban este „victima” ideală pentru o nesățioasă Cora, ca și pentru diverși escroci care-l tapează ori șantajează, cea dintâi fiind fiica „rebelă” pe banii babachii. Singurul lucru prin care Orban își câștigă respectul față de sine este construcția avangardistă pe care o concepe la malul mării, pentru un proprietar la rândul său cu totul special: Iacob Grima. Dincolo de eșecurile în serie ale personajului, capitolele „lui” îmi plac cel mai mult, prin dozajul de lexic realist, observație mai crudă a mediului înconjurător și perspectivă mai „mundană”.
Complet diferit (caracterologic și narativ) este Mihail Cristea, tipul de om al credinței obsedat de problematica religioasă și de căutarea lui Dumnezeu în cele mai impure situații și secvențe de viață. Obsesia lui Cristea este Cosmogonia pe care ar trebui s-o articuleze Iacob Grima. În finalul livresc-dramatic ca la Umberto Eco, în Numele trandafirului, omul credinței se repede avid asupra manuscrisului încheiat de savant, pentru a vedea cum a împăcat omul de știință nașterea lumii cu prezența divină.
Personaje pe o a doua treaptă de relevanță, dar excelent conturate, sunt Cora (care nu are, nici ea, drept la narație), amanta lui Orban, Alice, fata lui, Crinuța Bunuța, o prostituată meritorie în branșă, și Gigi Spaniolu, peștele violent care omoară cu bătaia o altă profesionistă a amorului tarifat. Capitolele ce le revin sunt expresia lor stilistică și atitudinală. Alice folosește un vocabular violent, dar cu facondă rebel-urbană, filozofarea existențialistă și post-existențialistă luându-și partea, în timp ce Crinuța și Gigi au șleauri de neamuri proaste, peizani ajunși în Germania ca să nu moară de foame în România. Amărâtei care va muri în spital, după ce a fost bătută de Gigi, i se spune Vali Fomista, pentru neobișnuita sa capacitate de acuplare. Două personaje feminine plus bărbatul care are „grijă” de ele și, în acest triunghi de sex profesional, o întreagă tranziție a estului comunist către un capitalism deocamdată mai prosper în Occident decât în Caramia.
În fine, odată cu cercul al treilea, al personajelor „secundare” și „episodice”, parabolicul din Ploaia de trei sute de zile se regăsește în structura realistă „perforată” de la bun început. Un personaj ce nu pare a ști să vorbească articulat se oploșește pe lângă casa avangardistă a Profesorului, iar doi oameni de încredere ai acestuia, ca doi îngeri păzitori în intemperii și înainte de potop, apar liniștitor-protector pe lângă marea personalitate, fascinantul erou al romanului. Istoria lui, compusă din perspectivele celor care-l admiră și nu se mai satură să-l asculte, duce și ea spre un eșec personal, provocat de cel comunitar. Într-o țară precum Caramia, candidatura la președinție a unui om ca Iacob Grima va fi stopată printr-o campanie de denigrare publică cu rezultatul scontat: ieșirea candidatului din cursă și restabilirea ordinii mizerabile a lucrurilor. Dacă Profesorul se refugiază în propriul trecut, rememorând secvențe dintr-o biografie ieșită din comun și povestindu-le (cu consumarea multor pahare) auditorilor fascinați, starea Caramiei, care provoacă această evaziune, e tot mai pregnant exprimată de nesfârșita ploaie, ploaia „fără încetare”, cu care începuse romanul.
În parabola epică a lui Chifu, însuși Potopul biblic, pedepsitor, e substituit printr-o variantă mizer-plicticoasă, monotonă la modul înnebunitor, un potop local „degradat” și „parțial”, suprapus conturului acestei țări blestemate, peste care norii s-au îngrămădit fără să se mai risipească. Unele scene cu Caramia expusă – numai ea – ploii care se tot lungește, care nu se mai termină, sunt antologice. Orban, arhitectul, cu firea lui practică, merge spre Vest și spre Est, să vadă cu ochii lui nebunia meteorologic-metafizică (numai și numai în Caramia plouă de nu se mai știe când). Personaje și autor convin în evaluările distincte ale aceleiași situații, stări, țări, lumi condamnate: Caramia va pieri și își merită soarta.
Felul în care prozatorul își conduce romanul către un final așteptat, dar atât de puternic literar, e la înălțimea intervalului epic parcurs, de la un capitol la altul. Ploaia de trei sute de zile este unul dintre cele mai bune romane românești apărute în ultimii ani, cu potențial de a fi tradus, ecranizat și chiar dramatizat.


Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, roman, Editura Cartea Românească, București, 2017, 416 pag