recuperări
ION POP

POEZIA LUI ION NEGOIȚESCU

Articol publicat în ediția 1-2/2018

Ca şi alţi camarazi de la „Cercul literar” sibian, Ion Negoiţescu (1921-1993) a trebuit să-şi amâne publicarea cărţilor care aveau să-l consacre în primul rând în calitate de critic literar. Debutase totuşi cu o plachetă de proză poetică, un „roman” de marcă suprarealistă, Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941), după ce îi apăruse în 1937 o primă poezie. Continua să scrie versuri în acei ani, recuperate abia în volume precum Poemele lui Balduin de Tyaormin (1969) Moartea unui contabil (1972) şi Viaţa particulară (1977). În cel dintâi, alter-ego-ul Balduin de Tyaormin („numele de virtuozitate onirică”) era propus ca autor al unor proze de tradiţie simbolist-decadentistă, personaj care, simţindu-se un „om distrus”, încerca să „retrăiască un trecut posibil”, pur imaginar, în care binele şi răul, viciul şi virtuţile visării limpezi se asociază, încercând un fel de sinteză „între cele două idei, a trecutului real şi a trecutului posibil”, exorcizând, cumva, prin decantare estetică („un festin cerebral”) o dramă existenţială, din care să rezulte „un Rău frumos”, transfigurat. În cadru exotic şi cu nume la fel, se aproxima o atmosferă de voluptăţi „orientale”, sugerate mereu ambiguu, între reverie şi „pasiuni” reale, răvăşitoare, de o senzualitate insinuantă. E mult artificiu în aceste pagini ce trimit la „decadenţi” precum des Esseintes al lui Huysmans sau figuri ce populează proza estetizantă, de la Barbey d’Aurevilly la Mateiu I. Caragiale, fără ca să se închege până la urmă o naraţiune deplin structurată.

Crescută pe un asemenea tip de sensibilitate, poezia scrisă paralel şi în continuare de Ion Negoiţescu nu putea fi prea deosebită ca univers imaginar şi natură a sugestiei. Interesant este, în orice caz, că scrisul poetic al criticului deja cunoscut ca rafinat interpret al literaturii, este radical diferit ca formulă de cel al ”baladiştilor” din Cluj-Sibiu. Obligat, prin tipul de sensibilitate „androgină”, mărturisit doar aluziv, la o permanentă disimulare, ocultare, codificare a discursului, Negoiţescu optează de timpuriu pentru expresia încifrată, ermetizantă, ce abia aproximează contururi dintr-un imaginar inflamat senzual, însă obligat la cenzuri uşor de explicat. Compunerile cele mai timpurii (vezi ciclul Pinguinul Ou, datat 1939-1941) apar totuşi mai limpezi în comparaţie cu ceea ce va urma. Poezia ce dă titlul ciclului trimite, pe făgaş de lecturi simboliste trecute prin retorte barbiene, spre o „insulă polară”, cu „gheţuri arabesc de humă / cu fibrele verzi în eter” şi „a[l] sângelui ser” care suna… prin a timpului fragedă sumă”, şi o revenire a „unghiului geros” în final, după ce strofa precedentă îl evocase pe wagnerianul Tristan care „străbătuse Sahare”, dar al cărui ochi „roşu amar / murea sumbru pe mare”… În alt text, „iubitul cu otrăvită pleoapă” apare „geros şi obscur”, cu „carnea compusă din reci elemente”, însă prin care „se scurge în linii incandescente… în cercuri de veşnicie / intensa inimii geometrie” (Epoca de piatră). Învecinarea febrei senzuale cu glacialitatea geometrică a imaginii va fi o constantă a acestui imaginar redus la câteva elemente împrumutate figuraţiei simbolist-moderniste („în amfore cu ger / cerul arzând se strânge”, corabia blestemată (a Olandezului zburător?) „exală păsări albe / pe-ntinsul funerar”, apare şi „absintul geros” alături de o altă poţiune rară – „delirul îmi consumă / plăpândul euforb”), chiar câinii beau otravă „din metafizic pahar”, un „vast câmp de alcool” se „descuie-n ochene”. Nu lipseşte reperul expresionist, în Traklia şi Mormântul lui Georg Trakl, cu corbi albaştri şi îngeri decorativi, dar şi cu alţi corbi care „mai pofteau după absint şi sare”.

Convenţia „decadentă” este reciclată astfel de un poet care e mai ales un cititor de poezie încă îndatorat convenţiilor datate. Când va reflecta pe teme de poetică, în File-le de carnet tipărite în placheta Viaţa particulară, autorul va afirma decis că „Oricât de paradoxal al părea, înainte a fost lectura şi apoi scrisul”, că „înainte au fost cărţile şi apoi scriitorii”, – postura de autor livresc e aşadar explicit asumată. În aceeaşi suită de reflecţii găsim şi una ca aceasta: „Acum nu suport scriitorii care descriu natura, faţa, haina; despuiaţi-vă deci!”. – În practica scrisului, el va evita într-adevăr descrierea aparenţelor şi suprafeţelor concret-materiale, preferând sugestia gardată de reflexivitate, dar „despuierea” nu va avea loc în poezia sa în sensul apropierii de palpabilul corporal, ci prin medieri verbale complicate, chemate mai degrabă să oculteze concretele, provocând cititorul la descifrări adesea foarte dificile, de nu chiar imposibile, sub titluri care invită deja la consultarea unui depozit enciclopedic de cunoştiinţe pe care nu le are oricine. Incitarea la reflecţie e adesea chiar mai puternică decât solicitarea emoţiei pure şi simple în faţa unui decor, al unui peisaj, a unei ambianţe, deşi poemul pleacă adesea de la „impresii”, notaţii de reliefuri şi de culori.

Cam în acelaşi calendar s-ar situa şi poeziile din ciclul Eleuteria (= numele grecesc al Libertăţii) din Moartea unui contabil (datate 1939-1940), intitulate, totuşi, destul de surprinzător astfel, de vreme ce propun mai curând o viziune crepusculară, articulată cu o anumită stângăcie, din clişee „fin de siècle”, de un expresionism schematizat („o pasăre de sânge în valuri reci căzuse”, „un înger beat rânjea din ochiul gol sălbatic”, „o trompetă strârnea ecou de cranii” etc.). Faptul că în alte versuri „se tânguie duhul nopţii bolnav” ori că „pe ţărmul nesfârşirii / s-aprinde a otrăvii apoteoză” nu îmbunătăţeşte deloc calitatea acestei poezii convenţionale. Nici chiar cele două poeme intitulate Narcis nu salvează de poncife viziunea – vezi „suava otrăvire pe înflorita gură” ori ”chemarea-nsetatului amant”, sau „sicriul voluptăţii desfac cu-nfiorare”… Cele trei poeme „mateine” au, în continuare, şi deficitul unei gramatici încâlcite fără mare profit: „o cercuri fără plasma ce vi-l conferă sensul / doar printre vinuri carnea precum a ta sireapă / chiar dacă metronomul se redeşteaptă-n cheiul / prompt care desfrângându-şi sărutul pur acelui”; ş.a.

Câte un vers inspirat formulat se mai salvează din informul celorlalte mici poeme din sumar. Se pot reţine, însă, cu titlu de autocaracterizare şi confesiune, câteva dintre Aforisme-le ad usum delphini, din Addenda aceluiaşi volum. De exemplu: „De mult mi-am ales locul între îngerii neutrali”, confirmând „androginia” sui generis a sensibilităţii poetului; sau, cu adresă la limbajul poetic preferat, cu confirmări deja numite, în practica scrisului, propoziţii precum: „Cununile poeziei: preţiozitatea şi gongorismul. Cununa prozei: redundanţa”. Şi mai departe: „Plăcerea de a întâlni un cuvânt pe care nu-l cunoşti, de a-l căuta în dicţionar, şi, după ce l-ai identificat, de a visa asupra lui, de a gusta jocul dintre materialitatea lui sonoră şi grafică şi sensul lui, care-l străbate ca o săgeată de foc, transformându-l în jăratic”. Sunt, acestea din urmă, componente ale unei poetici definibile, sub semn înalt modernist, ca „ars combinatoria”, cu ecouri dinspre Mallarmé, între alţii, dar şi pe linia sofisticatei gramatici baroce a poeziei. Toate, cu consecinţe aproximative în poezia autorului şi cu reuşite aleatorii.

La (re)debutul cu Sabasisos (alt nume al zeului Dyonisos), versurile sunt ordonate în general de o prozodie „clasică”, cu miză şi pe sugestia muzicală, procedând la asocierea propoziţiilor meditative cu noţionalul expus la vedere şi cu o picturalitate a imaginilor menite să evoce o atmosferă crepusculară, ce poate trimite pe alocuri la Ora fântânilor a lui Vinea, cu sentimentul declinant şi neliniştile corespondente, ritualizate. În Marea la Agigea, de pildă, „aspra muzică frânge limpezimi de agavă / e ceaţa din urmă şi la ţărmuri se tânguie / sărutul pe gura lui Pluto sub cununa zăbavei”, „extazele însingurării ce meduze le spală / cu dulceaţă şi teamă se aşează pe chipul dintre mâluri / declinul întraripând necuprinderile inimii saturnale”; la alte pagini, senzaţia de stagnare şi alterare e frapantă, cu apeluri la referinţe mitologice – „sacrul trup şi-l sfâşie hain un centaur / sângerându-şi în ramuri monstruosul AVE”, „vraja argonaută în veci fără sens e”, „genuni zăgăzuite de Parce” şi un chip narcisiac „răsfrânt ca îngerii toţi înecaţi în Lethe”, cu seara în care plâng (barbian!) „trupuri în mătăsoasele carceri”-, dar şi cu prezenţa, în contrast, a unor reverii aproximând o lume de geometrii acum alterate – „abstracta dună”, „sferele fiinţei cad în argilă -, precum „treapta râvnită”, „larvele [spectrele] orfice preamăritele secte” , „a lumii esenţă-n paragini viitoare”… Pe această direcţie, de neoclasicism trecut prin alambicuri ermetizante, ne putem gândi şi la reperul Dan Botta.

Într-o sintaxă perturbată conştient, cutare strofă proclamă tocmai simbioza/osmoza dintre etajele fiinţei şi ale expresiei ce alătură purul cu „duhul soios”, figurile geometrizate ale realului cu impulsul carnal, ambiguu, centauresc, ca în Secţiunea de aur: „Oriunde fără steaguri şi geamăn răsărind / la nuferii galactici la romb sau la meandră / slăvitele profetului mâhnirile cuprind / etern acelui vraja nehotărând centaur”. Este o osmoză cumva androginică ce trece şi în registrul reflecţiei „poietice”, sugerând un proces de întrepătrundere a masculinului cu „arhegonii” feminini, a „metaforelor” cu „săbiile şi zalele”, a bândeţii cu cutezanţa unor luciferi-efebi, deopotrivă puri şi tulburaţi de trăiri elementare: „colosul îndurării sub vămi reziduale / se pârguie ca rodia şi se-ntretaie-n Lethe // Sau vânt cum dintre ramuri atârnă galeş umed / la pragul de suspine al îngereştii cete / corole sorb şi vremea cu tuburi să le-mbete / osoase le uzurpe şi tainic arhegonii // Să doarmă nevăzutul asemeni cresc încete / metafore şi săbii şi zale gem în mine / când străji asupra humei blânzi luciferi mă roagă / mai svelţi mai puri de spaimă şi mai frumoşi de sete”.

Subiectul liric se conturează aşadar tot mai pregnant ca figură amfibie, permanent dedublată, loc de întâlnire a unor impulsuri contrare, a palpitului sangvin şi a decantărilor spirituale, trecut prin „vămile reziduale” pentru a se închega şi poetic sub semnul suferinţei generate în egală măsură de constrângerile autoimpuse ale geometriei spirituale şi de pornirile organice care le relativizează. Între „leşia voluptăţii” şi „împotrivirea cuvintelor de gheaţă”, înregistrând „surâsul Hecatei prin algele din paradis” şi „muzica violelor prelinsă pe gratii” poetul îşi împarte reveriile scriiind o poezie ce-şi distribuie echilibrat capacităţile de sugestie prin expresie metaforic-simbolică, cu un însemnat aport livresc, raportabil îndeobşte la cutura clasică, şi un consistent strat ideatic trădând controlul intelectual al discursului. Două versuri din poezia Plăcerile maturităţii rezumă metaforic linia de tensiune din imaginarul acestei lirici care încearcă să concilieze reperele extreme ale viziunii, – „angelismul” şi latura senzual-centaurescă, dionisiacă: „cu pântecele spintecat un arhanghel geme / târându-se prin sângele lui Gaymed”, acest din urmă personaj mitologic, fiind, cum se ştie, frumosul prinţ troian de care, îndrăgosindu-se, Zeus îl răpeşte şi-l face paharnic olimpian. Obsesia unei asemenea ambiguităţi a sensibilităţii, saturniene cu aspiraţii solare, rămâne modelatoare, cum o atestă şi următoarea secvenţă din poezia ce încheie ciclul Snagov: „cum aş putea prin searbăd neprihănite vârste / un trup muiat în zale ca-n algele luminii / cum aş putea de Phoibos din trupul meu să-l rup / din care viu coboară şi-n care se desprinde / cum aş putea cu noaptea şi cu fumul / ce verdele prin mine parcurge orbul Cocyt?” Or, şi aici trimiterea mitologică e grăitoare: Cocytul era un afluent al Styxului funebru, format din lacrimile celor vinovaţi de rele purtări, rătăcind fără mormânt pe malurile sale…

Micul ciclu Moire, din acest volum, despre care Ştefan Aug. Doinaş credea că e „poemul care dă măsura talentului şi a adâncimii lirice a lui Ion Negoiţescu”, „viziune dantescă în şapte părţi ce traduce o dramă spirituală: sentimentul crepusculului artei burgheze”1, poate fi calificat desigur ca reprezentativ, însă nu neapărat pentru motivul preluat de interpretul-prieten din subtitlul textului ce schimbă numele poemului lui Richard Strauss, Moarte şi transfigurare: „Noapte şi desfigurare sau mormântul artei burgheze”. E de crezut mai degrabă că autorul a recurs aici la un subterfugiu, înscriindu-şi formal universul de sensibiltate sub eticheta compromiţătoare în epocă a putredei decadenţe, clişeu al limbii de lemn a momentului: „şi goarnele amiezii cleştarul siluind / avide spre ţărână cum decădau treptat / şi spiritul pe-o baltă sticlind în putregai”… „Burgheză” sau nu, arta acestor poeme se asociază organic imaginarului până acum cultivat, adică unul al crepusculului „decadent”, în sensul sugerat de curentul de sensibilitate cunoscut în istoria literară, dar menţinut într-o constantă tensiune între poli dificil de împăcat. Palinodia domină aici, – se vorbeşte despre „ora coborârii mele scundă”, într-un scurt „prolog” care nu se mai rosteşte în cerul faustic al lui Goethe, ci e unul „în declin”, care cheamă imediat, cum a notat şi Doinaş, imaginea unei bolgii danteşti, în tiparul stilistic al italianului: „osândă” şi târâş trudnic „sub rituri”, către „margini sure” prelungindu-se „domoale, principii în risipă – meduze de plerom / şi cum spre nefiinţă deodată se contrag”, „pe-ntinderea-nvrăjbită a limitei”, – bună metaforă , aceasta din urmă, pentru tensiunea dintre extremele unei sensiblităţi constant tulburate de pulsiuni angelic/luciferice, sugerând căderi şi eşecuri grave ale eului, pe care versurile le aproximează într-un limbaj preţios-livresc şi inevitabil oximoronic: „cum dintre umbre se procrea zăcând / setos de chip lângă pornirea-i goală // şi solul amărârii conform iradiind / sub crustele sub geamăt in excelsis / aezi vuiau spre desfătări de caznă”… Emblemele mitologic-biblice dau o anume distincţie rostirii trecute de asemenea în ordinea metricii clasic/antice, de ecou dantesc şi arhaic, chiar de imn hölderlinian (observat, iarăşi, de Doinaş), cu un plus de ecou nobil prin referinţa demiurgică eminesciană, imediat recognoscibilă: „curând propus de soare chiar Hecatei / înalta voie chinul meu slei-va / mânând Eumenidele stârnite / plăcerea silnicia deznădejdea / ca trăsnete vâscoasele pieriră / şi spart potirul în cuvânt menindu-mi / puterea ce din Erarhii descinde /…/ şi nimbul ei din Tronuri castitatea / iar mila celui care-n plânsu-mi singur / aude prin eteruri singur plânsu-şi / pe culmi de rugă hărăzi-va încă răsfrântei mele adăstări în humă / priinţa dulce îngerilor dată”… Comparativ cu cele scrise până la caeastă dată de Ion Negoiţescu, asemenea versuri au o ţinută estetică ce le distinge imediat în spaţiul accidentat al liricii sale.

Pe un fond de referinţe livreşti se construiesc şi Poemele lui Tyaormin de dată mai recentă, până la cele din Moartea unui contabil şi Viaţa particulară. Multe dintre ele au fost descifrate de comentatorul citat, dar ele fac parte dintr-un demers al ermetizării discursului accentuat şi prin distorsiunile provocate sintaxei versului, accidentată, cu discontinuităţi şi suspensii prin care se urmăreşte probabil asigurarea unui ton „oracular”, de „bolboroseală” delfică, cu amestec de planuri temporale şi de instanţe enunţătoare interferente. Multe texte pornesc însă de la ”impresii” plastice, reamintiri de spaţii şi decoruri văzute cândva. Impasse des Pénitents, de pildă, recompune, nu fără a forţa ermetizarea versului, un decor (poate al străzii din Strasbourg cu acelaşi nume), de atmosferă şi sintaxă barbiene cu metaforizări ce opacizează, prin concentrare dar şi prin hazard asocitaiv, imaginea de ansamblu: „Era o zi-ntre soarele pe burguri / Şi cruzi la mucigaiul din impas / Trei optsprezece doi spre opt un treişpe / Şi roţile cu bicepşii lăsaţi. // Lumină blândă ce asprea spre dulce / Pustiul tinereţii peste poduri / Fanfara penitenţilor din apă / Calvină moaşte câte le suia // Ferice după-amiază străzi sub sticlă / Schelete clare ploile în muguri / De spaimă zid sfinţindu-te scutit / Cum adăstam şi iar mergeam frângându-mi ţinta”. Ar trebui, probabil, să descifrăm aici un cadru de stradă medievală, într-o atmosferă stagnantă, în care se ivesc dintr-odată tricourile numerotate ale unor biciclişti sportivi, confruntându-şi tinereţea cu reverberaţiile din apa unui râu sau canal ce descărnează ascetic, prin răsfrângere, corporalitatea umană, invitând la contemplaţie; cadrul e propice, – străzile lucind sub ploaia stilizată de primăvară, pe care hoinarul-visător solitar păşeşte fără o ţintă precisă. Mai absconse par Pisicile lui Marcellus, ce nu pot trimite decât la ruinele teatrului roman antic, cu animelele fără stăpân care le populează în mod tradiţional, aici invizibile totuşi, – un tablou abia sugerat, căci accentul liric e dat de sugestia culorilor crepusculare, ambigue în misterul lor, ce amestecă vitalitatea roşului sangvin şi a verdelui vegetal, asociată solitudinii unui subiect ce aşteaptă încordat în „vuietul singurătăţii” un alt personaj însingurat – „unul fără nădejde ca tine sunt” – care să-i ţină tovărăşie… Nu lipsesc, însă, câteva versuri derutante în care „culoarea trezeşte sunetul e un ţipăt solitar şi compact / spărgându-se continuându-se redobândindu-se / prin miezul la o parte al blânzilor [?] prin miezul / sufletului lor încâlcit într-o târzie culoare”… , – de nu cumva e de bănuit aici mai puţin „poeticul” mieunat cu ecouri printre ruine, al animalelor anunţate în titlu, convocate pentru a conferi un soi de stridenţă a stării de spirit ce stăpâneşte sufletul singuraticului. În alte locuri, rupturi, salturi sintactice, propun un fel de refracţii ale „realului” ce nu se lasă întotdeauna ghicite.

E ceea ce se întâmplă şi în multe versuri din Viaţa particulară, ultimul volum publicat de poetul Ion Negoţescu. Formulări foarte sugestive, de o stricteţe plastică cvasiparnasiană, perfect aliniate vectorilor amintitei viziuni bipolare, în ecuaţia conceptual-senzual ca şi permanent construită, sunt plasate în miezul unor suite de metafore absconse, de o descurajantă opacitate, lăsate în suspensie, cum am mai notat şi pentru alte pagini. Dintre cele mai uşor lizibile se pot izola strofe sau versuri ca acestea: „Palori de înger mă consumă-n taină, / Cad pe visarea mea zăpezi de umbră / Din care creşte-o roşie floare sumbră / Şi-ncep să tremur de suava spaimă”, – dar asemenea rostiri sunt situate sub titlul Macedonskiană, ce invită la o mască stilistică a altor vremuri. Repere permanentizate în universul poetului pot oferi şi versuri izolate ca acestea: „sub coiful abstracţiunii moleşitor vibrăm”, ”în veci robiţi neprihănitei foame”, „asonanţa florală din patimi”, „gramatici boreale proscrise pentru noi”; ori o strofă întreagă, de marcă evident barbiană, din poezia Astronomie: „ştiinţă plăsmuită salut acest cleştar / produs de la nemargini prin sâmburul gândirii / de haos ce devoră cu rostrul său avar / materia supremă despodobită firii” – adică variante ale aspiraţiei de a supune „haosul” materiei şi al „firii” unor stricte reguli raţionale care să le dezvăluie esenţele dismulate sub suprafeţe. Când vrea să-şi construiască un fel de efigie pentru „viaţa particulară”, poetul uzează de acelaşi limbaj dens metaforic în care cuvântul şi mişcarea constructivă a discursului sugerează libertăţi ale reveriei (aici pe ţărm de mare, cu largul în faţă sub limpezimi mediteraneene, dar şi cu trasarea unor contururi conceptual-programatice mascate metaforic, ce sugerează voinţa de concentrare şi ordonare („contragere”) a vagului senzorial, de „schematizare” reflexivă a viziunii („le tulbur contactul impuber suind / instinctul de linuri pe schema de fag”- metaforă, poate pentru apa informă, elementară, străbătută de prora unei corăbii), fără a neglija totuşi starea de reverie anamnezică („nu tăinuie somnul aduceri aminte”) şi, nu mai puţin, nevoia de ordonare a „spectrelor” lumii interioare, pe un sol de senzorialitate tulbure, telurică, ce-şi cere şi ea dreptul la manifestare: „purpuriu curge-n spectre un aeropag / freatic prin hume o gură vuind / se-apropie simţuri ce-şi caută vestminte”… Când propune o Lecţie de gramatică, dascălul îşi învăluie de asemenea ideile despre poezie în aluzii la mitul Minotaurului ce sugerează dificila căutare a sensului ordonator, formule sinecdotice, („verdele” pentru universul elementar, „verbul” pentru cel al cuvintelor), aserţiuni privind fixarea „corectă” a unghiului de vedere asupra realului, alterat de percepţia greşită, necontrolată raţional, rămasă la suprafeţe şi aparenţe ale obiectelor („corpul meu când îşi atinge minima / la care nesăbuitul imită pe suspect”): „nici verdele nici minotaurul nici verbul poartă / n-ar oglindi mai precis decât inima / situată corect / adică sub traiectul numit injust soartă / corpul meu când îşi ating minima / la care nesăbuitul imită pe suspect”. „Traiectul numit injust soartă” ar sugera probabil, o atitudine de nesupunere faţă de condiţia lumii date, căci umătoarele două versuri enunţă sub metafore transparente exigenţa concentrării reflexive, într-un fel de emblemă, a dezordinii lumii fenomenale – „versul întretaie cine controlează / punctele cardinale risipite-n vază” – pentru ca finalul să oculteze în mare măsură „mesajul” ce părea relativ clar trasat în secvenţele precedente: „te zguduie cum pulberea înainte s-o ia / bleu-gendarme cea castă sie-şi părea pe când linul / îşi strecoară-n goarne spleenul”. Foarte aproximativ, s-ar putea descifra aici, în ciuda devierilor sintactice, sugestia de a evita pulverizarea, dezordinea viziunii prin apariţia unui agent ordonator/purificator, – acest „bleu-gendarme”, culoare a costumului militar, aici feminizat (poate al raţionalei Minerva din mitologie?), apel la o mişcare a sensibilităţii care să împiedice inerţia subiectului dezabuzat: „linul” pe cale de a se abandona leneşei reverii melancolice.

La astfel de exerciţii, nu foarte sigure de rezultat, obligă şi alte texte din această carte presărată cu obstacole ce fac dificilă lectura, lăsând-o, desigur programatic, în suspensie, cu miză pe un spor de sugestivitate. Nu puţine, compuneri par încuiate, însă, ca şi definitiv, sub pecetea tainei celui care le-a construit. Cu micul ciclu, începând, poate simbolic, sub cifra 7 a tainelor, se încheie ultima carte de poeme a lui Ion Negoiţescu, intitulat August 1921, anul şi luna naşterii sale. Din foarte vagul sugestiilor, se conturează şi aici obsesia unei ordini necesare – „apoi urnindu-se orândui cele propuse / din potrivirile necunoaşterii ca un fulger sur / dar fără speranţă căci îl veghea triunghiul ceresc”, „calm aşează-le toate şi stăruie pe când umilă / privire-ntâlneşte străzile în mersul lor obscen”; dar şi conştiinţa melancolică a faptului că „treptat zodii se deteriorau” şi că efortul de a se opune inerţiilor realului e ca şi zadarnic : „de prisos şi chiar trufaş părea orice afort / omizile vremea lichidă uşor le parcurge”. Imaginile din final ale calului mort la o încrucişare de drumuri în paradis, a prietenilor solidari în nepăsarea lor, a unor „coruri ce lâncezesc cu spume la gură la ferestre, ori a „templului” neterminat în „proiectul fără-nceput”, pun un puternic accent elegiac, apăsat în aceste ultime versuri: „prea mulţi cerşesc salvarea ta răspunsul se-năbuşe / la tine mi-e gândul firav toarceţi-l voi / cei fără limfă cei fără somn cei veşnic murind”, – şi el poate fi extins asupra întregii opere poetice. A unui poet-critic, stăpân pe un depozit cultural vast, pe care-l exploatează cu o luciditate inflamată, asociindu-l unei sensibilităţi/senzualităţi filtrate în imagini stilizate, în care „leşia voluptăţii”, deja citată, încearcă să se decanteze în figuri ale purităţii şi limpezimii spirituale. Coexistenţa elementelor de imaginar şi structuri formale neoclasice cu formule ale modernităţii diseminate pe parcursul de la simbolismul ”decadent” şi expresionism la ermetismul de „joc secund” al expresiei învăţat de la Ion Barbu (dar cu tulburări ale sintaxei verbale mai puţin caracteristice Maestrului şi nu întotdeauna fertile) caracterizează acest spaţiu al creaţiei unui scriitor pentru care poezia n-a rămas singurul proiect neterminat.

1 Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu – poetul, în Poezie şi modă poetică Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 117.