poemul lunii
MARCEL TOLCEA

Lumină, din august

Articol publicat în ediția 8 / 2017

Pentru mine, unele zile de vară sunt mai înșelătoare chiar decât visele alea, adevărate, din care te trezești cu gura plină de gustul anilor care chiar nu mai sunt. Sau cu gustul ciudat al unor ființe dragi de care ai stat legat cu o ață de păianjen fie ea cât să fi fost de subțire. Da, zilele astea de vară au ceva misterios în felul ciudat de a ne despărți de realitate, într-un mod neclar și neplăcut totodată, poate din cauza căldurii, poate din cauza pustietății orașului ce se aude oftând, mai ales noaptea, când te trezești să cauți un pahar cu apă. Sau să scapi dintr-un vis cânepiu.

Iar această iluzie de a te afla, deopotrivă, în plină zi, în Lumea de Lume și în cea De Regăsit Fărâmiturile Ființei nu se destramă decât în clipa în care, peste întâmplările diurne, predictibile altfel, timpul, cronologia lui, vremea se dă caraghios peste cap și totul, dacă îmi permiteți, devine „aiurea”.

De fapt, dincolo de acestă prea lungă introducere în poezia mea propriu-zisă, voiam să vă povestesc ce mi s-a întâmplat în august trecut, când mergeam liniștit către Universitate, pe jos, pentru ceva. Era o dimineață zăpușitoare și cerul se afla perfect așezat peste lume, asemenea unui geam de seră pictat cu nori albi, răsfirați, ca să se vadă și cerul nostru adevărat. De acolo, de pe acel geam, mama, îmbrăcată cu niște haine caraghioase, din anii 50, deci tânără și frumoasă, îmi striga să vin acasă fiindcă zicea ea, „taică-tău a murit”. Da, să vin acasă și să las totul, să las gloria mică de pe coperțile cărților, să las hainele din balcon la uscat, să las copiii și plânsul la filme, să las nevasta în fața blocului cu plasele de la Lidl, să las hăhăitul și tenisul, somnul de dimineață, geloziile, untul la rece, frica, bolile făcute și nefăcute, spaima de sărăcie, prietenia imaginară cu voi, scriitorii, plânsul uscat, dunga din cana de ceai peste care norii nu trec niciodată, totul să las și să vin.

Norocul meu, norocul a fost că, în timp ce mama îmi spunea toate astea, eu întorceam anii de pe o parte pe alta și îmi spuneam, doar pentru mine, că tata a murit acum 14 ani, la sfârșitul lui august, în grădină. Sunt sigur de asta și, de asemenea, sunt sigur că, atunci când a murit lăsând în urmă aproape o cutie întreagă de hipertensive și un blister strălucitor de Xanax de 5 mg, tata era mândru de cel puțin două lucruri: de mine și de roșiile uriașe, inimă de bou, din care mama a făcut, cum se cuvine, pentru iarnă, zacuscă și bulion.