Rareori se întâmplă ca o carte tratând evenimente desfășurate într-un trecut mai îndepărtat sau mai apropiat să fie în deplină consonanță cu contextul social al momentului apariției ei; o carte al cărei „protagonist“ să poată fi considerat emblematic pentru aspirațiile celei mai bune părți a societății contemporane, reductibile la comandamentele unei etici angajate: reacție promptă la răul din jur, rezistență activă, atașament profund față de țară, respect pentru adevăr și dreptate. Este tocmai cazul Corespondenței prezentate mai jos.
Marele merit al prof. Ion H. Ciubotaru este acela de a aduce în spațiul public din zilele noastre personalitatea și opera științifică a celui căruia i-a fost discipol și legatar testamentar și care prin erudiție, caracter și destin constituite o apariție s-ar zice singulară în anii patruzeci ai secolului trecut și mai ales în timpul dictaturii comuniste. Este vorba de savantul Petru Caraman, slavist, comparatist, etnolog și lingvist ale cărui lucrări de rang european au fost în cea mai mare parte – culme a neverosimilului! – publicate postum: douăsprezece volume dintre care marea majoritate tipărită în ediții adnotate și comentate cu scupulozitate de discipolul său.
Volumele de față, continuare fericită a monografiei exemplare, închinate de același H.I. Ciubotaru lui Petru Caraman(1), reprezintă o ediție monumentală (peste șapte sute de pagini fiecare volum), alcătuită împreună cu Remus Zăstroiu, a corespondenței abundente, emise și primite de Petru Caraman de-a lungul a peste o jumătate de veac: prima scrisoare este adresată de Petru Caraman în 1925 din Cracovia (unde se afla la studii) profesorului său de slavistică Ilie Bărbulescu, ultima lui Paul Miron din Freiburg, în 1979. De dimensiuni variabile, de la o jumătate de pagină, la șase-șapte pagini, scrisorile sunt în marea lor majoritate redactate în românește; cele câteva (ale lui Caraman și ale interlocutorilor săi) scrise în bulgară, cehă, croată, franceză, germană, polonă, rusă, slovacă sunt reproduse în original și în traducere. Primul volum se încheie cu un segment compact de „documente“, cuprinzând chestionare, memorii, proteste oficiale, rapoarte de activitate, cereri de împrumuturi de cărți de la biblioteci din țară și străinătate, reproduceri după scrisori olografe, fotografii. „Introducerea“, semnată de prof. Ciubotaru, contextualizează oportun scrisorile cu detalii semnificative, le caracterizează din punct de vedere literar, fixând totodată semnificația pilduitoare a personalității autorului lor.
Corespondenții lui Petru Caraman sunt prieteni apropiați, foști profesori, confrați de breaslă, români și străini, unii dintre aceștia, personalități de seamă ale culturii românești și europene printre care Ilie Bărbulescu, Ovidiu Bîrlea, Octavian Buhociu, Eugen Coseriu, Iordan Datcu, Adrian Fochi, Milovan Gavazzi, Ion Diaconu, Tr. Ionescu Nișcov, G.T. Kirileanu, Lutz Röhrich, Ion Mușlea, Sextil Pușcariu, George Strat, Ion Taloș, Cristea Sandu-Timoc, Hristo Vakareski, W. Wolski ș.a. Ordonate alfabetic după numele corespondenților și cronologic în cadrul fiecărui corespondent, scrisorile sunt în cea mai mare parte inedite (transcrise după ciornele aflate în arhiva lui Petru Caraman, respectiv după originalele din secția de manuscrise a BAR, sau din arhive personale), câteva preluate din cărți deja tipărite. Operațiile complicate, de identificare, transcriere și odonare a materialului, au început, după cum mărturisește prof. Ciubotaru, cu treizeci și cinci de ani în urmă, când încă nu se știa dacă vor putea fi vreodată date publicității. Din păcate, multe scrisori s-au pierdut, fie confiscate de securitate, fie cu ocazia peregrinărilor din vremea tulbure a războiului. În acest din urmă caz, se cuvine evocată împrejurarea dramatică, într-un fel semnificativă pentru ceea ce avea să urmeze, petrecută foarte probabil în gara din Alba Iulia: la întoarcerea din refugiu, în 1944, pe când se îngrijea pe peronul gării de încărcarea lăzilor cu cele 500 000 de volume ale întregii bibliotecii a universității ieșene, pe care tot el, din proprie inițiativă, o evacuase împreună cu Bronislav Irion (directorul de-atunci al Bibliotecii Centrale a Universității ), i se fură lucrul la care ținea cel mai mult, „lada cea mai prețioasă din tot avutul meu“: conținea materiale adunate în cursul stadiilor făcute în mari biblioteci din țările slave și din Grecia, lucrări personale, unele încheiate, gata a fi date la tipar, altele în curs de redactare, plus sumedenie de fișe, de culegeri de folclor din Bucovina, Argeș etc., precum și parte de corespondență – rodul unei munci asidue de zece ani, definitiv și absurd pierdut. Experiența dramatică l-a costat enorm și la ea avea să revină, repetat, cu obidă, în diferite scrisori: „E o pierdere care m-a descurajat mult și care, alături de marile suferințe ale țării, mi-a provocat o deprimare cumplită!“ (către G.T. Kirileanu din 22 sept. 1946). Era de fapt prima verigă din șirul lung de pierderi, de un fel sau altul, care i-au eșalonat aproape continuu viața și de care corespondența dă seama nemijlocit. În aceeași ordine de idei, este de pomenit episodul Kozlodui, localitate din regiunea Vrața, în apropierea căreia de Sf. Ilie se adunau la un bâlci tradițional toți românii din Valea Dunării; aici, venit special din țară, Caraman izbutește să facă o sută de fotografii de un interes etnografic și folcloric excepțional; pe drumul de întoarcere însă este arestat și i se confiscă toate clișeele (către Sandu-Timoc, 29 mai 1978). Pierdere, și aceasta, irecuperabilă, chiar dacă nici pe departe de anvergura celei din Alba Iulia. La fel s-au petrecut lucrurile, hazard și/sau intenție răuvoitoare, cu o serie de lucrări trimise, la cerere, unor reviste de prestigiu. Dintre acestea, unele s-au pierdut definitiv, altele au putut fi reconstituite de autor, dar n-au apărut decât după moartea sa. Așa sunt studiul „Xylogénèse et lithogènése de l’homme“ a cărei parte a doua trebuia să vadă lumina tiparului, ca și prima (1938), în Zalmoxis și care nu se știe de ce n-a mai apărut; partea a doua a studiului „Les bases mystiques de l’anthroponymie“ și nouă recenzii însumând două sute de pagini dactilografiate(2) n-au mai fost publicate din cauza suspendării revistei Balcania, materialele trimise redacției dispărând fără urmă. „Ni s-a răspuns, când s-a binevoit a răspunde, fie că nu există, fie că s-au pierdut […] A fost o adevărată piraterie oficială.“(3); cercetarea de amploare, absolut originală, consacrată obiceiului descolindatului, încheiată în 1939, pierdută (în episodul mai sus evocat), rescrisă și oferită în 1968 Editurii pentru Literatură (I, p. 654), n-a putut apărea, nici ea, decât postum; studiul „Le reflet de la Mer dans le folklore roumain et la continuité ininterrompue du peuple roumain en Dobroudja depuis sa formation“, elaborat în condiții precare de sănătate, trimis în 1979, căci promis, lui Paul Miron, spre a fi publicat în Dacoromania, n-a mai apărut, fără să se știe de ce. Etc.
Dincolo de mici dizertații de istorie literară (cf. scrisoarea din 23 mai 1954 către G.T. Kirileanu), de digresiuni etimologice, de schimburi de informații științifice, de aprecieri critice argumentate, respectiv elogioase privind lucrări primite de la confrați, de încercări de a-și îmbărbăta prietenii în momente de profundă descurajare, precum în cazul lui I. Mușlea(4) sau G. Strat(5), cuprinsul acestor scrisori ne permite reconstituirea etapelor importante ale vieții și, în bună măsură, a proiectelor de lucru ale lui Petru Caraman, precum și a modului său de a fi. O viață care ar putea fi concentrată în formula „destinul omului de știință onest și curajos sub dictatură“. Un om pentru care iubirea de țară și de neam, apostolatul în știință, adevărul, munca nu erau simple cuvinte circumstanțiale, ci moduri de existență trăite cu fervoare. Căci ceea ce izbește de departe la lectura scrisorilor este, pe de-o parte, suita de persecuții, de șicane și de acte grosolan samavolnice, aproape neverosimilă în consecvența și în consistența ei, la care Petru Caraman a fost supus de-a lungul întregii sale existențe, cu o înverșunare până la un punct inexplicabilă, pe de alta reacția sa de fiecare dată viguros protestatară. Aflăm astfel că în 1947 este „comprimat“ de la catedra de slavistică a facultății ieșene, fără nicio explicație și fără a i se fi adus nicio învinuire (în comisia de „comprimare“, cu deosebire activă la Iași, se aflau Al. Myller, A. Oțetea, I. Iordan) și demis de la Institutul de studii și cercetări balcanice; că o vreme lucrează la o fabrică de cherestea până ce i se interzice și acel post umil; că nu mai poate publica nimic pe nicăieri; că propunerea din 1964 de titularizare a sa la o catedră de etnografie română și sud-est europeană este blocată de comitetul regional de partid; că până și serviciul de împrumut al Bibliotecii Academiei îi respinge cererile, pe care se vede nevoit să le adreseze mai apoi unor biblioteci străine; că i se refuză, fără explicații oficiale, chiar și dreptul de a vorbi în public: în 1966 Universitatea din Iași serba 600 de ani de la înființarea Universității jaggielone din Cracovia, prilej cu care la ceremonie participa o delegație importantă de profesori polonezi – lui Caraman, deși își făcuse studiile la Cracovia, nu i se permite să se adreseze oaspeților, cum intenționa, printr-o alocuțiune ținută în polonă; același lucru, cu ocazia comemorării în 1966 a unui sfert de veac de la moartea lui Titulescu, pe care Caraman îl cunoscuse personal; în 1976 filiala Iași a Academiei Române organiza o manifestare științifică la împlinirea a cincizeci de ani de la moartea lui Vasile Bogrea, lui Caraman, care îi fusese acestuia o vreme elev, nu i se îngăduie să ia cuvântul etc. Uneori aflăm și lucruri de-a dreptul hilare, dacă n-ar fi fost dramatice prin consecințe pentru cel în cauză: în 1954, la examenul în vederea obținerii diplomei de traducător (necesară pe-atunci, ca și mai târziu, pentru semnarea contractelor de traducere), ținut de „Comisia specială pentru determinarea calității de traducător de pe lângă Academia RPR“ obține la bulgară suficient, iar la rusă cade! Întrunirea Comisiei de verificare a contestației sale are loc în absența contestatarului fiindcă acestuia nu-i fusese anunțată data când ar fi trebuit să se prezinte (1, p. 603). În fine, în 1960, cu ocazia alcătuirii dosarului de pensionare constată că toate actele necesare aflate la rectoratul universității dispăruseră fără urmă. I-a trebuit o jumătate de an ca să facă rost de altele. Și exemplele s-ar putea înmulți.
Firește, se pune întrebarea de ce aceast savant de renume mondial este prigonit și după 1964 când, precum se știe, chingile ideologicului și ale politicului se mai relaxaseră întrucâtva. Nu doar că nu activase niciodată în vreun partid politic, dar mânat de spiritul său critic și de simțul aprig al dreptății denunțase excese ale conducerii Universității și în timpul dictaturii legionare, ceea ce îi adusese nu puține neajunsuri; după cum, imediat în urma asasinării lui Iorga, fusese singurul profesor care le vorbise studenților despre meritele savantului și despre monstruozitatea uciderii sale, iar în timpul prigoanei antisemite protejase zeci de studenți evrei; în 1941 semnase manifestul academicienilor și al profesorilor universitari prin care se cerea mareșalului Ion Antonescu ieșirea din război ș.a.
Că Petru Caraman a fost în epoca Dej, asemenea altor oameni de valoare, hărțuit permanent de securitate, deposedat de drepturi civile elementare etc. nu e de mirare, de vreme ce strategia regimului viza tocmai exterminarea elitelor; pe deasupra el purta și povara acuzei de antisovietism (protestase public cu vehemență împotriva anexării Basarabiei și a nordului Bucovinei); în schimb, în epoca naționalismului ceaușist aceasta avea să dispară în favoarea ștampilei de „reacționar“ puse semioficial. Reacționar, fiindcă pretindea autonomia învățământului superior și renunțarea imixtiunii politicului în știință, pentru că se indigna de falsificarea culturii, în special a celei populare, domeniul său predilect de studiu(6), pentru că înfiera obediența, parvenitismul și impostura acelor intelectuali care se adaptaseră fără scrupul noilor stăpâni. Într-o scrisoare către Ion Diaconu din ian. 1967, scria: „Parvenitismul lor, atât de dăunător țării, mă revoltă și mă dezgustă. Dar sunt inconsolabil la gândul că nu se întrezărește niciun mijloc prin care să ne salvăm de o așa de cumplită plagă. Căci e o țesătură foarte complicată care-i pune bine la adăpost pentru toată viața lor. Situația cea atât de rea a etnografiei nu e singura. Sunt atâtea alte discipline care nu stau nici ele cu mult mai bine și care sunt la fel de împănate cu tot soiul de improvizați, aduși de vântul favoritismului politic, care – dac-a suflat la noi totdeauna – totuși niciodată n-a bătut violent ca sub regimul actual, scoțând la suprafață atâtea gunoaie. Și primejdia cea mare stă în faptul că toți acești parveniți și paraziți ai științei sunt foarte solidari între ei și-s o întreagă armată; sunt pline universitățile și-i plină academia de ei.“ Dacă extindem această critică aspră și la nivelul politicului și al administrației de stat, continuitatea între „ieri“ și „azi“ se dovedește a fi aproape fără fisură.
Faptul că Petru Caraman a fost persecutat și după 1964 se explică în bună măsură prin colaborarea substanțială a colegilor de breaslă cu organele de partid și cu securitatea. O spune însuși cel în cauză într-un memoriu adresat în 1953 Ministrului Învățământului: „Eliminarea mea de la Universitate a fost un act samavolnic. […] Am fost eliminat așadar cam în același chip în care un câne inoportun este dat afară din casă fără a ști măcar ce anume vină i se atribuie … Ceea ce știu cu certitudine e doar faptul că am fost victima răzbunării unor denunțuri fără scrupule, de ale căror odioase calomnii e foarte regretabil că s-a ținut seama“ (vol. I, p. 589). Printre detractorii profesorului se numărau Iorgu Iordan, Const. Balmuș (decan), Alex. Myller (rector), Ch. Filip, Leon Balif (rector) și alți tovarăși cărora statura profesională și morală a profesorului nu le putea fi decât inconfortabilă.
Dar Petru Caraman intervine și în favoarea unor colegi, victime ale aceluiași regim criminal. Două sunt cu precădere situațiile eclatante în care se expune, împins de dorința de a împiedica, respectiv de a îndrepta o gravă nedreptate. Una este aceea a arheologului Radu Vulpe, când consiliul profesoral, prezidat de Const. Balmuș (decan), se întrunește spre a vota excluderea lui din Universitate; unica intervenție, aceea a lui Caraman, izbutește să salvează victima pe moment; dar la cererea vajnicului Iorgu Iordan, „ceremonialul“ se reia și ordinul este executat, în ciuda protestelor iarăși unice ale lui Caraman. A doua situație îl privește pe Bronislav Irion care fusese arestat în 1948; un an mai târziu, profesorul scrie, punând mult suflet și uzând de argumentul adevărului trăit, două memorii (către Ministerul Învățământului și către Prezidiul Marii Adunării Naționale), în care cere eliberarea arestatului, căci se comisese o regretabilă eroare, „un mare păcat etic“, „un act de ingratitudine“ față de un om care adusese „servicii neprețuite statului român în timpuri grele“ (p. 574); evident, demersul e fără efect; grav bolnav, Bronislav Iron avea să se stingă curând în închisoare.
Dacă cele două cazuri mai sus evocate priveau în imediat viețile individuale a doi oameni de incontestabilă valoare, prin extensie, ce-i drept, și pe aceea a instituției din care ei făceau parte, un altul, de asemenea obiect de protest al lui Caraman, avea un impact mult mai larg, angajând prestigiul însuși al științei românești. E vorba de acordarea premiului Herder, în 1967, lui Mihai Pop pe baza unei liste de 19 volume științifice, de fapt inexistente. Caraman e, poate, iarăși singurul care protestează indignat într-un memoriu către Iorgu Iordan (pe-atunci membru al Prezidiului Academiei Române), solicitând intervenția punitivă a înaltului for academic și acuzând pe cei care au susținut ascensiunea unui impostor: „Căci nu e vorba aici de un ins oarecare, ci de directorul unuia din cele mai importante institute ale Academiei; de primul factor responsabil al unicei reviste românești de etnografie și folclor; de profesorul titular al Catedrei de etnografie de la Universitatea din capitala țării; de specialistul cel mai «autorizat», care merge regulat în străinătate ca să ne reprezinte la diferite congrese internaționale de specialitate etc.“ [ …] „Căci prea s-a-ncurajat parvenitismul, Domnule Profesor; prea departe s-a mers cu promovarea mediocrității și a incompetenței la cele mai înalte, mai nemeritate locuri! Ar trebui curmată odată pentru totdeauna această funestă tradiție“ (I, p. 217).
Uneori s-ar zice că simțul echității se asocia la el și cu o anumită ingenuitate, căci pledoariile lui păreau nu o dată picate ca de pe altă planetă. Cum putem înțelege altfel memoriul de 15 pagini, desfășurat pe larg în termenii aproape ai unei pedagogii politice, adresat în 11 mai 1964 lui Gh. Gheorghiu-Dej, în care, după ce istorisește pe larg acțiunile abuzive ale autorității de stat care l-au aruncat în situația de „moarte civilă“, critică dur selecția oamenilor pe criterii socio-politice, vituperează anexarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, iar în final își cere repunerea în drepturi și ca unică reparație morală aceea ca rectorul „să-mi ceară scuze public în fața întregului corp didactic universitar pentru grava ofensă ce mi-a fost adusă mie și, implicit, Universității, prin actul samavolnic al eliminării mele din Universitate acum 17 ani“!
În afară de informația științifică pe care cele două volume de Corespondență Petru Caraman o pun la dispoziția celor interesați, ele se prezintă și ca un document de prima mână cu valoare exemplară. Pe de-o parte, în pozitiv, în măsura în care ni se propune prin viața lui Petru Caraman un model de intransigență morală, de demnitate și de noblețe de caracter, capabil de rezistență și creație în vremuri de prigoană – la care cei ce își arogă astăzi calitatea de „rezistenți prin cultură“ în România comunistă ar face bine să mediteze cu smerenie. Pe de alta, în sens negativ, ni se oferă imaginea hidoasă a unui aparat represiv în stare să distrugă viața și cariera științifică a unui om, fără a-l întemnița, și anume cu concursul perfid al colegilor de breaslă.
Publicarea scrisorilor lui Petru Caraman, prin efortul îndelung și anevoios al editorilor, cărora li se cuvine întreaga noastră recunoștință, este mai ales astăzi o replică aspră dată indirect imoralității și imposturii care s-au întins ca o pecingine asupra unei bune părți a vieții noastre publice.
Petru Caraman, Corespondență, I-II, Ediție îngrijită de Ion H. Ciubotaru și Remus Zăstroiu. Introducere și notă asupra ediției de Ion H. Ciubotaru, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2016
(1) Petru Caraman. Destinul cărturarului, 2008, 637 pp.
(2) „Introducere“, p. 15.
(3) Cf. scrisoarea către Mihai Pop din 19 iul. 1956.
(4) „«Sursum corda!» Noi nu ne putem îngădui luxul de a fi pesimiști, ba nici măcar deprimați! Ar fi un lux prea mare și prea costisitor“ (scrisoarea din 28 aug. 1963).
(5) Juristul George Strat, după o perioadă de detenție, bolnav și foarte deprimat, se afla în domiciliu forțat în zona Brăilei. Caraman îi răspunde în 1955 la o scrisoare de zbucium și cumpănă sufletească prin cuvinte pline de căldură și de încurajare în numele demnității, a „patriotismului luminat“ și a forțelor creatoare care zac în străfundurile conștiinței noastre. La acea dată era el însuși foarte lovit.
(6) Cf. I, p. 130.