editorial
NICOLAE PRELIPCEANU

Mizantropia fundamentală și proiectele ei

Articol publicat în ediția 8 / 2017

O știre din Franța ne anunța triumfător că va fi construit acolo, în curând, primul tren de mare viteză (TGV pe numele lui de până la 1 iulie, Inoui după 1 iulie, nu mă întrebați de ce) fără conductor. Adică în față, acolo unde acum sunt așa numiții, la noi, mecanici, nu va mai sta nimeni. Mare victorie!

Despre automobilele fără șofer am aflat de mult, s-a făcut mult caz de ele la un moment dat, dar acum, vorba lui Coșbuc, „a stat”, sau, vorba lui, adaptată, a mai stat. Automobilul fără șofer părea o soluție și pentru cei care nu au fost în stare să-și ia carnet de conducere.

De multă vreme, încă din Evul Mediu, se tot imaginau mașinării care să joace șah sau să facă una-alta în locul omului. Contemporanii noștri japonezi fac minuni de tehnologie inventând roboți cu funcții zise umane, iar niște adolescenți români foarte talentați ne-au arătat și ei, nu demult, că sunt în stare să facă mașinării care înlocuiesc omul.

E o furie de a înlocui oamenii greu de explicat. Sigur, foarte mulți oameni sunt niște ticăloși, niște șpăgari, mai ales în România (nu știu dacă și-n Japonia roboților), omenirea a distrus pădurile, a făcut să dispară nu știu câte mii de specii de animale, dar să o tot înlocuiești cu mașinării nu știu dacă e o soluție. Și mai ales nu am auzit pe nimeni care să spere că înlocuirea clasei politice vechi și uzate, de pildă din Franța lui Macron sau din România lui Dragnea, cu o clasă nouă, curată, strălucitoare, metalică, și anume compusă din roboți, este posibilă. Încă nu se proiectează un Parlament format din roboți disciplinați și incoruptibili, nici la noi, nici în Franța, nici nicăieri, parol! Sau, în orice caz, roboții nu sunt, încă, mașinării, ci rămân, chiar ca roboți supuși te miri cui, deloc incoruptibili, persoane umane, cel puțin în datele lor generale.

Dacă te uiți din partea cealaltă la această tendință ai putea ajunge chiar la concluzia că e una scelerată. Pe de o parte, umanitatea nu mai știe cum să facă să dispară sărăcia în lume, să dispară ori să scadă la niveluri neglijabile șomajul aducător de nenorociri în familiile celor atinși de el, iar partea asta, cam aceeași parte a omenirii, nu mai știe cum să găsească formule de a pune altceva în locul oamenilor. Am subliniat cu italice în locul, pentru că este expresia cea mai exactă, cred, pentru această tendință.

Acum, ce-i drept, există și reversul medaliei. Ceea ce cândva era rodul unor imaginații și al unor talente date de Dumnezeu a devenit încet-încet meserie, a fost codificat și este la îndemâna unor persoane care, altfel, nici nu s-ar putea apropia, de pildă de masa de scris romane. Școlile de literatură, oricât ar fi de ironizată sau chiar blamată cea comunistă din România anilor ‘50, proliferează în lume, mai ales în America, unde nu se numesc așa, ci sunt dispersate în cursuri de creative writing, în fond același lucru. Iar romancierii acestor vremuri, mai ales cei din America, fac minuni literare cu tehnicile învățate la universități, spre bucuria nebunilor. Câți or să mai rămână? Asta e altă față a chestiunii. Pentru că societatea de consum digeră repede, elimină repede și uită la fel de repede. Nu de alta, dar trebuie făcut loc altora. Înmulțirea specialiștilor în literatură, a traducătorilor care nu știu limbile din care traduc dar mai dau și lecții de traducere altora, a scriitorilor după modele învățate duce, până la urmă, la concluzia că treaba sau treburile astea pot fi făcute la fel de bine de către niște mașinării atent programate, cum în fond și ăștia, oamenii, sunt deocamdată programați, chiar dacă mai puțin atent.

Noi, aici, în România, am trăit vremea surogatelor; cafeaua cu înlocuitori nu cred că a dispărut din memoria celor care au băut-o, ba chiar și a celor care n-au prea băut-o, precum subsemnatul. Dar surogatele apăruseră mai demult, am aflat încă din copilărie că Hitler și-a hrănit soldații aducători de moarte în lume cu înlocuitori de carne, de ciocolată, de cine știe ce alte alimente dătătoare de forță distrugătoare.

Efect al înmulțirii oamenilor pe Pământ? Efect pervers, efect invers. Pentru că, în loc să se găsească o cât mai cuprinzătoare utilizare a tuturor oamenilor, șase, opt, zece miliarde câți sunt sau vor fi, efortul creatorilor de roboți și de alți înlocuitori se îndreaptă în direcția exact opusă, de parcă populația globului ar fi în dramatică scădere și lipsa oamenilor ar trebui suplinită. Ba am auzit și formula: oamenii să aibă cât mai mult timp liber. Dar dincolo de faptul că mulți nu ar face nimic pozitiv cu timpul lor liber, dimpotrivă, ce ar mânca, ce ar bea, ce ar fuma oamenii aceștia cu mult timp liber? Timp liber care ar însemna și liber de venituri, pentru că, deocamdată, cât încă n-am trecut în comunismul lui „fiecăruia după necesități”, veniturile care întrețin – totuși – viața oamenilor, se obțin contra muncă.

Și atunci, ce soluție se va alege? I se va spune unuia că are leafa de conducător de tren de mare viteză (TGV sau Inoui) dar fără să facă treaba asta? Altuia că are indemnizație de deputat sau ministru, dar în locul lui treaba o face robotul? Păi atunci cel dintâi va putea pretinde, destul de logic, că el merită leafa de ministru, în locul celuilalt, iar ăla n-are decât să treacă la „munca de jos”, adică la tren. Că dacă tot nu mai face nimeni dintre oameni nici munca aia și nici pe cealaltă, atunci n-are nici o importanță cine e mecanic de tren și cine ministru, că tot robotul le face pe toate. În locul lor.

Să fie asta expresia unei fundamentale mizantropii?