Scorpia, recent apăruta carte a lui Anne Tyler, este cel de-al treilea roman inclus în Proiectul Shakespeare, inițiat de Editura Hogarth, cu prilejul împlinirii a patru sute de ani de la moartea Bardului din Avon. Venind după O paranteză în timp de Jeanette Winterson (care reia tema din Poveste de iarnă) și după Shylock este numele meu de Howard Jacobson (unde regăsim un foarte diferit – și surprinzător! – Neguțător din Veneția), textul lui Tyler se supune din capul locului câtorva riscuri, pe care, însă, autoarea și le asumă pe de-a-ntregul: în primul rând, celui de a fi comparat cu cărțile deja publicate ale acestei ambițioase serii și, pe de altă parte, celui de a reimagina și de a actualiza una dintre cele mai cunoscute comedii shakespeariene (dacă e să ne gândim doar la numeroasele puneri în scenă sau ecranizări de care Îmblânzirea scorpiei a avut parte, unele dintre ele celebre, precum cea regizată de Sam Taylor, în 1929, prima variantă cu sonor a piesei, ori cea a lui Franco Zefirelli, din 1967 (cu Elizabeth Taylor și Richard Burton în rolurile principale), ca să nu mai vorbim de mai recentele producții cinematografice 10 Things I Hate About You (1999) sau Deliver Us from Eva (2003). În plus, The Taming of the Shrew nu e deloc o piesă lipsită de dificultăți, câtă vreme în ultimele decenii a fost tot mai vehement acuzată de accente vădit misogine și de lipsă de înțelegere ori de respect pentru alegerile și opțiunile femeilor.
În creația sa, William Shakespeare portretiza o „scorpie”: Katherina, fiica lui Baptista Minola din Padova, care face orice pentru a-și îndepărta toți potențialii pețitori, spre deosebire de sora sa, Bianca, cea care face tot ce poate pentru a-i atrage. Și Katherina chiar reușește să-i îndepărteze pe bărbați! Însă Petruchio din Verona e nu doar mai insistent decât cei de dinaintea lui, ci și mai capabil de a o transforma pe neîmblânzita Kate într-o soție model (adică, în conformitate cu standardele epocii, o femeie supusă și ascultătoare). Având în vedere acest punct de plecare, scriitoarea americană Anne Tyler creează, în Vinegar Girl (roman publicat de curând la Editura Humanitas Fiction, excelent tradus în limba română de George Volceanov, de altfel, acesta fiind și unul dintre tălmăcitorii Scorpiei shakespeariene, în ediția din 2011 a Paralelei 45, astfel încât aluziile și sugestiile de pe parcursul originalului îi sunt cu adevărat la îndemână!) o altfel de scorpie, dar și un altfel de cadru de desfășurare a întâmplărilor. Căci Kate, protagonista cărții lui Tyler, nu e defel o scorpie, iar Piotr, alesul său din final, nu e nici pe departe îmblânzitorul ei. Mai degrabă am putea spune că în locul psihologiei inverse de care se folosea Petruchio pentru a o supune (dar și pentru a o cuceri) pe Katherina, contemporana Kate se îmblânzește singură, transformarea ei evidențiind, desigur, și implicita inițiere pe care o trăiește tânăra, dar și multe dintre realitățile lumii zilelor noastre (de la problemele imigrației la cele legate de atmosfera din universitățile americane ori din institutele de cercetare).
Acțiunea se desfășoară la Baltimore, cadrul obișnuit al cărților lui Anne Tyler. Kate Battista, în vârstă de douăzeci și nouă de ani, lucrează la o grădiniță unde îi este imposibil să se înțeleagă cu superiorii. Necăsătorită și fără a avea vreo legătură amoroasă stabilă, ea, asumându-și de bună voie rolul mamei care se stinsese de câțiva ani buni, are grijă de sora ei mai mică, rebela adolescentă Bunny, și de tatăl său, Louis, cercetător pierdut în visul de a duce la capăt mari proiecte științifice în biologie, în a căror viabilitate nu mai crede nimeni în afară de el însuși. Suficient de privizibil, majoritatea grijilor casei cad în sarcina lui Kate, iar ea, la fel de previzibil, pare, adesea, depășită de situație, nereușind să și gătească (cu toate că știe să prepare doar câteva feluri de mâncare…), să și plătească facturile (care uneori se adună în teancuri prin diverse colțuri ale casei…) și să aibă rabdarea de a-i asculta pe cei din jurul ei. Prin urmare, de multe ori este puțin (sau puțin mai mult…) arțăgoasă – în fond, nimic altceva decât exacerbarea tendinței ei naturale de a spune lucrurilor pe nume (tendință care îi creează probleme și la locul de muncă, unde e adesea acuzată de lipsă de tact ori diplomație…)! Însă, cu toate astea, nu e nici pe departe o scorpie; sau, după cum au afirmat câțiva exegeți imediat după apariția romanului, ar putea fi considerată astfel numai și numai în conformitate cu standardele lui Tyler însăși, creatoare, în general, a unor personaje feminine mai dulci, puse sub semnul idilicei imagini „milk and honey girl”… Punctul de maximă enervare pentru Kate e reprezentat de ideea pe care o are pe neașteptate tatăl său. Și anume, ca ea să se căsătorească cu Piotr, asistentul lui venit din Rusia, care, altfel, ar trebui să părăsească Statele Unite din cauza imposibilității de a-și prelungi viza! Louis Battista e pur și simplu îngrozit la gândul de a-l pierde, astfel încât găsește soluția salvatoare, spre exasperarea lui Kate și spre amuzamentul cititorului.
Căci romanul are numeroase note care par a-l transforma, pe alocuri, într-o foarte reușită comedie de moravuri și de caracter, dar Scorpia rezista și la nivel narativ strict, datorită capacității autoarei de a rezolva convingător chiar și situații aparent exagerate sau (aparent) fără ieșire. Astfel, fără să se transforme complet într-o fată de zahăr, Kate nu rămâne, totuși, nici personificarea oțetului din titlul original al cărții. În fond, hotărând să-i acorde o șansă lui Piotr, ea își dă treptat seama nu doar de farmecul și inteligența reale ale acestuia, ci și de propria sa nevoie de a avea pe cineva alături. Ducând, pe alocuri, cu gândul mai mult la subtilele intrigi matrimoniale din romanele lui Jane Austen decât la shakespearienele spectaculoase răsturnări de situații și infinite jocuri ale coincidențelor, cartea de față cucerește prin verva dialogului, prin dinamismul acțiunii, dar și prin arta autoarei de a medita, adesea subtextual, la probleme acute ale zilelor noastre și ale relațiilor dintre sexe ori dintre părinți și copii.
E drept că Piotr are nevoie de ceva mai mult timp decât shakespearianul Petruchio pentru a o cuceri pe Kate, numai că partea bună pentru el este că nu mai trebuie să facă uz de vreun truc psihologic, de amenințări sau de deghizări, iar partea și mai bună, pentru Kate, dar și pentru viitorul cuplu, e că cei doi tineri realmente se potrivesc, în ciuda diferențelor de accent și a țării de origine. Detaliile complet lipsite de plauzibilitate care făceau deliciul publicului epocii elisabetane lipsesc din romanul lui Tyler, iar autoarea nici nu încearcă să urmeze exact conflictul principal și conflictele secundare din Îmblânzirea scorpiei. De pildă, imaginea de fată perfectă cu care era învestită Bianca dispare complet, iar Bunny are cu totul alte calități decât aceea de a atrage pețitori la casa tatălui său, fiind și departe de standardele perfecțiunii feminine ale sfârșitului de secol XVI. Anne Tyler accentuează, în locul amănuntelor comice shakespeariene exact acele laturi care au impus-o publicului cititor drept una dintre vocile de referință ale literaturii contemporane – rivalitățile mai mult sau mai puțin evidente între frați și surori, tensiunile nu o dată ascunse din sânul oricărei familii, incapacitatea de adaptare a tinerei generații la regulile părinților și așa mai departe.
Meditația asupra textului shakespearian devine, în acest fel, cumva oblică, dar, la o privire atentă, cu atât mai convingătoare. Căci Îmblânzirea scorpiei este (și) un text despre putere și supunere, despre spaima bărbaților în fața femeilor prea puternice pentru a fi dominate (de aceea numite, într-o deloc mascată tendință misogină, „scorpii”…), dar și despre unele temeri care erau suficient de prezente în epoca renascentistă cu privire la forța unei eventuale răzvrătiri a femeilor de sub regulile domestice acceptate. Numai că, dincolo de orice, piesa lui Shakespeare rostește numeroase și mari adevăruri (fără ca acest fapt să fi fost de prea multe ori analizat la justa importanță!) și despre modul în care o femeie suficient de inteligentă și de abilă (fie ea și o scorpie…) poate să-și controleze complet soțul dându-i acestuia impresia că i se supune întru totul. În plus, The Taming of the Shrew este unul dintre cele mai încărcate de erotism texte dramatice shakespeariene, iar Anne Tyler nu scapă din vedere nici acest aspect, tratându-l, însă, din nou oblic și, cumva indirect, demonstrând cum, în cazul majorității personajelor romanului său, căminul părintesc (țara natală?…) poate deveni, pe nesimțite, deopotrivă adăpost și temniță. Nu întâmplător, discutând creația lui Tyler, John Updike afirma că proza acesteia celebrează „claustrofobia domestică a epocii contemporane”. Tocmai din această claustrofobie se eliberează Kate atunci când acceptă, în final, să stabilească data nunții.
Sigur, i s-a reproșat uneori lui Anne Tyler faptul că a imaginat o protagonistă doar aparent modernă și hotărâtă, în realitate gata să-și abandoneze principiile pentru a accepta micul aranjament al tatălui său și că acest amănunt ar lipsi-o de credibilitate ca personaj romanesc. Numai că arțăgoasa Kate (care are, mai cu seamă la început, o limbă foarte ascuțită!) devine convingătoare exact prin modul în care face acest lucru, lăsând să-i cadă treptat masca de femeie puternică, pentru a dezvălui, dincolo de orice false pretenții, nevoia de tandrețe și de căldură – și, nu în ultimul rând, dorința de a avea un veritabil partener de dialog; și de viață. Iar farmecul cărții exact aici e de găsit, căci finalul nu e un simplu happy-end, ci încununarea perfectă a unei excelente comedii romantice deloc lipsite de accente serioase și profund meditative, menite a evidenția dorința de împlinire și capacitatea de transformare și de evoluție a lui Kate și Piotr, care ajung să formeze un cuplu fără ca vreunul să trebuiască îmblânzit în vreun fel.
Anne Tyler, Scorpia. Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare reimaginată. Traducere și note de George Volceanov, București, Editura Humanitas Fiction, 2017.