interviurile VR

KGB, COMUNISMUL ȘI EUROPA DE AZI

Articol publicat în ediția 1-2/2018

THIERRY WOLTON în dialog cu TUDOREL URIAN

Thierry Wolton, în anul 1986 ați publicat o carte, Le KGB en France (KGB-ul în Franța Humanitas, 1992 – n.m.), în care scoteați în evidență câteva metode folosite de KGB pe scena internațională, pe care le găsesc foarte actuale. De exemplu vorbeați acolo de un plan de acțiune, intitulat modest „măsuri active”. Cel puțin din punctul meu de vedere, ele seamănă izbitor cu ceea ce astăzi numim „războiul hibrid”. Cel puțin în privința scopului final: destabilizarea democrațiilor.

Aveți absolută dreptate. Există în mod evident o asemănare, o continuitate, în orice caz. Ceea ce astăzi numim fake news se numea în vremea comunismului „măsuri active”. E adevărat și că, de exemplu, ingerințele internauților ruși în campania electorală din Statele Unite ale Americii, se vorbește acum de niște posibile ingerințe în Germania și foarte posibil în alte state, tot de acolo par să se inspire. Se vede clar o voință, poate nu neapărat de a destabiliza, dar, în mod sigur, de a influența opinia publică, ceea ce era exact rostul „măsurilor active” avute în vedere de KGB încă de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Exact, când am recitit zilele trecute în cartea dumneavoastră despre „măsurile active”, mi-am spus: „Wow, dar este exact ceea ce se întâmplă în aceste zile în Europa”.

Bineînțeles. Înainte „măsurile active”erau specificitatea unică a serviciilor secrete, în orice caz a KGB la vremea respectivă. Astăzi, ingerințele sunt mult mai vaste, este imposibil ca în spatele fiecărui internaut să mai stea câte un ofițer de informații care să controleze fiecare mesaj. Dintr-o rațiune foarte simplă: mijloacele de informare în masă au astăzi cu totul altă dimensiune.

Progresul tehnic…

Absolut! Progresul tehnic, firește. Atinge instantaneu un număr imens de oameni. Înainte erau obligați să conceapă documente false, chestii de felul ăsta, redactate la mașina de scris. Acum e suficient să pui un text pe o rețea socială și el este imediat reprodus, reprodus, reprodus, reprodus, reprodus prin share-uiri succesive, ajungând să influențeze spontan zeci, sute de mii de oameni. Obiectivul rămâne însă același, tehnica de influențare este, grosso modo, aceeași, dar mijloacele au crescut considerabil.

Cum ați putea denumi astăzi regimul lui Putin? Mai poate fi el numit un regim comunist?

Nu! Rusia lui Putin nu mai este un regim comunist. Nu mai este nici un regim totalitar. În fond, ce e un regim comunist? Este un regim dirijat de un partid marxist-leninist, cu un secretar general, un comitet central, o verticală a puterii și o ideologie unică. E clar că aceste criterii nu mai corespund Rusiei lui Putin. E drept, nu se poate spune că partidul lui Putin, Rusia Unită, nu este dominant, dar există și alte partide, inclusiv partidul comunist. Nu se mai poate vorbi de partid unic. Un prim lucru.

Presupun însă că există și partide care sunt, în fond, niște extensii ale partidului lui Putin…

Bineînțeles că sunt și false partide, care să mimeze pluralismul și să preia unele sarcini stânjenitoare pentru democrație ale partidului dominant, înțeleg asta, dar chiar funcționează și o opoziție reală. Pe de altă parte, chiar dacă s-a diminuat mult în ultima vreme, există în Rusia și o mică presă liberă, ceea ce nu era cazul în timpul Uniunii Sovietice, unde nu exista niciun fel de presă liberă.

Un pic riscantă această presă liberă.

Bienînțeles, există ziariști omorâți, dar ea există. Până la urmă asta este ceea ce contează. În plus, ideologic vorbind, Putin nu este atras de comunism. A încheiat povestea asta. Obsesia lui Putin este cea naționalistă. Este obsedat să redea Rusiei mărcile identitare ale fostei Uniuni Sovietice. Mizează pe nostalgie și aceasta este una dintre explicațiile succesului său pentru că, trebuie să o spunem, o bună parte dintre ruși aderă la personalitatea sa. Rușii au suferit mult de pe urma prăbușirii comunismului. Au suferit economic, în primul rând, dar și în orgoliul lor, pentru că din statutul de mare putere s-au trezit aproape de lumea a treia. O dezamăgire care a rănit profund poporul rus. Putin însuși a suferit din plin această traumă și de aceea obiectivul său – nu știu dacă îl va atinge sau nu – este acela de a reda Rusiei prestigiul pe care îl avea Uniunea Sovietică înainte, acela de a discuta de la egal la egal cu Statele Unite ale Americii. Să nu uităm că în timpul războiului rece discuțiile erau bilaterale. Moscova și Washington reprezentau cei doi poli de putere ai lumii. Nu mai este cazul și astăzi, când China este cel puțin la fel de influentă ca Rusia. De aceea, tot ceea ce poate face – și cu asta mă apropii din nou de prima dumneavoastră întrebare – pentru a jena, pentru a da bătăi de cap democrației occidentale, Putin este dispus să facă. Aș numi asta, „diplomația iritabilității”, în sensul continuei tulburări a apelor. Pentru asta folosește internetul spre a influența opinia publică din țările occidentale, cochetează cu toți dușmanii Vestului, Iranul, Venezuela etc. Am citit în presa de ieri că liderii Coreei de Nord caută să iasă de sub tutela Chinei și întind o mână Rusiei. Sunt sigur că Putin se va precipita – poate nu direct, pentru că nu cred că riscă să-și pună toți occidentalii în cap – dar va ajuta discret Coreea de Nord care este considerată principalul dușman al lui Donald Trump. Și se pare că această „diplomație a iritabilității”, a provocării de dureri de cap occidentului, cu scopul de a reda Rusiei importanța internațională pe care o avea Uniunea Sovietică, funcționează foarte bine, dacă e să ne uităm la Siria, de exemplu. Astăzi, dosarul sirian nu poate fi rezolvat, dacă se face abstracție de Rusia. Rusia ocupă o poziție centrală în rezolvarea crizei siriene. Cel puțin în acest caz particular al Siriei, Rusia a reușit să dea lovitura. Aceasta este continuitatea despre care se poate vorbi între Uniunea Sovietică de ieri și Rusia de astăzi. Dar, încă o dată o spun, Putin nu este un comunist. Este un naționalist rus. Iar asta s-a văzut și la celebrarea centenarului scurs de la preluarea puterii de către bolșevici, la 7 noiembrie 1917. Nu a făcut deloc exces de zel în a sărbători acest eveniment. Pentru că Putin nu-l iubește pe Lenin. Îl detestă. Actualul președinte consideră că Lenin a sacrificat Rusia pe altarul viziunii sale internaționaliste. Nu-i place deloc dimensiunea revoluționar-internaționalistă a viziunii lui Lenin. Dimpotrivă, se simte cu mult mai atașat de Stalin pentru că național-comunismul lui Stalin, dezvoltarea comunismului într-o singură țară sunt lucruri care îi merg la inimă. De aceea, în cărțile de istorie care sunt scrise astăzi pentru elevii ruși, Stalin este un personaj eminamente pozitiv.

Democrația suverană!

Da, exact (râde). Pentru a continua ideea, la nivelul funcționării puterii există multe asemănări între Uniunea Sovietică de ieri și Rusia de azi. De pildă, verticala puterii, care este foarte, foarte puternică de la venirea lui Putin la conducerea țării. Cu diferența că, dacă înainte verticala puterii era controlată de partidul comunist, astăzi este sub controlul direct al Kremlinului. Există, cum se vede, continuitate în istorie, dar există și diferențe.

Care sunt liniile directoare ale politicii lui Putin? Sesizați vreo deosebire între principiile și metodele de guvernare din primii săi ani la putere, despre care ați scris în volumul Le KGB au pouvoir, publicat în anul 2006 (carte tradusă în românește cu titlul KGB la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, 2008) și ceea ce face astăzi? Mai ales că a existat și un intermezzo în intervalul său de exercitare a celei mai importante funcții în stat.

Dmitri Medvedev, înlocuitorul lui Putin din momentul în care prevederile constituționale i-au interzis să obțină un al treilea mandat consecutiv, nu a fost decât o marionetă. Putin a fost mereu dirijorul din umbră sau aflat la vedere.

A existat vreo cât de mică schimbare sau Putin de azi este același Putin de la începutul anilor 2000?

Este același Putin. Are, cu siguranță, aceeași personalitate. Se poate spune orice despre Putin, dar să fim clari: nu e un imbecil, nu e un cretin. În momentul în care Vladimir Putin a preluat puterea, în anul 2000, Rusia era într-o stare de lichefiere totală. Rusia rămâne și astăzi într-o stare de lichefiere pentru că, pur și simplu, pe Putin nu îl interesează să redreseze Rusia, nu are treabă cu asta. Pentru el, propria imagine contează mai mult decât puterea economică. De ce nu poate Putin să redreseze Rusia? Pentru că, în realitate, el este capul unei mafii. Asta este adevărata problemă. Iar mafioții nu au niciun interes să îmbogățească țara, să aducă prosperitate cetățenilor. Mafioții au un singur scop: să se îmbogățească pe ei. Toți oligarhii strânși în jurul lui, care se raportează la el ca la un capo mafioso, își urmăresc exclusiv propriile lor interese și nu interesele fundamentale ale Rusiei, iar ale poporului rus, cu atât mai puțin. În momentul în care a venit la putere, Vladimir Putin a fost reprezentantul mai multor forțe. Acestea erau forțe de supraviețuire a Uniunii Sovietice. Erau în primul rând forțe ale KGB care, să nu uităm, era paznicul comorii de partid. Se știe că grație KGB au fost extirpați, înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, miliarde de dolari. KGB s-a ocupat de asta. Așadar, Vladimir Putin era reprezentantul KGB. Nu era reprezentantul partidului, era reprezentantul KGB-ului. Apoi, era reprezentantul mafiei care a pus mâna pe putere. Să mă explic. Când Boris Elțîn a privatizat economia sovietică în anii 1992-1993-1994, specialiștii care au condus acest proces au făcut erori monstruoase crezând că pot instaura liberalismul de pe o zi pe alta într-o economie hipercentralizată. În felul acesta au vândut „nestematele coroanei” industriei sovietice. Dar cine avea bani să le cumpere? Aproape nimeni nu avea bani la vremea respectivă. Singurele puteri care aveau bani erau cei cu acces la banii partidului – puși deoparte de KGB – și mafia care exista și la vremea respectivă.

Mafia nu era și ea sub controlul KGB?

Nu era sub controlul KGB. Era apropiată de KGB, se poate spune că uneori lucrau împreună, dar puterea mafiei era prea mare pentru ca serviciul secret să poată pretinde că ar putea să o controleze. Dar oamenii care au recuperat această comoară – este o comoară de fapt; nu vorbesc de bani, pentru că financiar Rusia era o ruină, dar petrolul, gazul, minereurile… Rusia e cea mai mare țară din lume, posedă resurse gigantice de bogății naturale – oligarhii care au fost puși în funcții proveneau toți din aceste forțe subterane. Când Putin a venit la putere, a organizat bine toate aceste lucruri în așa fel încât să-i facă să prospere pe toți acești oligarhi. În prezent există vreo 20 de oligarhi, care sunt multimiliardari, toți au conturi secrete în paradisuri fiscale. Putin însuși este foarte bogat. CIA îi estimează averea la peste 40 de miliarde de dolari, nu știu dacă este adevărat, prea puțin contează. Așa cum vă spuneam, această oligarhie nu urmărește decât propriile sale interese, nu e deloc preocupată de interesele Rusiei. De aceea Rusia nu va putea deveni o mare putere, așa cum a fost la vremea ei Uniunea Sovietică, chiar dacă și ea a fost un colos cu picioare de lut. Putin nu are mijloace pe măsura ambițiilor sale. Dar, din cauza lui nu are mijloace pe măsura ambițiilor sale. Mă refer la ambițiile sale naționaliste. Pentru că are mijloace pentru ambițiile sale personale, dar nu pentru ansamblul țării. Cel mai mare adversar al lui Putin în tentativa sa de a face ca Rusia să devină o mare putere este Putin însuși. Sistemul său îi este cel mai mare adversar. Pentru că sistemul nu-i permite Rusiei să-și formeze bazele economice și sociale care, eventual, i-ar putea permite să aibă ponderea necesară impunerii pe scena internațională, altfel decât fie prin utilizarea forței – ca în Crimeea, Donbas -, fie prin „diplomația iritabilității”, despre care am vorbit mai înainte, fie prin ajutorul dat tuturor dușmanilor democrației. Grosso modo acestea sunt caracteristicile regimului lui Vladimir Putin.

În ultima vreme se vorbește tot mai insistent despre influența lui Putin în țările din fostul bloc comunist european și din Europa de Est. Mai toate țările din această categorie sunt mai mult sau mai puțin destabilizate în momentul de față. Polonia cunoaște o mare derivă, România, de câteva zile, pare să intre într-o derivă totală, Ungaria și Cehia par și ele să o fi luat razna, Turcia, pe care nimeni nu mai pare capabil să o înțeleagă. Este o impresie paranoiacă sau regimul lui Putin și-a băgat coada în toate aceste țări?

Eu nu cunosc dedesubturile politice, nu am de unde să știu ce se petrece în straturile de adâncime, dar este clar că ura – este cuvântul exact pe care îl folosesc în Franța -, ura lui Putin față de occidentali este dincolo de orice îndoială. Putin este convins că prăbușirea comunismului nu a fost cauzată chiar de comunismul însuși, ci de puterile occidentale. El pare incapabil să gândească în alte categorii, dar pentru mine este clar că occidentalii nu au avut niciun interes să favorizeze căderea comunismului. Mai mult decât atât, am scris acest lucru în ultima mea carte, puterile occidentale au făcut totul, absolut totul pentru a prezerva sistemul. Se temeau de urmări: ce se va întâmpla, în ce direcție o vor lua lucrurile, ce va face poporul etc. Toată lumea se teme de popor. Fie că e vorba despre un stat democratic, fie despre un stat totalitar, poporul rămâne un mister pentru guvernanți. Așa cum o spun în volumul al treilea al cărții mele, democrațiile nu au favorizat căderea comunismului. Ele nu au făcut decât să o constate. Convingerea lui Putin că occidentul este vinovat de prăbușirea comunismului este paranoiacă. Prin raportare la asta, ne putem închipui că principala sa ambiție este să-și ia revanșa. Viziunea lui este de tipul: ne-ați făcut să ne prăbușim, vă vom face același lucru. E clar că, în gândirea lui Putin, tot ceea ce a fost revoluție („revoluție de catifea”, „maidan”, etc) – România este un caz aparte, nu intră aici, pentru că România este singura țară în care proiectul gorbaciovist a mers cu adevărat, preluarea puterii de către Iliescu, acesta a fost proiectul gorbaciovist, de a aduce în fața publicului comuniști prezentabili – a fost un complot occidental. Dar să revin. Spuneați că ar putea fi vorba de paranoia în a-l vedea pe Putin în spatele dificultăților pe care le au Polonia, România, Ungaria…

Nu e vorba de dificultăți, ci de schimbări de direcție…

Bineînțeles, am înțeles perfect, de schimbări de direcție, de reculuri, de întoarceri spre trecut. E foarte clar că Putin este foarte mulțumit de ceea ce vede, că, dacă ar putea să ajute aceste tendințe, grație internetului, rețelelor sociale, ar fi imediat dispus să o facă. Are tot interesul să consolideze aceste tendințe de întoarcere spre trecut pentru că vede în toate acestea o revanșă la prăbușirea comunismului.

Mie simpla revanșă mi se pare o miză prea mică. Observ că în toate aceste țări se învârt aceleași teme: un naționalism din ce în ce mai agresiv, o clasă de „oligarhi”, îmbogățiți prin practici obscure, unii ajunși în situația iminentă de a da socoteală în fața justiției, care își folosesc banii și relațiile pentru a spulbera sistemul juridic, pentru a încuraja tendințele autarhice și pentru a diaboliza occidentul. Totul seamănă la detaliu cu acele caracteristici ale regimului lui Putin, pe care l-ați descris atât de bine.

Da, da, da! Aveți perfectă dreptate. Eu sunt însă incapabil să percep dacă în spatele tuturor acestora stă o voință politică exterioară…

Exact asta e problema: dacă unii încearcă să imite sistemul rusesc, spontan sau întregul proces este dirijat de o voință politică transfrontalieră…

Poate amândouă. Poate există o tendință spontană, care este ghidată din mers. Uite, dacă luați evenimentele din 1989. Există pe deoparte o spontaneitate populară și, pe de altă parte, o instrumentalizare a acestei voințe populare. În final, a învins instrumentalizarea. Este posibil ca în România să se întâlnească din nou acest tip de voință a unor oligarhi de a pune mâna pe putere, inspirați de modelul rusesc și o acțiune subterană a rușilor care să faciliteze o astfel de evoluție.

Mi se par izibitoare asemănările dintre toate aceste țări care, brusc, par să se fi virusat din interior.

Sigur, sigur, sigur. Iar scopul pare peste tot același: distrugerea statului de drept. Vor să distrugă până și cele mai mici semne ale statului de drept.

Recent ați publicat o monumentală istorie a comunismului mondial. Trei volume de peste 1000 de pagini fiecare. Care mai este astăzi interesul pentru un asemenea tratat, în condițiile în care există deja un alt tom gata să descurajeze prin dimensiuni și pe cei mai frenetici cititori, Cartea neagră a comunismului?

Nu există nicio concurență tematică între cartea mea și Cartea neagră a comunismului. Eu mă ocup de istoria mondială a comunismului, în vreme ce Cartea neagră… are în vedere exclusiv formele de represiune, crimele comunismului. Eu povestesc felul în care a fost cucerită puterea în fiecare țară, cum s-a impus, care erau caracteristicile specifice fiecărei țări din vechiul sistem comunist. Este rodul a zece ani de muncă. Am scris și despre felul în care țările occidentale au văzut și s-au raportat la aceste țări comuniste. Vorbesc despre complicitățile lumii occidentale. De fapt, eu înglobez totul, în vreme ce Cartea neagră… nu reprezintă decât un aspect din istoria comunismului. Practic, încerc să acopăr o bună parte din istoria omenirii în secolul XX. Nu știu în ce măsură am reușit, dar am încercat să iau fiecare țară în parte, fiecare partid comunist. Vorbesc despre viața cotidiană din fiecare stat comunist, mă refer inclusiv la bancurile care circulau în aceste țări (există bancuri rusești, chinezești, românești etc.), pun în evidență formele de rezistență specifice (rezistența țăranilor, rezistența intelectualilor, lupta sindicalistă etc.). Așadar cartea mea prezintă o viziune globală, în vreme ce Cartea neagă… nu surprinde decât un aspect al istoriei. Este un lucru complet diferit. Lăsând modestia deoparte, trebuie să vă spun că această trilogie a mea este unică în lume. Nimeni nu a mai făcut până acum o asemenea muncă. Mai ales că eu am lucrat singur, în vreme ce Cartea neagră… este o operă colectivă. Ultima diferență, cartea mea este o narațiune, eu povestesc lucruri, în vreme ce Cartea neagră… este o colecție de studii științifice, datorate unor specialiști, universitari. Eu relatez destine, scopul meu este să pun omul în centrul acestei istorii, pentru că viața lui a fost afectată direct de această ideologie. Așadar, este o istorie foarte umană și, aș putea spune, foarte afectivă.

Care au fost sursele dumneavoastră? Cum ați putut să vă informați pentru a putea scrie o asemenea carte, a cărei problematică pare excesiv de vastă pentru munca unui singur om?

Nu am inventat absolut nimic. Există o mulțime de surse de informații…

Despre China, de pildă…

O mulțime de sinologi au depus o muncă titanică. Problema este aceeași. Fiecare dintre cei specializați în problematica regimurilor comuniste lucrează în colțul său. Specialiștii în China, în Uniunea Sovietică, în Polonia, România, Vietnam, Cuba sau Ungaria studiază fiecare în colțul său de interes, arhivele din țara respectivă. Acest lucru e propriu istoricilor. Ei nu calcă niciodată pe un teren care nu le aparține. Diferența dintre mine și ei este că eu nu sunt un istoric, sunt un eseist, căruia nu-i este frică să calce pe teritoriile altora. Istoricii se tem că, dacă vor călca pe teritoriul altuia, vor da peste istoricii acelui teritoriu care își vor lua kalașnikovul și îi vor împușca din punctul de vedere al reputației științifice. Mie nu-mi pasă. Așadar ofer o panoramă globală, bineînțeles pe bază de surse, am vreo 3500 de note în total în cele trei cărți, reproduc o mulțime de documente. Dacă vreți toată cartea mea este un fel de puzzle. Există multe conținuturi dispersate pe care le-am asamblat pentru a oferi tabloul de ansamblu, iar acest tablou de ansamblu nu a mai fost compus de nimeni până în prezent.

Să înțeleg că această carte reprezintă viziunea dumneavoastră particulară despre comunismul mondial?

Excelentă precizare. Este în mod cert viziunea mea proprie, să fim clari! De aceea cartea se numește O istorie mondială a comunismului și nu Istoria mondială a comunismului. Articolul nehotărât are un rol foarte, foarte important. De altfel, precizez explicit în Introducerea generală a cărții că textul reprezintă viziunea mea personală asupra istoriei, că nu am pretenția deținerii adevărului absolut. De altfel, cartea este subintitulată Eseu de investigație istorică. Iată! Acesta este titlul complet: O istorie mondială a comunismului. Eseu de investigație istorică! Așadar e un eseu, cu cota sa de subiectivitate, pe care mi-o asum total.

V-am provocat la această discuție pentru că citisem un articol în L’OBS, în care vi se reproșau unele tonuri…

Bineînțeles, mi se reproșa că sunt anticomunist. Cum bine zicea George Orwell, „problema stângii antifasciste este că ea a uitat să fie antitotalitară”. Asta e problema stângii. Este antifascistă, fără să fie antitotalitară. Eu sunt antitotalitar. Eu denunț în egală măsură comunismul, fascismul, islamismul de azi. De altfel, articolul răuvoitor din L’OBS, despre care ați pomenit este singurul articol negativ apărut în toată presa franceză la adresa cărții O istorie mondială a comunismului.

Apropo de spiritul antitotalitar de care vorbeați, am citit într-un număr din Le Point, de acum două-trei săptămâni un excelent articol care vă poartă semnătura. Era despre negaționismul de stânga. Cum vă explicați că nu există o echivalență între tratarea totalitarismului de stânga și a celui de dreapta, în pofida evidentelor puncte comune pe scara răului?

Chestiunea aceasta poate fi interpretată în multe feluri. Unul ar putea fi acela că Hitler a pierdut un război, în vreme ce comunismul s-a prăbușit singur. În viață există învinși și învingători. Dar în cazul comunismului prăbușit cine sunt învingătorii, cu adevărat? Se pune mereu întrebarea: de ce nu există un proces de la Nürenberg al comunismului? E foarte simplu de ce nu există un astfel de proces. Ruptura dintre învinși și învingători nu este deloc clară, așa cum am spus, ceea ce face ca toată problema să fie cețoasă, iar pentru un proces este necesar ca judecătorii să provină de undeva. Chiar dacă justiția nu este niciodată cu totul imparțială, dar trebuie să fie cât mai imparțială posibil. Or, în această istorie mondială a comunismului, toată lumea a fost complice. Mai mult sau mai puțin, să fim clari, nu bag pe toată lumea în același sac, dar complicitatea a fost generală: fie au întors capul, fie nu au văzut, fie au tăcut etc.

În plus comunismul există în continuare: China, Coreea de Nord, Vietnamul etc.

Bineînțeles! Ce este până la urmă o țară comunistă? O țară în care există un partid unic, marxist-leninist, care dirijează puterea. În prezent în lume mai există șase țări comuniste: China, Coreea de Nord, Vietnam, Laos, Cuba și Eritreea, care este mereu uitată. Sunt doar șase țări, dar, cum China are un miliard trei sute de milioane de locuitori, se vede că aproape un sfert din umanitate trăiește încă în regim comunist. Bine, va dispărea. Sunt convins că regimurile comuniste se vor sfârși.

Putem spera să vedem O istorie mondială a comunismului, tradusă în limba română?

Sigur, sigur, editura Humanitas a cumpărat deja drepturile pentru traducere. Primul volum va fi tradus în 2020, al doilea în 2023, iar al treilea în 2025.

Minunat, dar termenele nu sunt prea îndepărtate?

E cam lungă așteptarea, dar știți cum e: traducerea ia uneori mai mult timp decât creația propriu-zisă. Mie mi-a luat zece ani să scriu cartea, șapte-opt ani pentru traducere, este un interval realist.

Vă mulțumesc și vă doresc ca și O istorie mondială a comunismului să se bucure de succesul precedentelor dumneavoastră cărți pe piața românească!

Cu multă plăcere!

Thierry Wolton (1951) este jurnalist, eseist și istoric francez. A lucrat în redacția săptămânalelor Libération și Le Point. A publicat mai multe volume având ca problematică regimurile comuniste și activitatea KGB. În limba română a publicat KGB-ul în Franța (Humanitas, 1992), Roșu-brun. Răul secolului (Fundația Academia Civică, 2001), De Gaulle și Franța (Fundația Academia Civică, 2010), KGB la putere. Sistemul Putin (Humanitas, 2008). Cea mai recentă carte a sa, Une histoire mondiale du communisme, publicată de editura Grasset (tome I, Les Bourreaux, 2015; tome II, Les Victimes, 2015; tome III, Les Complices, 2017), va apărea în traducere românească la Editura Humanitas.