edelweiss
îți amintești iubitule de noaptea noastră
stăpână
în apa otrăvită de salcâm de mai păgână?
și stelele de-argint murate-n ude șoapte
îngelozite ne îngână
cârceii încleștați de un picior de leu
în munte-ascund fragilitate
mă preziceai floare-regină
– în libertate doar măiastră –
‚și-nfige colții-adânc în stâncă și-o ruină
în pietate doar pe muchie de prăpastie
sorbind din oxigenul tău
se vede-acuma
floare-cadână
cultivată-n glastră
cea mai frumoasă poveste de iubire
azi am să-ți spun, prietene, cea mai frumoasă poveste de iubire, aflată de bunica mea de la un ghid bătrân din isfahan.
se spune că trăia odată, demult, un bărbat cu poveste tristă. se face că avea bărbatul ăsta șapte femei și le iubea pe toate ca pe lumina ochilor din cap. și fiecăreia-i șoptea vorbe dulci și-o dezmierda și-o săruta și o curta și-o alinta spunându-i neîncetat că este unica.
dar iată că-ntr-o bună zi se-întâmplă ca un blestem greu să se abată asupra sa, căci fiecare femeie – nesătulă cum sunt toate femeile de prin partea locului – începu să și-l dorească așa, nitam-nisam, doar pentru ea și, simțindu-și încrederea înșelată, orgoliul rănit, trupul singur și sufletul pustiu, împroșca venin și amenința cu cea mai cruntă armă: sinuciderea.
sătul de-atâta vrajbă, de certuri muierești și gânduri pline de păcat, se rugă într-o bună zi bărbatul ăsta – căci era un bărbat cu frică de Dumnezeu –, la Domnul, să-i dea fiecăreia dintre aceste nenorocite femei pe care el atât de tare le iubea, ceea ce cu-adevărat în viață ea-și dorea cu ardoare – dovada că doar ei-i aparținea. și-atunci Domnul, milostivindu-se de suferința omului și plecând urechea la ruga sa, făcu o minune și-i dărui robului Său pentru fiecare dintre femeile lui câte o zi.
cu ochii-n lacrimi de recunoștință față de Tatăl ceresc, el își împărți femeilor sale zilele, încrezător că, în sfârșit, sădit-a pacea pe pământurile lui. femeie după femeie veni, pe rând, să-și ia-n primire ziua de fericire și fiecare, dar absolut fiecare, o luă pe rând, o dezmierdă, legănându-se ușor în vântul de toamnă, dansând pe muzica iubirii lor acoperind-o, plină de abnegație și evlavie, de cele mai aprinse sărutări. apoi, fiecare, dar absolut fiecare, își luă cu adorație și cu grijă aproape maternă bărbăția sa primită-n dar de la omul iubit. dar iată că-n loc s-o pitească într-un loc doar de ea știut, fiecare, dar absolut fiecare, șalul de mătase-n jurul gâtului înfășură, apoi, într-un ritual tainic fiecare, dar absolut fiecare, pe rând, unică în felul său, senină, ca-n transă, în liniște deplină prin sugrumare-și puse capăt zilelor, cu bărbăția ei.
trecură ani buni de-atunci, în care bărbatul ăsta bătu încătușat pământu-n lung și-n lat târându-și fără împotrivire, fără a se plânge, după el povara – spre a le arăta femeilor iubite ce i-au pecetluit destinul, cu ale sale insolite avataruri, marea. se face însă că de câte ori în drumul său prin viață bărbatul întâlnea vreo femeie tânără, încă neinițiată, neputincios era să treacă adiafor mai departe – și, Doamne, cât s-a mai rugat omul ăsta la Domnul să-i dea puterea de a rezista ispitei, dar se făcea că Domnul era, de acuma, surd la chemarea robului Său – așa că o iubea, cu toată ființa, pe tânăra femeie-ndulcindu-și amarul zilelor cu ea, pân’ ce era mult prea târziu să o mai poată salva. blestemat să prelungească, la nesfârșit, trista poveste de iubire a sinuciderilor în lanț.
perfuzii optice
de câte ori m-alinți
cu o văpaie
pe piept
mi-apare câte-o
sărutaie
dar de-ar fi să mă comor
iubitule
nu-ți face mea pulpa
căci n-a fost sânucidere
ci doar
mal-praxis
la concord’
trup sau suflet?
moartea mea-i o tipă de gașcă
se trage de șireturi cu toate femeile tale
fără discriminare
te bate măr la șah
pe facebook
nu folosește niciodată diacritice
deși, altminteri, e foarte exactă – cică-i mai in/excitant așa
doar de sărbători e rea, vanitoasă, lipsită de spirit de echipă
pe tine te-adoră de câte ori mă inviți s-o fac fericită pe ea
trăim, cum s-ar spune, de ani buni, într-un mélange à trois
moartea mea are dinții rujați
fiindcă-i spurcată la toate-încheieturile
îi place bâlciul, viața pe băț și ringhișpula
și tot repetă-ntr-una de ce de ce de ce – de zici că-i bătută-n cucuie
o recunoști ușor că umblă moartă-coaptă
goală prin antiteatru
spre deosebire de mine ea n-a citit niciodată rushdie și
nu știe ce-i aia rușinea
de spectatorii nepoftiți
la ale noastre satanice
fins
moartea mea te ține minte din 11.09
dar nu te dă de gol
în adn ai tu ceva, un du-te vino
pe sub centură
adevărul gol-goluț
e că moartea mea ține la tăvăleală
îi ești simpatic
sau poate c-ai momit-o și pe ea
luând-o drept alta,
din nou, virginie
acum zace cu ochii pironiți
de dimineața până seara în borduar
i s-a urât de conversație
și de filozofie
s-a umplut de cocoșuri și umblă coconată
călare pe-un pistruț
cu capul turtit și compreși
nu-i mai trebuie nici masaj erotic
la umărul lui siegfried –
zice că te-a surprins la două noaptea
c-o prostitatuată-ntr-un ring – eu precis nu eram
(eu te-așteptam într-o benzidărie, înfășurată-ntr-un zadar)
de-atunci a apucat-o
o tuse oarbă noră
cu soarta și ține morțiș că n-o să mă vadă-ntr-un
ménage à trente (cică-ar fi număr cu ghinion)
moartea mea – tipă de gașcă la vremea ei,
dintr-o bucată –
nu-și mai găsește prostul
pe lume
între timp și-a schimbat giumbușlook-ul
a trecut pe prozodiac
și-a luat inima-n dinți, s-a ras cu cenușă-n cap,
și-a pus centrală, termopane, silicoarne
are buzunarele doldora de petrecutul meu
strugurile rele zic c-ar fi devenit și nimfomamă
că și-a pierdut capul la șah
dar nu există probe-n acest naz
acum ține, numai ochi dulci,
condica absențelor vrând-nevrând constante
moartea mea – tipă de gașcă de carieră,
locuiește-n capitala happy,
(lumea zice că reface trotuarul, dar ce știe lumea?)
și face nopți albe-n zilele mele cu negri populate
de zbaterile zadarnice ale unei oarecare zeițe
(katha)kali
cea mai frumoasă cucerire din siburg
iubitule, azi ești fermecat de
sărbătoarea alteia –
cea mai frumoasă carne dalbă din siburg
(sau din împrejurimi)
ițită din țara minunilor
călare pe-un bidiviu de țară
cam sașiu
în tinerețe-ți era curvă-n bătătură
de cultură
dar au trecut, iubitule, anii ș-acuma
într-o femeie ce vede color și știe cu prisosință
să țeasă cuvinte
și vorbe de-amor
dintr-un pat ‚perecheată
(cu altul)
drept e să te refugiezi
cătând perfecțiunea –
mișcându-se-n ritmul inimii tale într-una
sărându-ți pielea minunată
naufragiind
ficțiunea
(din volumul la vita è bella, în curs de apariție la Editura Diacritic)