editorial
NICOLAE PRELIPCEANU

ȘOCUL LIBERTĂȚII

Articol publicat în ediția 1-2/2018

Pe la începutul lunii decembrie 1989, redactorul șef de-atunci al Vieții Românești, profesorul și academicianul Alexandru Balaci, ne-a comunicat că a primit indicația (așa se numea, eufemistic, orice ordin al partidului) ca, începând cu numărul din ianuarie viitor, adică 1990, editorialul să fie scris de redactori sub semnătură. Pentru cei care nu știu, trebuie să spun, editorialul nu era, în anii aceia, cu adevărat negri (cum i-a poreclit un dramaturg proletcultist pe cei dinainte de ocupația bolșevică), nimic altceva decât o sumă de ditirambi mincinoși, mai mincinoși decât oricare alții, la adresa lui Nicolae Ceaușescu, „marele conducător” și a nevestei sale, Elena Ceaușescu. Redactorii se mai fofilau, delegând această misiune rușinoasă câte unui colaborator mai ahtiat să parvină sau semnând pur și simplu cu inițialele revistei. Exista și câte un redactor/o redactoare mai interesată de acest subprodus, să-l producă (sic), din motive pe care nu încerca nimeni să le elucideze, pentru că ne bucuram cu toții când ni se lua de pe inimă acest pietroi. Și cum Viața Românească avea pe atunci obiceiul ca fiecare număr să fie compus de câte un redactor, redactorul care era responsabil de număr trebuia, din acel moment înainte, să scrie editorialul numărului respectiv și să-l semneze cu numele său, în nici un caz cu vreun pseudonim.

Apropo de metoda responsabilului de număr, care făcea totul, compunea sumarul, aduna materialele, după ce le comandase colaboratorilor, și era un fel de cap limpede, Traian T. Coșovei, ajuns de câtva timp în redacția Vieții Românești, s-a mirat și a și găsit o vorbă ironică referitoare la acest obicei: păi asta-i, a spus el, o revistă cu 11 redactori șefi. 11 pentru că atâția redactori eram pe vremea aceea. Cum nici eu nu eram prea vechi în acea redacție, pe atunci, am fost surprins de surpriza unui coleg mai vechi, căruia i-am dat o recenzie a unui colaborator pentru numărul pe care-l păstorea. „N-o ții pentru numărul tău?” m-a întrebat cu mirare el. Trezind în mine o adevărată stupoare. Am continuat să furnizez texte critice și altor responsabili de numere, dar asta nu a schimbat nimic până când lucrurile nu au intrat, după căderea regimului, pe un făgaș cât de cât normal.

Nu e greu de prevăzut ce va fi fost în sufletul redactorului căruia-i revenea „sarcina de mare cinste”, adică de imensă rușine, de a scrie și semna editorialul numărului 1 pe 1990. Din nou pentru cei născuți mai târziu: în ianuarie se născuseră și Nicolae și Elena Ceaușescu, iar exigențele Secției de Propagandă a C.C. al P.C.R. erau ca atunci să se reverse din mai toate paginile tuturor publicațiilor (cu excepția revistei celei satirice, Urzica) numai pupături în fund, pardon, osanale la adresa celor doi. Cel care ar fi trebuit să facă treaba murdară din numarul 1 pe 1990 se gândea chiar să demisioneze, chiar dacă ar fi trebuit să sufere urmări de care fiecare cetățean din Republica Socialistă România se temea: șomajul (într-o țară unde nu exista șomaj declarat, dar existau destui oameni care nu erau încadrați în câmpul muncii, după formula epocii, și trăiau ca vai de ei de azi pe mâine).

Profesorul Alexandru Balaci, om fermecător, dar în grațiile regimului mai toată viața, avusese în biografia lui – cel puțin așa se povestea – un episod în care se hotărâse să demisioneze din funcția de vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, cum se numea în acei ani ceea ce ar fi trebuit să fie Ministerul Culturii. Se spunea că și-a prezentat demisia acolo unde se prezenta un asemenea act al unui asemenea demnitar al regimului, adică la C.C., iar câteva zile mai târziu a fost chemat de Nicolae Ceaușescu însuși, care i-a spus ceva de genul: profesore, din funcție nu pleci când vrei tu, ci când vrem noi. Astfel încât a trebuit să revină în biroul de vicepreședinte al C.C.E.S. Și asta nu pentru că Nicolae Ceaușescu ar fi ținut cine știe cât de tare la el, ci pentru că, într-adevăr, la partid, ca și-n armată, nu se aproba nici o plecare a cuiva, demnitar sau ofițer, din proprie inițiativă. Peste o lună sau două, profesorul Alexandru Balaci, cel puțin așa spunea legenda încă de pe-atunci, a fost dat afară din ordin înalt, adică al dictatorului. Pentru că, nu-i așa, din funcție nu plecai când voiai, ci când voiau ei. Sau, mai precis, cînd voia „el”. (În cazul redactorului nostru nu se punea o asemenea problemă, pentru că, slavă Domnului, nu figura în înaltul nomenclator al partidului.)

În zilele când s-a declanșat la Timișoara revolta populară, cea care urma să fie confiscată de cadrele eșalonului doi al partidului unic, dar nimeni nu se gândise încă la asta, colegul nostru a simțit că s-ar putea să scape nu numai de demisie, ci și de alte și alte necazuri pe care ni le făcea cenzura și supravegherea strictă a Secției de Propagandă a C.C. Pentru că, după ce același Nicolae Ceaușescu de mai sus anunțase într-o conferință a Uniunii Scriitorilor desființarea cenzurii, în urale și ropote de aplauze, aceasta devenise și mai severă. Se desființase doar Direcția Presei și a Tipăriturilor, ca instituție, dar cenzura se mutase la secția de presă a județului unde apărea publicația, iar la București, în două locuri, la C.C.E.S și la secția mai sus pomenită a C.C., fiind și mai acerbă în a stopa orice încercare de schițare a vreunui adevăr neconvenabil pentru regim. Vă reamintesc: minciuna și ipocrizia pe care le întâlnim astăzi la politicienii români nu sunt invenții de dată recentă, ele datează încă de pe vremea regimului comunist.

Așa se face că în ianuarie 1990 n-a mai demisionat nimeni de la Viața Românească, ba dimpotrivă, cu toții au putut să scrie și să publice tot, sau măcar o parte din ceea ce credeau, pentru prima dată în viață. Dacă recitim numărul 1 pe 1990, vom găsi acolo, cu puține excepții, texte încă naiv-șovăitoare, dar care, se vedea de la o poștă, nu trecuseră pe la nici o cenzură, alta decât aceea a înșiși autorilor lor, încă neobișnuiți cu libertatea. Ar fi foarte interesant un studiu comparativ al textelor din revistele literare ale lunilor dinaintea revoluției furate și a celor care au țâșnit, dacă pot să zic/scriu așa, imediat după ce amenințarea cenzurii de partid dispăruse în neant.

Dar ce-or fi făcut cenzorii noștri în acele zile? Nu e greu de imaginat, mai ales că ne stă la dispoziție evoluția ulterioară a lucrurilor. Ca și securiștii, care vreo luna sau două, poate chiar mai puțin, s-au ascuns pe unde au putut ori i-au încredințat pe vecinii care știau cu ce se ocupă că ei n-au făcut nici un rău, că ei erau tehnicieni și așa mai departe, după care, văzând că, de fapt, vremea lor nu trecuse de tot, dacă nu deloc, au scos capetele și, prefăcuți în altceva, când nu în sereiști (pentru asta au trebuit să mai aștepte vreo trei luni și-o bătălie civilă româno-maghiară la Tg. Mureș), de preferință oameni de afaceri plini – deja? – de succes, din moment ce erau bogați, s-au pus pe construit capitalismul, după ce-l construiseră pe celălalt. Nu mai e un secret pentru nimeni cum au debutat și reușit ei în afaceri, exemplul Uniunii Sovietice, redevenite Rusia, este semnificativ pentru toate țările din fostul lagăr al cărei jandarm și torționar fusese aceasta. Se știe azi că tot ce valora ceva a fost împărțit între oamenii de încredere, sau de bine, cum le zicea Ion Iliescu, cu condiția ca la nevoie să sară și să sponsorizeze puterea travestită. După care au început afacerile sigure cu statul și așa mai departe. Și atunci cum să te miri că, azi, nu știu cum să mai scape de DNA? Și, de fapt, știu…

Pentru cei care au luat în serios lucrurile petrecute atunci, șocul libertății a fost unul puternic și undele lui mai reverberează până astăzi. Am văzut la unul dintre posturile de televiziune despre comportamentul animalelor, cum o mică fiară, nu-mi amintesc ce era, după ce fusese salvată de la moarte de oameni și ținută o vreme în captivitate, atunci când i se deschide larg ușa cuștii, în fața mediului ei natural și a sălbăticiei, ezită, ba chiar trebuie împinsă afară, iar prima ei privire, speriată, se adresează tot omului alături de care stătuse până atunci. Sigur, comunismul nu a salvat pe nimeni de la moarte, ba, aș spune, în prea multe cazuri dimpotrivă, dar a reușit să inducă în mințile sclavilor săi ideea că ei n-ar fi putut trăi altfel, și cu toate acestea, libertatea a fost atât de greu asimilată și ne mai face să ezităm în fața ei. Iar când cineva face vreun gest obișnuit în lumile libere, unii să se mire de curajul său. Ca și cum ar mai exista cenzura, ca și cum ar mai exista Securitatea. Sau poate acestea mai există și nu știm noi?