Apariția Hortensiei Papadat-Bengescu în spațiul literaturii noastre interbelice a reprezentat un eveniment ieșit din comun. Întîmpinarea de care a avut parte la o înaltă treaptă critică a fost una a ratificării din primul moment a înaltului nivel al prozei sale. Dacă G. Ibrăileanu recunoștea în paginile acesteia „originalitatea tranșantă”, „necontenita noutate”, precum și faptul că „nu face parte din nici o școală literară”, E. Lovinescu, comentînd Concert din muzică de Bach, proclama triumfal „o nouă literatură română” care „începe printr-o afirmare definitivă”, „o deschidere de drum”, căreia „prin viața intensă, puterea de analiză, intelectualitatea și chiar ordonanța compoziției, literatura română n-are ce-i pune deasupra”. Reținem din atari aprecieri accentul pus pe factorii „originalitate”, „noutate”, „deschidere de drum”, implicînd foarte probabil nu doar o satisfacție estetică (ne aflam în anii cutezătoarei afirmări a modernismului), ci și una, cu discreție, națională. România întregită se cuvenea să-și aibă propria reprezentanță a creatorilor de elită. Autoarea părea a se situa pe prima poziție a valorii, devansîndu-l pe Camil Petrescu, spre a nu mai vorbi de prozatorii de larg consum public precum Cezar Petrescu și Ionel Teodoreanu, de asemenea la o apreciabilă distanță de formula unui Liviu Rebreanu. Dar, așa cum era firesc, analizele stăruitoare ce i s-au consacrat nu puteau evita subiectul analogiilor și influențelor. În chip aparte i s-a oferit discuției relația, de altminteri dificil de ocolit, cea dintre Hortensia Papadat-Bengescu și Marcel Proust, strălucit nume apărut de relativ puțină vreme pe firmamentul european, însă deja suficient de prizat în mediile literare românești, atente la creația „fraternă” a Franței. În excelentul volum de exegeze avînd-o ca obiect pe romanciera care a căpătat în contemporaneitate pitorescul cognomen de „Prousta”, Constantin Trandafir are un capitol intitulat, cu o parafrază proustiană, În partea dinspre Proust. Parcurgîndu-l, ne putem da seama de un fenomen caracteristic mentalității dintre cele două războaie. Chestiunea raportului nostru cu Europa care se pune acum fățiș, exista și pe atunci, dar cu un caracter difuz. Avea loc un impact între constatarea lesne de făcut a tangențelor Hortensiei Papadat-Bengescu cu În căutarea timpului pierdut și dorința de a susține cît mai apăsat postura originală a româncei care ea însăși se declara „novistă”, precizînd: „De la început am scris într-un fel care pe vremea aceea părea cu mult mai revoluționar decît fac astăzi inovatorii”. În literele autohtone, scriitura sa poseda indubitabil o „noutate” a prozei care însă n-ar avea nimic de pierdut dacă era pusă în rezonabilă relație cu marile nume ale prozei continentale, în primul rînd cu acel afin al lui Proust. Dimpotrivă, printr-o asemenea contextualizare, regimul aprecierii estetice se putea clarifica, obiectivîndu-se. Vizînd structura unei personalități puternice, o valoare o corobora pe alta.
Situație pe care a înțeles-o pe deplin marele promotor al Hortensiei Papadat-Bengescu, E. Lovinescu. Cu intenția de a-i sugera printr-o asemenea conexiune șansele unei plantări europene, mentorul Sburătorului scria: „Dacă numele scriitoarei a fost pus de multe ori alături de cel al lui Marcel Proust, alăturarea nu înseamnă identificare și nu trebuie să meargă mai departe de sensul general al aptitudinii analitice; în nici un caz nu poate fi vorba la scriitoare de metoda proustiană a asociației stărilor de conștiință identice, deși risipite în timp, care, răsturnînd ordinea cronologică a evenimentelor, vrea să stabilească o nouă ordine interioară”. Tudor Vianu recunoaște și el, inițial, la Hortensia Papadat-Bengescu „o metodă de istovire a amănuntului psihologic, prin bogate asociații în jurul unui punct infinitezimal, care, multiplicînd senzația prin reflecție, amintește de aproape tehnica ingenioaselor și abundentelor analize ale lui Marcel Proust”, spre a reveni, la moartea scriitoarei, în 1955, la o prudență cu posibil reflex politic, susținînd că n-ar exista „suficiente temeiuri” pentru acreditarea influenței lui Proust asupra operei sale. Dacă Mihail Sebastian socotește că o „conciziune inginerească”, vădită de autoare în Logodnicul, „amintește foarte de aproape celebra recepție a prințului de Guermantes, care sfîrșește Timpul regăsit”, Șerban Cioculescu optează decis împotriva proustianismului acesteia: „Nu se poate vorbi, începînd cu Concert de muzică din Bach, de inaptitudinea romancierei în compunerea romanelor. Ea se folosește voluntar, nu cînd ai crede de cuviință, de motivul retrospectiv al amintirii derivat din Proust, fără a-și face însă dintr-însul un procedeu, ci încadrîndu-l unei arhitecturi proprii, cu linii precise și personale. D-sa este mult mai puțin tributară decît se crede metodei proustiene, de dizolvare a timpului și de recompunere a lui, după demersurile naturale ale memoriei, care sunt, după Bergson, involuntare, nedirijate; sub raportul cronologiei acțiunii, o socotim mai adesea tradițională”.
Din acest punct putem urmări pozițiile celor care s-au străduit a nega aproape orice legătură a Hortensiei Papadat-Bengescu cu cea a mai mult decît prezumatului său model inspirator. Pesemne grandoarea lui Proust li s-a părut în măsură a minimaliza relevanța conaționalei noastre, în numele unei solidarități cu un patriotism reactiv. La un moment dat, G. Călinescu contestă franc influența autorului francez asupra Hortensiei Papadat-Bengescu, extinzîndu-și exclusivismul și asupra lui Camil Petrescu, dintr-un motiv declarat de sociologie etnică. Neavînd în spatele lor secole de civilizație, românii nu s-ar putea ralia metodei proustiene, „cu un conținut intransmisibil”, aducînd „o complexitate a emoțiilor anormale”. De unde ar decurge o adăstare a noastră în formule realiste, întrucît introspecția ne-ar fi ancestral refuzată: „Popor nou și sănătos, care abia acum începe să percepem viața, nu ne putem impune, fără riscuri, să simțim cu o mînă încă bătătorită de sapă fiorul epidermei mișcate pe sidef. Noi vom putea fi tolstoieni, balzacieni, adică scriitori preocupați de sensul lumii și de forma exterioară a omenirii, și nu vom fi încă în stare de introspecție pînă ce nu vom cînta bucuria de a trăi și a cunoaște. Tipul firesc de roman românesc este deocamdată acela obiectiv”. Titubînd în marginea constrîngătoarelor apropieri între Hortensia Papadat-Bengescu și Proust („Poate însă să ajungi la mai mult decît pe superficii, dacă îți permiți comparații între înmormîntarea Siei, din Concert de muzică din Bach [1927], și faire-part-ul de la moartea domnișoarei d’Oloron sau între fiii marchizei de Surgis-le-Duc, Victurnien și Arnulfe, și frații Hallipa”, precum și între „inadvertențele lui Proust” și cele ale prozatoarei noastre), I. Negoițescu pășește apoi pe urme călinesciene: „societatea descrisă de Proust derivă din marele ev mediu francez, îmbrăcată în aură de O mie și una de nopți, pe cînd eroii Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, mai mult sau mai puțin, urmașii lui Tănase Scatiu, balcanică persoană”. Amintim și prima monografie închinată Hortensiei Papadat-Bengescu, datorată lui Valeriu Cristea, din 1965, care închide perspectiva oricărui gest comparatist, osîndind, în duhul ideologiei oficiale, sincronismul lovinescian prin care s-ar fi dat „directive” suspecte. Proustianismul scriitoarei, cît există, s-ar fi limitat doar la Rădăcini, roman „lipsit de valoare”, tot ceea ce contează din „moștenirea” sa ar fi fost „realismul demascator”. Nici Mircea Zaciu nu se dovedește mai dispus a contrasemna notele proustiene ale Hortensiei Papadat-Bengescu, susținînd că exclusiv în Rădăcini aceasta „încearcă, în mod deliberat, să aplice o metodă proustiană ce nu îi este organică” și, într-o concluzie rece, că „problema romanului «fluxului conștiinței» depășise și în alte țări europene granițele stricte ale unei influențe proustiene directe”.
Cu timpul însă exigența antiproustianismului în exegeza creației Hortensiei Papadat-Bengescu, așa cum era și normal, a diminuat. O lectură mai calmă, după trecerea frisonului de „noutate” care s-ar fi cuvenit să fie absolută, s-a conciliat cu notificarea unor rezonabile conexiuni între cele două opere majore legate de imanența a două literaturi diferite. În Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, în subcapitolul Proustienii, G. Călinescu asociază numele Hortensiei Papadat-Bengescu cu cele ale Henriettei Yvonne Stahl și Camil Petrescu. Iar în Compendiu criticul înregistrează asocierile productive ale prozatoarei noastre cu opera marelui francez. Felix Aderca, cel care proclamase cu voce înaltă că „nu i se putea face o mai mare nedreptate doamnei Bengescu decît comparînd-o cu Marcel Proust”, nu șovăie a admite ulterior că în scrierile acesteia există „scene mari, similare, din orice literatură europeană”. Se impune așadar recunoașterea afinităților, fie și nuanțate, ale Hortensiei Papadat-Bengescu cu Proust. Pe un ton axiomatic, Nicolae Manolescu afirmă „interesul ambilor romancieri pentru psihologiile contradictorii, scindate, dezvăluirea de către amîndoi, la personaje, a unor funcții psihice generale și particulare, exercitate alternativ, relevarea succesivă, și nu din primul moment, a situației unui personaj în societate…”, referindu-se în principal la „cele mai vădite similitudini” ale operei românești cu cea proustiană, care ar fi „cele inerente totului referențial, obiectului zugrăvirii”. Universul social al celor două opere se aseamănă, deoarece, ca și Proust, scriitoarea noastră se arată interesată de un mediu „elitar”, „«aristocratic», cu caracter închis”. Precum și: „Aspectul cu adevărat proustian al romanului constă în zugrăvirea acestei atmosfere snobe cu toate consecințele ei: artificialitate, perversiune, boală…” De asemenea, Liviu Petrescu situează explicit modernitatea Hortensiei Papadat-Bengescu pe direcția psihologismului de sorginte proustiană și bergsoniană. În genere personajele ciclului Hallipa, comentează acesta, nu mai pot fi raportate la „categoria tradițională a «caracterului», cele mai multe ilustrînd – ca și romanul atît de novator al lui Marcel Proust – fenomenul «multiplicității eurilor» și înscrierea personalității pe o dimensiune a «duratei»”. Nu mai puțin comentariile unor Florin Mihăilescu, Ioan Holban, Liviu Leonte contrasemnează proustianismul în cauză, în vreme ce, făcînd opinie separată, doar Eugenia Tudor Anton scrie categoric: „Hortensia Papadat-Bengescu nu vine din Proust, ea nu e cu nimic tributară autorului francez și nici nu seamănă cu opera lui Proust”.
Care e la capătul acestui montaj de referințe punctul de vedere al lui Constantin Trandafir? Planînd asupra disputei, care, din cîte știm, n-a iscat totuși mari inflamări polemice, poate doar cu excepția tînărului Eugen Ionescu, d-sa dă cîștig de cauză unei generalități bizuite pe un soi de arbitraj care înclină totuși, galant, spre o recunoaștere a originalității „Proustei”, e drept sub semnul unui inevitabil „climat Proust, de sincronism și diferențiere”: „Prin urmare nu e vorba de influența lui Proust asupra Hortensiei Papadat-Bengescu, nici măcar de contagiuni asumate. Sincronismul se produce în aria europeană dominată de Proust, iar diferențierile, într-o măsură mare, aparțin intuiției de excepție a scriitoarei noastre și deciziei de cercetare a vieții și adevărului «cu lupa și microscopul»”. E rezonabil și așa. Cercetarea lui Constantin Trandafir, din care am avut în vedere o singură secțiune, laborioasă și subtilă, documentată cu paciență și contemplativă în subsidiar, constituie unul din cele mai semnificative omagii ce i s-au adus marii scriitoare.
Constantin Trandafir, Hortensia Papadat-Bengescu
și literatura europeană, Editura Ideea Europeană, 2016, 224 p.