Acest manuscris l-am descoperit în lungile mele nevoinţe şi căutări prin arhiva Marii Biblioteci. Nu ştiu, nici dacă povestirea aceasta conţine vreun dram de adevăr şi nici când şi de cine a fost scrisă. Dar am scos-o la lumină atât pentru aceia care, în scurta lor viaţă, se străduiesc să afle măcar şi o părticică infimă din Marele Adevăr, cât şi pentru cei care se amăgesc că l-au găsit.
Când deschise uşa, în faţă îi apăru un individ înalt, subţire precum o trestie, cu un păr lung şi negru ascuns sub gluga pelerinei stacojii ce îi atârna de pe umeri până la pământ, iar în ochi avea o lumină venită parcă din altă lume. Această lumină îl pătrunse dintr-o dată pe Marele Sculptor, ca o săgeată aruncată de un arcaş invizibil direct în inimă. Individul se prezentă ca fiind omul pe care Ordinul îl desemnase să-i înmâneze mesajul. În timp ce făcea aceste oficii, curierul scoase de sub pelerină un cub din lemn de abanos şi i-l dădu Marelui Sculptor.
Prezenţa Curierului, lumina aceea care-i izvora din ochi cu o forţă irezistibilă, cubul acela misterios îi treziră Marelui Sculptor o serie de sentimente contradictorii. Nu înţelegea de ce Marele Maestru îl trimisese la el pe acest individ ciudat. Dar, în sfârşit, asta era situaţia. Nu avea ce face. Se gândi că ajunsese Mare Sculptor după ce a parcurs un lung traseu iniţiatic în cadrul Ordinului. Că luptase mult cu el pentru a nu se lăsa dominat de ispite, iar ceea ce era acum i-o datora în bună măsură Ordinului. Aici se modelase ca om şi ca artist. Ca membru al Ordinului, îşi ridicase un templul interior. Învăţase ce este loialitatea şi credinţa.
În fine, fu pe punctul să-l întrebe pe cel trimis de Marele Maestru ce anume avea să însemne acel cub, dar în cele din urmă se stăpâni. Când se despărţiră, nu-şi spuseră prea multe vorbe. Nici nu era nevoie. Numai că, doar după câţiva paşi, Curierul se întoarse spre Marele Sculptor, care tocmai îl conducea cu privirea, şi-i spuse: Ei bine, dacă vrei ca visul tău să se împlinească, iar opera ta să cunoască strălucirea marilor capodopere, va trebui ca până la miezul nopţii să descifrezi mesajul transmis de Marele Maestru. Descifrându-l, vei înţelege rostul întâlnirii noastre. Aceste cuvinte le spuse pe un ton plin de siguranţă, prevestitor aproape, apoi se îndepărtă pe aleea mărginită de trandafiri roşii şi galbeni, cea care făcea legătura dintre casa Sculptorului şi drumul care ducea la Marea Bibliotecă aflată în incinta Catedralei. Și dispăru în spatele zidurilor acesteia.
Pentru moment, avu sentimentul că acel om nu fusese doar purtătorul unui mesaj din partea Marelui Maestru, ci mai mult, dar nu ştia ce anume îl face să creadă asta.
În sfârşit, urma o noapte lungă, poate cea mai lungă din viaţa sa de până atunci. Nimic însă nu e prea mult atunci când Ordinul o cere. Aşa gândise de când primise binecuvântarea Marelui Consiliu al Înţelepţilor, iar, dacă Marele Maestru îi cerea un sacrificiu, nu avea să se opună. Tot ceea ce făcuse până atunci fusese un dureros sacrificiu de sine, aşa că era pregătit pentru orice. Învăţase cu vremea ce înseamnă umilinţa şi durerea, dar cel mai mult învăţase să preţuiască dragostea. Iubirea pentru semenii săi îi dădea aripi. Într-un fel, ştia că opera sa va dăinui morţii sale, tocmai de aceea încercase să şlefuiască totul cât mai bine. Să pună preţ pe lucrurile spirituale. Să se îngrijească de sufletul său. Cu toate că trăia de unul singur, găsise în singurătate un bun tovarăş de viaţă. Ordinul îl întărise însă, iar convingerile sale aveau acum mai multă consistenţă. Nu avea de ce să regrete că îi dedicase Ordinului aproape totul.
Aşa că, trebuia să treacă la lucru. Timpul trecea cu repeziciune şi nu avea vreme de zăbovit.
Privi cu atenţie semnele încrustate pe toate feţele cubului, iar felul în care acestea se ordonau, atunci când îl roteai, alcătuiau diverse figuri geometrice. Faptul în sine îl nedumerea şi mai tare. Trebuia să descifreze mesajul, dar cum? Îi era clar că toate acele semne trebuiau aranjate într-o anumită ordine, după anumite reguli. Or, el nu ştia acele reguli, iar Curierul nu-i spusese nimic în acest sens. Atunci, îl fulgeră un gând. Trebuia să ajung în cel mai scurt timp la Marea Bibliotecă. Acolo, printre papirusurile acele vechi, ar fi putut găsi un indiciu care putea duce la descifrarea mesajului înscris de Marele Maestru în semnele încrustate pe suprafeţele acelui cub misterios. Bănuia că toată această poveste era o probă iniţiatică, poate cea mai grea la care va fi supus vreodată. Fără să mai stea pe gânduri, îşi trase peste umeri pelerina cea roşie şi porni spre Marea Bibliotecă. Între timp, ziua făcuse loc înserării. Mai rămăseseră puţine ore până la miezul nopţii, iar mesajul Marelui Maestru trebuia descifrat, altfel, nu știa ce se poate întâmpla.
Sala centrală a Marii Biblioteci era înecată într-o lumină slabă, aproape misterioasă.
Înăuntru nu era nimeni. Unde ar fi putut găsi oare acel papirus vechi despre care era sigur că există şi în care bănuia că s-ar afla formula sacră ce ar fi putut descifra tainele cubului?! Pentru asta, avea nevoie de un semn distinctiv, de ceva care ar fi putut să-i dea acel indiciu atât de căutat. Cândva, Marele Maestru îi spusese că, printre papirusurile aflate în incinta Marii Biblioteci, se aflau manuscrise ce ascund informaţii covârşitoare. Că acolo sunt păstrate secrete care sunt dezvăluite doar celor Aleşi. Nu se gândise însă niciodată la faptul că Marele Maestru ar fi putut să-i ofere o asemenea graţie. Oricum, manuscrisele cu pricina nu erau la îndemâna oricărui membru al ordinului, ba nici măcar a Marilor Demnitari. Şi-atunci, cum ar fi putut el aspira la o asemenea favoare? Rămase un timp căzut pe gânduri. Căuta în fundul minţii sale o soluţie, dar parcă nimic nu-i dădea vreun semn că ar găsi-o. Într-un târziu, după ce parcurse de nenumărate ori în lung şi lat marea sală a bibliotecii, ajunse în dreptul a două coloane din marmură ce sprijineau tavanul arcuit precum o boltă. Privind cu atenţie peretele din spatele celor două coloane, descoperi la baza unei statuete ce o reprezenta pe zeiţa egipteană Iştar o deschizătură ale cărei dimensiuni se potriveau perfect cu cele ale cubului ce tocmai îl primise din partea Marelui Maestru. Pentru moment, avu un sentiment de uluire amestecat cu o bucurie imensă. Dar nu avea timp să se lase purtat de astfel de euforii. Scoase cubul şi-l puse în deschizătura aceea. Nu mică îi fu mirarea când în faţa sa se deschise o uşă ce dădea într-o altă sală. După aspect, părea să fie un spaţiu destinat unei arhive, întrucât locul era tapetat cu suluri de papirusuri şi documente vechi.
Nu avu nici o îndoială că acolo se păstrau toate secretele Ordinului. În sală nu era absolut nimeni, iar pâlpâitul flăcărilor de la lumânările aprinse peste tot creau o atmosferă plină de mister. Pe mesele lungi, erau deschise mai multe cărţi, semn că Marele Arhivar al Ordinului tocmai părăsise arhiva. Din câte ştia, nimeni nu avea voie să pătrundă în această sală, cu excepţia Marelui Arhivar şi a Marelui Maestru, iar acesta din urmă, doar după ce în prealabil era supus unui ritual de recunoaştere. Bine, şi-atunci, ce căuta el acolo? Cum i se îngăduise un asemenea privilegiu?! Pe măsură ce se gândea la acest lucru, se adâncea şi mai mult în mister. În sfârşit, ce era să facă? Ajunsese până aici şi nu mai avea cum să dea înapoi. Rotindu-şi privirea de jur împrejurul acelei săli imense, ochii îi rămaseră fixaţi pe un papirus deschis pe o măsuţă de bambus. Apropiindu-se, descoperi că papirusul era scris în acea limbă simbolică înţeleasă doar de puțini demnitari din cadrul Ordinului. Și el cunoştea acel limbaj secret şi tocmai de aceea era nerăbdător să afle ce ascundea acel manuscris. Graba era cu atât mai mare, cu cât timpul nu stătea pe loc, iar, din moment în moment, Marele Arhivar putea să revină şi să-l surprindă înăuntru. Se mai linişti gândindu-se că prezenţa sa acolo nu era întâmplătoare, dar era foarte posibil să participe la un ritual secret, la capătul căruia va găsi formula prin care ar putea descifra taina cubului sacru.
Și, în curând, avea să descopere că papirusul respectiv descria în mod amănunţit o istorie a cubului. Află astfel că vechimea acestuia se pierdea undeva în negura vremurilor.
Prezenţa lui fusese atestată pentru prima dată în Mesopotamia, în Sumer şi, apoi, în Babilon, unde a contribuit la scrierea codului lui Hammurabi. Asta, după ce mai înainte avusese o contribuţie însemnată la curtea regelui sumerian Ur-Nammu, care scosese o culegere similară. Pe de altă parte, cu 150 de ani înaintea lui Hammurabi, regele Isinului, Lipit-Iștar, dispusese inscripționarea unei stele similare cu cea pe care fusese scris Codex Hammurapi. El a fost moştenit de un ordin iniţiatic foarte vechi, care l-a păstrat în secret până ce el va fi regăsit într-un templu închinat lui Osiris, din vechiul Egipt. În tot acest timp, lumea cuprinsă între Tigru şi Eufrat, precum şi cea de pe valea Nilului, a cunoscut gloria, a prosperat, a dezvoltat artele şi a construit temple ale virtuţii. Mesajele ce puteau fi descifrate de către cei care ştiau să mânuiască acest cub sacru erau valorificate de regi şi demnitari de rang înalt, de faraonii Vechiului Regat, până la cei din urmă, de arhitecţi şi artişti ai vremurilor acelora, de ingineri şi sacerdoţi, de toţi cei care erau iniţiaţi în tainele Artei Regale. Ţinând cont de vechimea sa ancestrală, de virtuţile sale magice, de capacitatea sa de a genera noi şi noi aspecte ale spiritualităţi umane, nu-i era de mirare faptul că Marii Arhitecţi ai piramidelor îşi căpătaseră cunoştinţele descifrând, rând pe rând, planurile revelate de cub. Nimeni nu se mai îndoia de sacralitatea acestuia şi puterile sale de a produce schimbări fundamentale acolo unde găsea că lumea alunecă în haos sau că putea avea puteri tămăduitoare ori naşte previziuni care în timp se dovedeau a fi fragmente dintr-o realitate continuă.
Toţi cei care avuseseră vreo legătură, într-un fel sau altul, cu acest cub sacru, erau convinşi că el era firul ce lega lumea aceasta de cealaltă. Legământul dintre oamenii acestui pământ şi fiinţele superioare de dincolo de nori. Pe măsură ce Marele Sculptor citea, avea tot mai multe revelaţii. În faţă i se deschideau noi şi noi viziuni și orizonturi de cunoaștere. Află că mult înainte de naşterea lui Hristos, cubul a fost un ghid extraordinar pentru vechii indieni. Scrierile lor sacre, Vedele au fost inspirate de cub, versurile şi meditaţiile înţelepţilor Indiei fiind còpii fidele ale celor generate de magia cubului, de puterea lui sacră, cum ar fi Mahābhārata şi Bhagavad Gita. Apoi, aforismele lui Patañjali sunt inspirate tot de acolo. Fără îndoială, toţi aceşti oameni erau nişte mari iniţiaţi și creatori de religii şi istorie, precum au fost Buddha şi Mahomed. Doar aşa s-au perpetuat toate scrierile lor sacre.
Manuscrisul nu-l trecea cu vederea nici pe Confucius, nu pierdea din vedere nici doctrinele filosofilor chinezi din vremurile antice şi nici pe ale celor arabi, semn că toată înţelepciunea lumii acesteia vechi a stat în puterea cubului de a genera pentru fiecare popor, pentru fiecare neam, o doctrină sacră menită să-i aducă recunoaşterea peste timp. Moise a scris tăbliţele Legii, după ce a cunoscut secretele cubului. Tot ce s-a întâmplat de la Moise încoace, până la naşterea lui Hristos, întreaga istorie fabuloasă a poporului evreu a urmat pas cu pas drumul indicat de cub. Cel mai emoţionant pasaj al scrierii rămâne însă acela legat de naşterea, viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos. Cel supranumit Fiul lui Dumnezeu a cunoscut, se pare, puterea magică a cubului în perioada celor 40 de zile cât a trăit în pustiu. Tot ce a venit după aceea nu este decât un scenariu pe care nu l-au înţeles decât cei câţiva apostoli care l-au urmat pe Hristos. Istoria creştinismului a fost în multe rânduri însângerată, a lăsat în urma sa martiri fără număr. Au fost însă destui cei care au cunoscut puterea regeneratoare a credinţei. Şi încă alţii care au dus cu ei secretele cubului şi ale religiei lăsate moştenire omenirii de Hristos.
Toate misterele, de la antichitatea târzie şi până în zilele noastre, puteau fi descoperite şi dezlegate prin puterea sacră a cubului. Păstrarea şi transmiterea lui, din generaţie în generaţie, era făcută, cum altfel, decât pe cale iniţiatică, societăţile secrete create de-a lungul vremii reuşind să păstreze neatins de vreo mână profană cubul sacru şi ştiinţa secretă generată de acesta. Nici chiar în Evul Mediu, în perioada Inchiziţiei, a vrăjitoarelor şi supliciilor fără măsură, cubul nu a fost atins sau văzut de cineva, în afara celor care aveau obligaţia sacră de al ocroti. În acea perioadă confuză și întunecată, un rol desăvârşit în păstrarea acestui secret l-au avut Cavalerii Templieri, care se pare că l-au preluat, după ce au ajuns în Cetatea Sfântă, de la cel care avea în grija sa toate secretele Templului lui Solomon. În manuscris, sunt descrise cu amănuntul toate aceste fapte. Cert este că templierii au adus cu ei acest cub, punându-l sub o protecţie absolută timp de secole, până astăzi. Marele Sculptor înţelese atunci că istoria Ordinului din care făcea parte se confunda cu istoria cubului şi, implicit, cu întreaga istorie a lumii. Nu mai avea nici o îndoială că tot ceea ce suntem astăzi, toată ştiinţa, toată tehnologia şi cultura lumii se datora cubului sacru.
Acum înţelesese că toată această cunoaştere fusese transmisă pe cale iniţiatică, până la el. Că fiecare dintre cei care fuseseră aleşi să îndeplinească această sacră misiune folosiseră o singură formulă. Formula revelată prin care cel ales putea descifra taina cubului, primind în acelaşi timp libertatea de a continua marea operă a înaintaşilor săi.
Acum, pentru că ştia acest lucru, nu trebuia să mai zăbovească în sala arhivei, ca drept dovadă că ieşi în grabă pe aceeaşi deschizătură prin care intrase, luă cubul sacru, în timp ce în spatele său peretele se închidea. Și alergă spre casă. Mai era puţin până la miezul nopţii, dar timpul rămas era de ajuns pentru a descifra mesajul trimis de Marele Maestru. Fără să mai stea pe gânduri, se apucă de treabă. Cu doar puţin timp înainte de miezul nopţii, cubul sacru îşi dezvălui secretul. În faţa sa, se desfăşura în toată splendoarea o operă de o frumuseţe divină, ca într-o hologramă, un ansamblu de sculpturi cum nu mai văzuse vreodată. Acela era mesajul. Aceea va fi fost opera sa. Când ceasul din turla catedralei bătu miezul nopţii, totul era just şi perfect. Dreptatea izbândise. Marele Sculptor descifrase ordinul primit din partea Marelui Maestru. Epuizat, de-abia într-un târziu își dădu seama că era timpul să meargă la odihnă.
Peste câţiva ani, lucrarea a fost terminată. Marele Sculptor şi-a aşezat operele pe aceeaşi axă pe care era aşezată şi Catedrala. Ele pot fi văzute şi astăzi învăluite într-o aură plină de mister. Cât despre cub, se spune că Ordinul l-ar fi recuperat de la Marele Sculptor, imediat ce lucrarea a fost terminată. Cu toate astea, circulă unele zvonuri ce susțin că Marele Sculptor, la cererea Marelui Maestru, l-ar fi zidit la baza uneia dintre operele sale, îngropând odată cu el toate misterele Ordinului. Cert este că, de atunci, un bărbat îmbrăcat cu o pelerină stacojie este văzut mai tot timpul în preajma Catedralei. Unii spun că în priviri îi străluceşte o lumină venită parcă din altă lume.