exerciții de luciditate
OVIDIU IVANCU

Pe ce lume trăim?!

Articol publicat în ediția 1-2/2018

Se presupune că estetica și critica literară au deja la dispoziție criterii care să le permită slujitorilor ei să evalueze, să judece, să clasifice. E obligatoriu să lucrăm cu această presupoziție, de vreme ce, în absența ei, rațiunea de a fi a celor două discipline dispare. Critica literară oferă verdicte calitative, în vreme ce estetica operează în baza unor categorii estetice, cu accent pe ideea de frumos, în sens larg, artistic. Simplu spus, ambele ne trag de mânecă pe noi, pe consumatorii obișnuiți, atrăgându-ne atenția asupra unei cărți care merită citită, a unor tablouri care merită admirate, a unor piese de teatru care merită văzute șamd. Mai mult, ambele își extrag autoritatea din aceeași presupoziție enunțată anterior. Prezumăm, la un critic literar, la un critic de artă, în general, existența unui set de instrumente pe care el este îndreptățit să le folosească în mod profesionist (știe cum să le folosească). Firește, domeniile în sine sunt ceva mai laxe decât altele care, în esență, au același rol. A scrie despre cărți nu este același lucru cu a lansa un nou medicament pe piață. Cu toate acestea, într-o cronică de teatru sau de carte regăsim aceeași schemă de funcționare ca cea folosită pentru promovarea unui produs, oricare ar fi el: cartea X este bună pentru că…, Y este un scriitor important pentru că…

Frumos ar fi, în continuare, să pot face o listă a celor mai importante criterii de judecată, atunci când vine vorba despre cărți. E complicat, însă, nu imposibil. În primul rând, există cele trei paliere de analiză: scriitura (cât de bine e scris un text, stilistic, gramatical, care e doza lui de inovație, cât de bine se joacă autorul lui cu timpurile verbale, cu adverbele etc.), povestea (cât de puternice sunt personajele, cât de originală e narațiunea, cum anume este creată tensiunea etc.) și contextul (adaugă textul plus-valoare, raportat la timpul în care este scris sau în care circulă? Te poate face să te gândești la lucruri la care nu te-ai gândit înainte? Îți poate oferi grile de înțelegere a realității tale imediate?). Atunci când pe toate cele trei paliere, un text reușește să performeze, ne aflăm în prezența unei cărți bune.

În al doilea rând, pentru a putea opera cu aceste instrumente, e nevoie ca cel care le folosește să aibă obligatoriu anumite calități. El trebuie să fie un bun cunoscător al limbii în care e scrisă cartea pe care o analizează. Al limbii vii, nu al celei academice, cu miros de naftalină. Nu e suficient să fii un grămătic riguros… Grămăticul riguros e preocupat de identificarea greșelilor de scriere și vorbire. Trăiește animat de extazul identificării erorii; se legitimează astfel. E preocupat până la obsesie de cum se scrie corect și cum se vorbește corect, neputând, însă, sesiza tendințele limbii, spre ce se îndreaptă ea… Pentru grămăticul riguros, nu există nimic altceva decât gramatica normativă. El îi corectează frecvent pe cei din jur și e terifiat de ideea că o greșeală, în anumite contexte și repetată cu o anume frecvență, poate fi un mijloc de îmbogățire stilistică a limbii.

Apoi, pentru a putea aprecia o poveste, e nevoie de o vastă experiență de cititor. Nu vorbesc aici despre experiența cititului din plăcere; nu cred că un critic literar bun este acela care citește în exclusivitate cărți mari. Ca să ajungi la analiza unei structuri narative, a unei povești, e nevoie, în egală măsură, de experiența lecturii cărților minore sau a cărților de succes, chiar dacă, în mod evident, ele sunt proaste. De la Paulo Coelho, Stephenie Meyer, Candace Bushnell, Karl Ove Knausgård sau, la noi, Irina Binder se poate învăța cum poți avea succes scriind despre nimic. E o lecție importantă despre cum se raportează cititorul la un anume tip de poveste, cum ajunge să-l excite nimicul doar pentru că simte că se regăsește în el. Este indicatorul irefutabil al unui tip de sensibilitate contemporană. Or, pentru cel care vorbește la modul profesionist despre cărți, ține de fișa postului să cunoască tiparele narative la care cititorul contemporan lui reacționează și cu care rezonează. Personal, acesta mi se pare cel mai traumatizant moment din existența unui critic literar veritabil (mă pot, desigur, înșela, de vreme ce eu nu sunt critic literar). Să-i permiți Irinei Binder și fluturilor ei să-ți răpească zile din viață, vorbindu-ți despre secretul fericirii și, în general, despre ce bine e să fie bine și ce rău e să fie rău, despre flori, gâze, ploaie și alte asemenea copilării, poate fi traumatizant. Mai ales când știi că ai în bibliotecă sau pe birou cărți care te-ar putea ține treaz nopțile. Cu toate acestea, mi se pare a fi un exercițiu obligatoriu.

În fine, pentru a putea decide daca textul din fața ta e unul al timpului său ori daca nu cumva el, deși bine scris și cu o poveste articulată, nu face altceva decât să vehiculeze un tipar mental specific altui veac, e nevoie, cred, de o curiozitate maladivă. Într-un fel sau altul, trebuie să găsești soluția de a fi un om al timpului tău, de a fi la curent cu cele mai noi idei care se vehiculează în societate. Dintre toate palierele de analiză enunțate mai sus, acest al treilea mi se pare, de departe, cel mai solicitant. A fi capabil să decizi dacă un text aparține sau nu timpului său, a fi capabil să stabilești dacă un autor sau altul aduce un plus cât de mic fluxului de idei care se află în centrul culturii într-o epocă dată, presupune a fi mai mereu la curent cu ce și cum se gândește.

Aici, istoria și istoricul își găsesc pe deplin utilitatea. În definitiv, a dezgropa personaje istorice și a înțelege evenimente ale trecutului nostru, e un demers care nu cred să aibă legătură cu butada „învățând istoria, nu-i repetăm greșelile”. Pare a fi vorba despre alteva… Mai degrabă, învățând istoria, avem acces la un tipar mental, la o forma mentis a celor de dinaintea noastră. În felul acesta, având în față o evoluție cât de cât lamuritoare a ideilor care i-au animat pe cei de dinainte, putem face exercițiul necesar de a intui cum anume am ajuns unde suntem acum. Ideile nu se nasc în vid, ele sunt consecințele altora și cauze pentru cele de după. Istoria (cu accent pe istoria ideilor), deci, îl înarmează pe criticul literar cu instrumente care-l pot face să priceapă dacă textul din fața lui aparține sau nu timpului în care a fost scris.

El, criticul literar, se transformă acum într-un fel de dr. Who. Personajul serialului ce a debutat în 2005 călătorește în timp, așa cum, pentru a hotărî dacă un text e ancorat sau nu în fluxul prezent al ideilor, un critic literar (sau critic de artă) se deplasează pe axa timpului, pendulând între tipare mentale trecute și prezente. Ba chiar mai mult, dacă e suficient de curajos, el se poate aventura și în viitor, încercând să facă predicții rezonabile, în funcție de datele pe care le are la îndemână… Ceva în genul matematicianului Hari Seldon, personaj ficțional în „Fundația” lui Isaac Asimov, părintele psihoistoriei. Psihoistoria este o știință care pornește de la premisa că masele sunt previzibile, cu singura condiție să fie suficient de mari, suficient de reprezentative. Analizând tipare de comportament, psihoistoria prezice evoluții viitoare, pe intervale mari de timp.

Îmi aduc aminte cu destulă acuratețe sentimentul care m-a cuprins după lectura romanului lui Vladimir Beșleagă, „Zbor frânt”. Pe tot parcursul lecturii, am simțit ceva deranjant. Nu știam ce… Relativ bine scris, cu o poveste coerentă și, pe alocuri, tensionată, romanul lui Beșleagă avea, totuși, pentru mine, un ton minor pe care nu reușeam exact să-l definesc. Era undeva în textura textului un nu știu ce, o inadecvare din ce în ce mai evidentă cu fiecare pagină parcursă. Pentru că nu izbuteam să pun degetul pe rană, am încercat să văd la ce scriitor anume, la ce text anume simțisem același lucru. La Adrian Păunescu, la Grigore Vieru, la Ion Druță… Ce puteau avea toți aceștia în comun?! Mi-a luat ceva timp până să ajung la concluzia (subiectivă, firește) că toți erau scriitori blocați într-un timp care nu le aparținea, captivi ai unor formule de expresie și ai unor idei care nu veneau din contemporaneitatea lor. Citite fără a avea vreo informație legată de autorii lor, ele, textele, trimiteau către un mod de a gândi, de a articula idei, specific secolului XIX.

Nu e, aici, vorba de primele doua paliere de analiză: stilistic și narativ, lucrurile stau bine… Atâta doar că senzația generală e de muzică ascultată la patefon. Poate exista, firește, un farmec anume al patefonului, dar numai atunci când procedeul e asumat, vădit intenționat. Trebuie să se vadă clar că atât cel care ascultă muzica, cât și cel care-o produce sunt pe deplin conștienți că încearcă să redea o atmosferă a altor timpuri. Convenția trebuie, așadar, asumată și acceptată drept convenție. Când, însă, cineva încearcă să-ți vândă o șansonetă drept muzică revoluționară, drept mare invenție de ultimă oră, în momentul acela începe inadecvarea. În definitiv, poate că aici intervine cea mai importantă contribuție pe care o poate aduce un critic de artă. El poate ridica din sprâncene și ne poate spune: atenție… mai ușor cu pianul pe scări… mai ușor cu atribute precum „genial”, „formidabil”, „fantastic”… ne aflăm în fața unei pastișe care crede despre ea însăși că nu e pastișă… Însă, pentru a putea enunța aceste simple avertismente, e nevoie de un efort cultural anevoios, de o experiență vastă de cititor, de un reflex al familiarizării cu ideile trecute și prezente.

Abia aici, scriitorul și criticul, producătorul și cel care analizează și judecă, se întâlnesc. Experiența vastă de cititor, necesară ambilor, nu poate fi mimată. Ea se vede de la primele pagini scrise. Actul lecturii și arta de a scrie nu sunt trofee cu care mergem mândri prin lume, pe care să le afișăm la loc vizibil. Nu sunt ceva cu care să ne lăudăm prin cafenele (literare sau nu). A citi și, în consecință, a scrie, nu sunt acte agresive prin care ne legitimăm sau clamăm inteligența, ci procese care se desfășoară laborios, dar ale căror efecte sunt vizibile, de netăgăduit, vorbesc de la sine și prin ele însele.

Îmi amintesc plăcerea de nedescris cu care am citit „The Last Man in Tower” (Aravind Adiga), ca și celelalte romane ale scriitorului („The White Tiger” și „Between the Assassinations”). Nu știam, la fel cum nu știu nici acum, foarte multe despre biografia autorului. Cu toate acestea, când, în peste 400 de pagini, nu găsești niciun cuvânt de prisos, nu găsești nicio imagine care să nu fi fost gândită pentru a se integra unui puzzle complicat, e firesc să presupui că te afli în preajma unui scriitor complet și a unui cititor avid. Cărțile de genul acesta nu se scriu sub imperiul exclusiv al unor subite și suspecte inspirații, simțul acut al problemelor cu care se confruntă lumea în care trăiești nu se poate naște din nimic, ci din observație inteligentă, rafinată… Bănuiesc că acesta este sensul profund al expresiei „a ști pe ce lume trăiești”…