În anul 2015, Editura Hogarth a demarat fascinantul și îndrăznețul Proiect Shakespeare (dar, în paranteză fie spus, o inițiativă deloc lipsită de riscuri!), constând în re-scrierea și recontextualizarea marilor piese de teatru ale Bardului din Avon. Primele volume publicate, apărute rapid și la noi, grație inspiratei inițiative a Editurii Humanitas Fiction (sub coordonarea Denisei Comănescu), au fost O paranteză în timp de Jeanette Winterson, Shylock este numele meu de Howard Jacobson și Scorpia de Ann Tyler. La rândul său, scriitoarea canadiană Margaret Atwood a re-imaginat Furtuna shakespeariană, în romanul intitulat (după unul dintre apelativele disprețuitoare pe care i le adresează Prospero și Ariel lui Caliban) Pui de cotoroanță (Hag-Seed).
Cadrul de desfășurare a evenimentelor este Canada zilelor noastre, iar noul Prospero este Felix, director artistic al marelui Festival de Teatru de la Makeshiweg. În textul lui Shakespeare, Prospero era îndepărtat de la conducerea Ducatului Milanului de către fratele său, Antonio, avid de putere și gata oricând să profite de pasiunea pentru magie și lectură a conducătorului de drept. În Pui de cotoroanță, contemporanul Antonio este Tony, adjunctul lui Felix și, aparent, susținătorul, discipolul și prietenul său – care, însă, se folosește fără scrupule de relațiile apropiate pe care le are cu sponsorii festivalului și cu alte personaje sus-puse (mai ales cu Sal, oficialul Ministerului Culturii și Patrimoniului) pentru a-i lua locul. Momentul prielnic îi este oferit uzurpatorului zilelor noastre de noua punere în scenă a Furtunii lui Shakespeare, spectacol prin care Felix își dorește să reușească să depășească momentul extrem de dificil al pierderii tragice a unicei sale fiice, Miranda, în vârstă de trei ani. Montarea sa este plină de elemente nemaiîntâlnite până atunci în teatru, iar viziunea sa regizorală extrem de originală intenționează să pună într-o lumină cu totul nouă unul dintre textele canonice ale culturii occidentale. Numai că spectacolul nu va mai avea loc, iar Felix, convins că nu poate lupta (pentru moment!) cu Tony și cu clica de complotiști, se retrage la propriu din lumea teatrală, părăsește chiar orașul unde locuia și se stabilește la periferie, într-o cocioabă pe care o găsește de închiriat. Dar nu încetează să mediteze la întâmplările care îi marcaseră existența.
Căci, la fel ca și shakespearianul Prospero, Felix rămăsese văduv, singura sa bucurie fiind reprezentată de fiica lui, Miranda, și de pasiunea pentru teatru – lumea sa magică, în stare, uneori, a-i alunga tristețea după pierderea mult iubitei sale soții. Numai că, în Pui de cotoroanță, noul Prospero își pierde și fiica, dulcea Miranda, pe care intenționa s-o readucă, simbolic, la viață prin montarea Furtunii pe care o plănuia și în care el însuși urma să interpreteze rolul lui Prospero. Însă manevrele lui Tony și Sal îl lasă, pe neașteptate, fără obiectul muncii – și fără prea multe speranțe. Doar gândul la Miranda și modul în care ea pare a reveni la viață și a-i însenina trista existență îl mai țin pe Felix, cât de cât, pe linia de plutire. Fetița pare un soi de spirit, asemenea acelor spirite pe care Shakespeare le imagina pentru a le pune la dispoziția lui Prospero al său pe insula vrăjită unde se va desfășura furtuna și marele spectacol al răzbunării magicianului. Și, chiar dacă poziția de director al unui festival de teatru pare a nu se compara cu situația strălucită ori cu mărirea Ducelui Milanului din textul original, pentru Felix din Pui de cotoroană, teatrul e tot ce (mai) are, tot ce îl face să continue să trăiască și tot ceea ce i-ar putea, cumva-cumva, întruchipa speranța. Așa se face că, după ani întregi de recluziune, fosta stea a lumii show-biz-ului canadian găsește ocazia de a ieși din letargie și chiar de a se apropia din nou de teatru. Numai că, de astă dată, pornind din altă parte… O parte extrem de neașteptată. Căci Felix vede întâmplător un anunț în ziarul local prin care se caută un profesor suplinitor pentru activități culturale care trebuie să se desfășoare într-o închisoare din apropiere. Chiar dacă inițial i se pare degradant, anunțul îl atrage de-a dreptul inexplicabil și, în scurt timp, folosindu-se de un nume fals, primește slujba. Iar de aici încolo începe mica sa epopee, care va culmina cu un foarte bine pus la punct plan de răzbunare, menit să-i pedepsească pe toți cei care complotaseră împotriva sa cu ani în urmă.
Inițial, el analizează la cursurile cu deținuții de drept comun din penitenciarul Fletcher piese celebre ale lui Shakespeare – celebre și pline de acțiune (și, pe alocuri, de scene violente, care să placă acestor „studenți” aflați în spatele gratiilor), pe care, apoi, le și pune în scenă, deținuții devenind, aproape fără să-și dea seama, și actori amatori. Iar după experiențe cel puțin acceptabile, atât pentru profesor, cât și pentru cursanți, cu piese precum Iulius Caesar sau Macbeth, Felix se decide să pună în scenă Furtuna! Dacă tot eșuase cu doisprezece ani în urmă în tentativa de a schimba ceva în teatrul contemporan prin montarea sa originală, de ce să nu mai încerce o dată? Și, în ciuda dezamăgirii inițiale a cursanților (determinată de faptul că piesa nu are scene de luptă, e lipsită, spun ei, de „vână”, de momente de suspans și de violență – în exprimare sau în acțiune!), profesorul-regizor nu renunță. Și aici (mai ales aici, dar nu numai!) trebuie să remarcăm farmecul textului lui Atwood și deopotrivă intuițiile excelente ale scriitoarei: în fond, montarea shakespearienei Furtuni în închisoare e o alegere mai mult decât adecvată, câtă vreme, se știe, insula lui Prospero e pe de-o parte închisoare, iar pe de alta scenă teatrală, iar recursul la procedeul teatrului în teatru a reprezentat una dintre strategiile preferate ale Marelui Will (la fel cum romanul în roman e preferat adesea, ca tehnică narativă, de Margaret Atwood!). Vom avea, deci, de-a face cu o piesă-în-piesă într-un roman. Sigur că Pui de cotoroanță e un extraordinar omagiu pe care scriitoarea canadiană i-l aduce, în felul său, lui Shakespeare (uimesc și cuceresc în același timp trimiterile la The Tempest, dar și la alte mari piese shakespeariene!), dar modul exuberant în care funcționează imaginația romanescă, la fel ca și ironia subtilă, comicul de situație sau aluziile la cultura contemporană, ca și accentele grav-meditative demonstrează că textul acesta ar fi putut fi scris de Atwood și fără ca ea să fie implicată în Proiectul Shakespeare!
Planul lui Felix pare a se urni cu mare greutate, câtă vreme inițial deținuții sunt mai degrabă reticenți. Și mai e de rezolvat și problema spinoasă a Mirandei, mai exact a persoanei care să interpreteze acest rol. Finalmente, Felix o convinge pe actrița care ar fi trebuit să joace rolul în urmă cu doisprezece ani să accepte provocarea și să apară într-un (fel de) spectacol carceral, menit a rezolva, fie și post-factum, toate problemele vieții și carierei lui Felix. Căci la reprezentația oficială urmează să fie invitați tocmai cei care îl îndepărtaseră pe acesta de lumea teatrului – desigur, Tony și Sal (ajuns acum, culmea, tocmai Ministru al Justiției…), care trebuie să fie pedepsiți exemplar! Felix e un personaj extraordinar, în egală măsură tragic și comic, o superbă pastișă a spiritelor liberale din lumea intelectuală contemporană, uneori incapabile să înțeleagă datele existenței concrete și predispuse să eșueze… Dar el e, deopotrivă, un tată a cărui căldură și atenție pentru Miranda, fie ea și numai un spirit, un duh luminos care îi însuflețește viața din cocioaba unde locuiește, ne emoționează și ne fac să ne dăm seama că, de multe ori, în spatele aparențelor super-intelectuale ale cine știe cărui om de teatru sau figură culturală de prestigiu, stau, totuși (sau, mă rog, pot sta!), un suflet sensibil și o inimă iubitoare. Interesant este și că, deși Felix constată, spre surprinderea sa, că se bucură grozav să fie implicat din nou în viața teatrală – fie ea și a deținuților… –, Miranda nu devine deloc mai neimportantă. Și rămâne la fel de reală! Căci Felix însuși menține, pe tot parcursul întâmplărilor relatate, o relație stranie și suficient de ambiguă cu realitatea, fiind aproape tentat s-o ignore uneori, sau dimpotrivă, alteori, s-o recepteze disproporționat. Chiar și la marele spectacol-răzbunare din închisoare (unde Tony și Sal sunt pedepsiți teatral și filosofic – dar fără a fi excluse și urme ale unui mic șantaj!…), Miranda e prezentă, dereglând microfoanele și manifestându-se ca un ecou al replicilor personajelor.
Sigur că unii critici literari au considerat că e ușor convențional finalul romanului lui Atwood – și, oarecum, lipsit de veridicitate, mai cu seamă din cauza marilor asemănări pe care scena spectacolului din penitenciar le are cu textul shakespearian. Căci, la fel ca în Furtuna, noul Prospero primește într-un spațiu bine definit (e drept că, acum, nu o insulă, ci câteva celule!) toată distribuția de care are nevoie pentru a-i pedepsi pe vinovați, a-și recăpăta vechea funcție și, poate cel mai important, a se împăca cu sine însuși: „Poate că insula e cu adevărat fermecată, le spune el. Poate că e un fel de oglindă fiecare personaj vede reflectată în ea imaginea eului său lăuntric. Poate că ea dă la iveală cine ești tu cu adevărat. Poate că e un loc unde ar trebui să înveți ceva. Totuși, ce are de învățat fiecare dintre acești oameni? Și chiar învață?” (Excelentă este versiunea românească a cărții, semnată de George Volceanov, cel care a tradus, de altfel – și la fel de inspirat – și Scorpia lui Anne Tyler, ca să ne referim doar la contribuția sa la Proiectul Shakespeare în limba română, sau romanele lui Anthony Burgess plasate în epoca elisabetană și apărute în ultimii ani tot la Humanitas Fiction, Ochii doamnei mele și Moartea la Deptford!) Într-un fel, actorii-deținuți, la fel ca și spectatorii-uzurpatori și publicul cititor par a se afla sub vraja lui Felix-Prospero, cel care știe ca nimeni altul să se folosească de toate oportunitățile și să observe, așa cum anterior nu făcuse niciodată, toate detaliile din comportamentul sau atitudinea celor din jur. Cu toate acestea, fie și dacă acceptăm că existența lui e teatrală chiar și atunci când trăiește retras în cocioaba sa, alături de (imaginara?) Miranda, sau când se întâlnește cu Estelle, îngerul său păzitor, angajatoarea lui și coordonatoarea programului de reabilitare pentru deținuți, cum s-ar putea oare explica (înțelege ori accepta) decizia sa de a-i spune unui vechi dușman că i-a murit fiul, câtă vreme el însuși știe foarte bine ce înseamnă pierderea unui copil… Desigur, lumea-ntreagă e o scenă, însă teatrul are limitele sale – mai ales în lumea contemporană.
Margaret Atwood a fost mereu fascinată de diferitele forme ale constrângerii, iar acest amănunt îi marchează romanele, de la distopica Poveste a cameristei și până la existența lui Grace Mark, condiționată de normele victoriene din Alias Grace sau la acceptarea de către oameni a realității unei vieți carcerale, din The Heart Goes Last. Nu e, deci, deloc întâmplător că în Pui de cotoroanță scriitoarea alege o închisoare drept scenă a celei mai importante reprezentații din cariera (și viața) lui Felix. Iar cadrul e completat de o atmosferă pe măsură. Nu harpe sau cântece în surdină, ci acutele acorduri rock și hip-hop, nu decoruri „frumoase” în sensul consacrat al termenului, ci amănunte șocante, costume sintetice și mult zgomot, câtă vreme pentru Felix magia trebuie căutată și găsită în mișcare, nu în stagnare, în aparentul haos (o imagine simbolică a societății de consum contemporane, cu valorile ei răsturnate…), iar nu în apolinicele și fixele constelații – fie ele și doar scenografice.
La fel ca și într-unul din romanele anterioare, Ochi-de-pisică, Margaret Atwood aduce în prim plan, și în Pui de cotoroanță, spinoasele probleme ale răzbunării, iertării și uitării. Emoțiile și sentimentele amestecate determinate de hotărârea de a renunța, finalmente, să mai porți pică celor pe care-i urăști îl caracterizează și pe Felix, la fel ca și pe Elaine, protagonista din Cat’s Eye. Sigur că ambianța e diferită în Hag-Seed, dar deznodământul demonstrează că și regizorul mânat, în tinerețe, de atâtea și atâtea elanuri ajunge nu doar să înțeleagă altfel – acum pentru prima dată corect – existența, ci și capacitatea lui de a înțelege teatrul în general și mesajul Furtunii lui Shakespeare în special. Chiar cursul existenței sale l-a învățat cum trebuie citită și jucată această piesă, iar piesa, astfel pusă în scenă, îi va ghida deciziile și alegerile viitoare. Dovadă că teatrul încă (ne) mai poate da câte o binevenită lecție – de lectură și de viață.
Margaret Atwood, Pui de cotoroanță.
Furtuna de William Shakespeare reimaginată.
Traducere și note de George Volceanov, București, Editura Humanitas Fiction, 2017.