poeme
MARIANA BOJAN

poeme

Articol publicat în ediția 10 / 2017

Prietenii mei de Dincolo

 

Stau pe mal

Îmi trag sufletul

Cum aş trage

Un sac cu apă.

Cântecul serii

Îmi răstoarnă copilăria în râu.

Dincolo, prietenii mei

Marcel, Olimpia, Vasile,

Vusea, Rascolea şi Petre

Şi fiorul uitat pe pământ

Ce-mi desenează lebede albe

Pe gânduri…

Îi caut în carnea de flori

Ce se zbate pe maluri,

În această sare pe umbre

Care ne separă…

Dumnezeu a coborât târziu

Din sângele lui luminos

Ne-a dat Timpul

Să-l trecem peste munte

Şi ne-a lăsat singuri

 

 

Cum se face…?

 

Cum se face

Că nu e nimeni lângă mine

Când cosesc iarba

În spatele casei

Ori, noaptea când îmi zboară prin inimă

Cocori sângerii?

 

Cum se face

Că nu-i nimeni lângă mine

Când şlefuiesc

Mica mizerie a zilei

Până când între cuvinte

Irupe o mică scânteie?

 

Cum se face

Că nu-i nimeni lângă mine

Când hula îmi zboară acoperişul

Iar eu devin

Insula propriului meu corp

Aşteptând încă o dată

Şi încă o dată

 

 

Covorul de iarbă

 

Copilule, nu ştiu unde eşti,

nu  ştiu ce faci

Când albastrul întinde mâinile

după sufletul meu

Şi simt o durere ascuţită

în umbră

 

Copilule, nu ştiu unde eşti,

nu ştiu ce faci

Când îmi trec prin corp

animale speriate

Şi ziua încetinită

în duhul ei întunecat

Nu se mai aude

 

Copilule, nu ştiu unde eşti,

nu ştiu ce faci

Când iarna îmi trage

de sub picioare

covorul de iarbă

Şi noaptea trece pe lângă mine

Cu o altă cetate în gând …

Pietre înfuriate

 

Genitorii mei

Două pietre înfuriate

Care se detestă

 

Sângele meu

Încă se mai împarte

În două râuri potrivnice.

 

Am fost propriul meu copil

Şi propriul meu soldat

Am purtat războaie

Cu Frica,

Această domnişoară

Depeizată, decerebrată,

Care duce Lumea

Spre împlinirea ei

Mitologică.

 

Îi port cu mine în alb

Resemnată  precum un cimitir

De o mie de ani.

 

 

Homles

 

O rostire fără cuvinte

fără anotimpuri, fără temperatură,

îmbrăţişând câinele mut

al gerului.

Din el au plecat

toate păsările

care-l ţineau în aer.

Pacient al gropilor

de gunoi

lipăind indiferenţa apoasă

a libertăţii sale.

Nici o uşă nu se deschide…

doar vântul

construit din cuburi de aer

precum o casă goală…

Îmi trage cu ochiul

prin sticla de basamac

din purgatoriul acceptat…

 

Oraşul

un dans fluturist

la picioarele sale.

 

 

Viaţa pe tăcute

 

A năvălit

vântul de primăvară

cum un fecior zevzec

în toiul jocului

Îi recunosc

sângele înfuriat

în iarba udă.

Un copil

îi trage un picior

unui pom înflorit.

Stă ce stă şi îi mai trage unul…

Supărat

De ce nu poate să zboare?

Supărat

se învârte pe călcâi

şi intră în casă

Tocmai când explodează

Albul

Şi rozul

Şi Verdele

 

Pruncul ascuns

 

Mama mea

Păstra la sân o tăcere.

Un prunc ascuns

Care creştea, creştea…

Din când în când

Mama scăpa o lacrimă

Care lumina ungherele…

Apoi lua o lingură de lemn

Cu care chema câmpul

Şi pădurea şi ieslea

Şi nici nu ştiu cum

Dimineaţa

Totul era înfloare

                        Din ciclul Viaţa pe tǎcute