poeme
Radu Cange

poeme

Articol publicat în ediția 4/2018

Aproape

Seară,

aproape seară;

O umbră de lumină

îmi desenează picioarele,

timide, fiind ele

ca două corăbioare

neîndrăznind să se arunce

în marea de întuneric,

în întunericul ce mă

pândește; mă pândește,

dar scap și de această

dată, făcând o piruetă

de abil dansator.

Despre o zi

E-adevărat cerul s-a

oglindit în apă și,

deodată, s-a prăbușit în

ea, lăsând o prăpastie

albastră unde roiau

păsările, unde stelele se

hârjoneau, unde gândurile

alunecau pe visări, cum

săniile, iarna, la munte,

și, de acolo, doar singurătatea,

ca o idee credincioasă,

a venit și s-a așezat,

cu sfială, în sufletul meu.

Drum

Eu, vecin cu bucuria

de a îmbătrâni, la o răscruce

de timpuri, unde eul meu minuscul

nu vrea să se piardă.

Încețoșat și vesel totodată,

fir de lumină și de otravă,

cântec și bocet împătimit

în voința de a fi om.

Strădania gândurilor mele

care poate fi ștearsă de o

simplă întâmplare naturală,

nefastă, nici nu mai contează.

Stăpân al propriei molecule

galactice, proiectat în lumină,

pătat de umbră, aș putea

să mă îndrept cu trup și suflet

cu ochii lucizi către moarte.

Urmele

Urmele mele nu sunt de sânge,

sunt cele spirituale care te caută

în cântec și vers, lumină fiind

ielele neastâmpărate, în noapte,

jucându-se cu soarta și întunericul,

jucându-se cu perimata lună.

Ce să-ți mai spun,

când zilele, nopțile și anii sunt

toate prăbușite în amintirea ta?

Când ajunul morții este pe urmele

tuturor, iar apropiata clipă îmi face

semne obscene și nimicul încearcă

să-mi ia locul?

Ce să-ți mai spun?

În nemodestia mea,

fiind/crezând că sunt alesul lui

Dumnezeu, îți dăruiesc o vrabie

care tocmai acum îmi ciugulește

din palmă.

Ca o veste

Întotdeauna m-a întristat

moartea poeților tineri,

odată cu dorința mea

de a moșteni poemele

pe care ei nu au mai

apucat să le scrie.

Întotdeauna mă cuprinde

tristețea atunci când uit un poem,

un poem ce nu am mai apucat

să-l scriu și mă gândesc că

ar fi putut să fie chiar un poem

al unui tânăr poet de curând plecat.

Oare acel poem să fi fost

ca un semn, o scrisoare adresată mie

ca o veste, ca o veste care mă

cutremură?

Amândoi

Hai, vino să te răstorn –

îmi spuneam în gând – cum

plugarul răstoarnă pământul

în nemărginirea Bărăganului,

pe când mi se părea că ții încă

o dropie în mână.

Bănuitoare, asemenea unei copile,

ai crezut că vreau să-ți fur mâna

care se pregătea de zbor.

Nu știai, proasto, că te-am zărit

cum furai cireșe din grădina

lui nea Gheorghe și, tremurând,

ți le strecurai în sân.

Te-am căutat, nerăbdător, și,

când te-am găsit, mai rămăsese

doar niște suc plăcut aromitor.

Tacticos, m-am lins pe degete chiar

în păduricea de lângă râu, unde

amândoi încă mai priveam cocorii care

se bucurau de înaltul cerului.

Poem

Somnul, o, numai somnul,

în care de  cele mai multe ori

este îngropată o moarte,

ne dă luciditatea zilei următoare;

Numai că noi în speranță ne pierdem

și-n vuiet de valuri de păsări,

în zborul ochilor lipit de luna ce,

ca o țață, ne dă cu tifla din

înălțimea ei.

Osana lui Nimeni

Timpul născuse o zi care

avea eșarfa pe ochi;

Nimeni umbla năuc pe sub pomi,

Vestea adusese o ciudățenie moartă,

Lovită cu eșarfa de soartă.

Un guguștiuc de pe o ramură

privea mirat;

Oare cine adusese atâta liniște

pe pământ, se întreba, se uluia;

Ramura de sub el se clătina.

Atunci, orologiul automat din

oraș porni nebun să sune

sosirea marelui aceluia, Nimeni.

Și nimeni nu voia, nu se ploconea,

de venirea lui Nimeni.

Rămase și el nedumerit, intrigat,

Că pe poarta orașului scria: pustiu.

Guguștiucul înlemnise, sobru, neînsoțit,

Dar mișca ochii și se vedea că e viu.

Grijă …

Ce să mai scriem

despre moarte ?

Este atât de tocită

de condeiul poeților,

încât ar putea fi

pe cale de dispariție.

Filozoful

…Filozoful care îl înjură

pe Creator și care de veacuri

nu a primit niciun răspuns.

Creatorul i-a dat doar liniștea

și o pasăre oarbă care,

cu zborul, scrie haotic

rune în peștera cerului.