poeme
ALEXANDRA NEAGU

poeme

Articol publicat în ediția 10 / 2017

 Motto: “ Să vrei înapoi carnea şi sângele ficţiunilor tale:
iată prostia, iată demenţa.” –

Mariana Marin

 

#ţesut viu

Niciun nor electric deasupra capului

de-o vreme, nimic care să-mi frângă miocardul.

Tot mai fericită şi tot mai puţin speriată,

gata să-nfrunt

haosul străzii, să trăiesc o vreme-n ziare,

fără pastile şi pansamente, după atâta timp

în care am lâncezit

pe canapea şi am prins rădăcini

în pagini web inutile, în cadrul ăsta

casnic, cu miros de resemnare.

Ca după multe luni în spaţiu, mă-ntorc

pe planeta pământ,

şi zici că-s rahitică

atunci când mă vezi, printre oamenii ăştia uriaşi,

serioşi ca-n icoane.

Palidă şi nervoasă, reconectată

la reţeaua vie, la fel de criptată a omenirii, bântui ruinele unui oraş

îngropat sub supermarketuri.

Viaţa, în strălucirea ei de gunoi, m-atrage.

Şi nu-i zi în care să nu alerg spre ea

ca o sinucigaşă printre maşinile din ceaţă.

 

# Exhibit no.1

Ce o să mai rămână

din noi,

iubire,

 

oase, păr şi unghii

aşezate după frumoasa

radiografie a morţii,

poate un volum de poezie bună,

citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint

şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre

ca filmele lui kubrick în care

ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat

să le iubim,

 

câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut

să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,

de la care

am învăţat cum să ne scoatem

viermii din inimi şi cum să

coasem găurile acelea,

cărora le-am citit din ginsberg şi plath,

pe care i-am infectat

cu demenţa noastră,

cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul

noaptea şi cât de nesigur,

 

o garsonieră goală într-un cartier mort,

câteva mărunţişuri

uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului

pe care l-am strivit de perete

într-o mică criză de furie,

 

ce-o să mai rămână din noi,

iubire,

 

mă întreabă

vocea asta neagră

din capul meu

pe care o cunosc dintotdeauna.

 

#cântec naiv 0.2

Aceleaşi ticuri şi acelaşi tremur

repetate-n intimitate

mă epuizează. Mă-nvârt în cuşcă,

monotonia e pentru mine

noul cancer, termita

scăpată-n creier. O migrenă agresivă mă-ncearcă,

de când nu eşti aici,

în nopţile hidoase şi reci,

mă trezesc şi văd de fiecare dată ceva

mişcându-se şi scâncind

în beznă. Mă arunc în virtual

ca în nişte braţe false, mă arunc şi aştept, ca o naivă,

să mă consoleze ceva.

 

Fug la fereastră, nu sunt decât o radiografie sinistră, stând aşa,

deasupra oraşului,

un corp suspendat în teroarea nopţii,

un amestec de insecte dezorientate

care se strivesc unele de altele

în tăcere. Stau şi veghez

deasupra tuturor, de la etajul 4, garsonierele mici

şi negre ca nişte găuri de şoareci.

Stau şi veghez şi asta îmi plusează, pentru o vreme, curajul.

Aştept dimineaţa

cu razele ei tehnicolore şi fantome împrăştiate în ceaţă.

Magică şi neînfricată

aştept

să-nvingem

monotonia de astăzi.

 

# cutia dragoste

Iată, din mijlocul acestui dezastru industrial,

din incubatorul ăsta numit dragoste

în care am trăit atâta timp infantil, viaţa pare minunată. Aici, între patru pereţi,

împrăştiaţi în mii de pixeli

organici, unde am creat acest soare fantastic, artificial,

experimentăm un existenţialism profund, un dans

straniu în mijlocul unui ring de box. Cu minţile

deconectate de la marile ecrane,

cu inimile vibrând agresiv pe boxe, de unde iese

această muzică nepământeană, suntem fericiţi. Şi nu, nu ne amăgim,

e o fericire raţională,

din cele în care pluteşti şi te dezintegrezi,

şi treci aşa curat

prin sufletul celuialt cu ochii larg deschişi.

Şi nu, nu-i nimic care să ne tragă înapoi,

nimic care să treacă

printre aceste gratii.

 

Aici, în centrul

acestui dezastru tehnicolor, în povestea asta

ameţitoare, suntem fericiţi.

M-aş putea obişnui cu asta.