cronica filmului
CĂLIN STĂNCULESCU

„Octav”, „Perfect sănătos” și alte evenimente

Articol publicat în ediția 11-12/2017

Începutul lunii octombrie a adunat cinefilii la un eveniment cinematografic, greu de comparat cu altele. Este vorba de premiera filmului Octav, semnat de un debutant în filmul de ficțiune de lungmetraj, fiul celebrului dirijor Sergiu Celibidache, Serge Ioan Celibidachi. Sărbătoarea (din ziua de patru octombrie a.c.) de la Sala Palatului, premiera filmului Octav, dublată de o inedită expoziție de fotografii, cu principalii interpreți, atât la filmări cât și în alte momente definitorii, a adunat aproape patru mii de spectatori, fapt greu de imaginat la o premieră românească, comparabil doar cu premiera filmului Bacalaureat de Cristian Mungiu, petrecută în primăvară tot la Sala Palatului.

Octav focalizează pentru spectatori câteva teme importante din viața fiecărui om, și anume copilăria, amintirea, nostalgia, prima dragoste, camaraderia, ștergerea diferențelor sociale, renunțarea și asumarea consecințelor prezentului, după o existență ce se apropie de un secol. Octav (Marcel Iureș) are peste opt decenii de viață, care i-au oțelit forța de a se lupta cu birocrația statului postcomunist pentru a-și redobândi casa părintească. Decizia juridică de retrocedare, facilitată și de abnegația prietenului din copilărie Spiridon (Victor Rebengiuc), îl va obliga pe Octav să vândă proprietatea părinților, nu fără a răsplăti generos pe apropiații familiei, Spiridon fiind primul beneficiar. Regizorul îl situează pe Octav, pe undeva, în proiecția figurii paterne, iar asta se vede cu claritate din machiajul și gestica actorului, dar și din replicile ce condensează ceva din filosofia de viață și creație a marelui artist, care a fost dirijorul (și nu numai) Sergiu Celibidache. Construit pe seducătoarea propunere a rememorării trecutului, fără a altera vârsta protagonistului, prezent în paralel, dar cu celelalte personaje de referință la vârstele originare, scenariul propune spectatorului o baie romantică într-un univers atent elaborat, marcat de forța temelor enunțate, în care familia este principalul reper, iar relațiile interumane ies din zona influenței unui melodramatism păgubos. Octav își va vinde casa unor tineri bănuiți de a avea un respect pentru locuri, lucruri și obiecte, purtătoare de nostalgii, doar după ce a ascultat propunerile mercantile avansate de un antreprenor, jucat excelent pentru a convinge, nu doar spectatorii, de Vlad Rădescu. Oaza copilăriei lui Octav este populată de aducerile aminte ale protagonistului, însoțit mai adesea de prima dragoste, o puștoaică, aflată încă la vârsta grădiniței. Forța sentimentelor din momentul revederii celor doi prieteni, situați la multe grade sociale depărtare unul de celălalt, este sugerată prin deplina cunoaștere a naturii umane de către cineastul debutant în filmul de ficțiune.

Marcel Iureș declara, la conferința de presă, cu modestia ce caracterizează un mare artist, este cel mai frumos rol pe care l-am primit până acum.

De la jocurile copilăriei, evocate alături de o formidabilă trupă de interpreți de vârsta grădiniței, în frunte cu Eric Aradits, ce-l joacă pe Octav copil ( echipa îi mai cuprinde pe Alessia Tofan – Ana, David Băcescu – Matei, Victor Solomon – Paul, Andra Iliescu – Nina, Giulio Dinu – Ștefan, Stelian Șoldan – Spiridon), la superbele dialoguri între Octav, în prezent și iubita sa, cu peste șapte decenii în urmă, sunt țesute dimensiunile nostalgice și tulburătoare ale unei vieți de familie, generatoare de persistente amintiri. Momentele definitorii ale trecutului sunt trăite prin prisma conștiinței unui venerabil octogenar, cu ticurile vârstei, dar și cu umorile primelor vârste.

Imaginea picturală semnată de Blasco Giurato contribuie decisiv la atmosfera nostalgiei, la poezia vieții de familie cu bucuriile și dramele ei, după cum muzica lui Vladimir Cosma, autor a peste patru sute de partituri dedicate celei de a șaptea arte (printre care Cinema Paradiso al lui Giuseppe Tornatore), potențează fericit vizualizarea dorului, sugerează inspirat aerul romantic al interbelicului, surprins fără furii vindicative.

Compozitorul și constructorul coloanei sonore declara: „este foarte emoționant pentru mine de a fi scris muzica acestui film, fiind oarecum și povestea vieții mele – reîntoarcerea acasă, după o viață întreagă, revederea țării, a locurilor unde m-am născut, revederea prietenilor, reconectarea cu propria copilărie. În plus, este un film important pentru mine prin faptul că este realizat de Serge Celibidachi, pe care îl cunosc de când era copil și am participat, oarecum, la formarea lui ca regizor.”

Prezentat, după ecourile superlative înregistrate în caietul program al filmului, în Italia, SUA sau Belgia, Octav poate fi admirat în sălile Cinematecii Române. În ceea ce mă privește, sper într-un lung parcurs la festivalurile internaționale de film, unde opera dirijată de Serge Ioan Celibidachi, va avea, poate, șansa unor prestigioase premii.

O regizoare cu o operă substanțială în genul documenta, răsplătită cu numeroase premii internaționale, a ales cu zece ani în urmă calea ficțiunii de lungmetraj, nu fără a face spectaculoase experimente de mixaj între tehnici, aparent incongruente, pentru puritatea demersului stilistic (mă refer, în primul rând, la Crulic sau drumul spre dincolo (2011) dedicat românului decedat în urma grevei foamei purtată într-un loc de detenție din Polonia, eveniment care a dus și la demisia ministrului nostru de Externe, Adrian Cioroianu) .

În recenta premieră, Perfect sănătos, Anca Damian nu mai amestecă animația cu ficțiunea, ci se dedică unui caz de moarte suspectă în familia unui înalt judecător al cărui fiu, bulversat de tragicul eveniment, are reticențe față de aparențele înscrise în concluziile anchetei privind decesul. Într-un stat în care corupția încă domnește cam pe la toate nivelele, fie ele sociale, fie politice, un asemenea subiect rimează tare mult cu Italia anilor ‘80, unde comisarul Cattani se lupta cu Mafia, polivalentă, poliprezentă, atotputernică și greu de lichidat. Meritul Ancăi Damian este acela de a învălui cu inspirație trama de thriller, care poate fi capcana în care cade spectatorul nepregătit, într-un mult mai grav registru de rechizitoriu la adresa unei societăți care nu oferă speranțe membrilor săi.

Judecătorul nostru, mort accidental din cauza unei căzături pe treptele unui restaurant, unde petrecea cu prieteni și colegi juriști, este jucat cu inspirație și aplomb de Vlad Ivanov, actor care, neavând un rol întins, potențează cu intensitatea trăirilor partitura care-i oferă replica memorabilă, aceea că poate dormi liniștit pentru că n-a făcut nicio măgărie. Andrei este fiul care încearcă aflarea unui adevăr greu de găsit în noianul semnelor de întrebare în care îl introduc, fie mama vitregă, fie prima iubită, întâmplător regăsită în Clujul (oraș natal al regizoarei), filmat admirabil de Oleg Mutu, fie colegii tatălui său. Investigația lui Andrei (jucat excelent de Anghel Damian) nu aduce clarificarea necesară unei morți suspecte. Dar căutările sale, atent construite fără multe vorbe, cu dialoguri eficiente, fără explicații inutile, construiesc trista ipoteză a unei complicități majore, care poate îngropa și pe cel mai capabil judecător. Tensiunea, suspansul atent dirijate de Anca Damian se transformă într-un imens semn de întrebare adresat spectatorului. Ba chiar mai multe! Până când mai acceptăm fuga de adevăr în favoarea corupției? Până când incompetența poate fi ascunsă chiar de crime? Până când vom fi orbi la marionetele care dictează în lumea de azi? Este un mesaj pe care cred că Anca Damian l-a lansat fără ipocrizie, cu credința fermă în misiunea artistului care trebuie să facă un gest pentru societate, mai mult decât opera sa.