poeme
Eliseo Diego

poeme

Articol publicat în ediția 6/2018

Eliseo Diego (1920 – 1994) este unul dintre marii poeți cubanezi ai secolului XX. În anul 1926 călătorește în Franţa, considerând experiența aceasta ca fundamentală pentru viitoarea sa carieră artistică. Din 1936, colaborează la mai multe reviste literare și întemeiază, alături de Cintio Vitier, celebra publicație intitulată Luz, iar împreună cu José Lezama Lima susține gruparea “Orígenes” și revista cu același nume, cea care va marca în mod esenţial spaţiul cultural cubanez. Între principalele sale volume, se cuvin remarcate En las oscuras manos del olvido (1942), Divertimentos (1946), ambele de proză poetică, precum şi cele de versuri En la Calzada de Jesus del Monte (1949), Por los extraños pueblos (1958), El oscuro esplendor (1966), Los días de tu vida (1977). Opera lui Eliseo Diego a fost încununată, de-a lungul vremii, cu numeroase premii literare naţionale şi internaţionale, el devenind treptat una dintre figurile de seamă ale liricii hispano-americane contemporane.

Începe într-o luni

În cele din urmă, eternitatea începe într-o luni

iar ziua ce urmează abia de are nume

şi cea de după ea e doar întunericul celei uitate.

Acela în care se îngrămădesc toate murmurele familiare

iar chipul pe care-l iubeam se şterge încetul cu încetul

şi de-acum nici n-are rost să-l mai aştepţi, nici nu va mai veni, niciodată.

Eternitatea nu ţine seama de obiceiurile noastre,

roşu sau albastru deschis înseamnă pentru ea acelaşi lucru,

totuşi, pare a alege griul, fumul, cenuşa.

Un nume şi o dată – atât poţi să gravezi

în marmură, dar ea le va şterge, nepăsătoare,

până ce nu va mai rămâne nici măcar un strop de amărăciune.

Şi totuşi, vezi, mă agăţ de fiecare luni

iar zilei ce vine îi dau numele tău

scriind cu vârful ţigării aprinse

peste inima întunericului: aici am trăit.

Nu-i mai mult

por selva oscura…

Poemul nu-i decât

o conversaţie purtată în penumbra

vechiului cuptor, după ce

au plecat toţi ceilalţi, şi atunci când

se vâltoreşte afară codrul bătrân; un poem

nu înseamnă decât câteva cuvinte

pe care cineva le-a iubit şi care-şi tot schimbă

locul o dată cu trecerea timpului, până când devin

doar o urmă, sau o

speranţă fără de nume;

un poem nu-i altceva decât

fericirea, sau o conversaţie purtată

înspre apus, sau tot ceea

ce nu mai există, şi care acum nu-i mai mult

decât tăcerea.

Pace

Pisica doarme în bucătărie

în vreme ce afară cade, nemiloasă, ploaia.

O sută şi-o mie de ani de întuneric.

Iar seara doar la o răsuflare mai încolo.

Pisica doarme din clipa-n care

ploaia a început să fie alta şi altfel, afară.

Pacea cu ea, liniştea coboare asupra somnului,

iar afară

apa întinzându-se până la mare.

Uimire

Mă uimesc furnicile cu mersul lor

neîntrerupt,

atât de sigure pe ele încât devin înspăimântătoare:

căci ele sunt exact ceea ce fac, fără a pune alte

întrebări.

Iar dacă asemenea mecanisme însufleţite sunt,

deşi minuscule, totuşi atât de perfecte, încât

ştiu fără greşeală unde şi pe unde le e menit să trăiască,

iar moartea o ignoră, ca şi cum nici n-ar exista

vreun astfel de instrument folositor,

cu care să scoată viaţa din nemişcare.

Dar oricât ar creşte via lor nelinişte,

şi teama rotundă cu care le privesc,

mă doare că ele nu vor şti niciodată

cum sunt cu adevărat în osteneala lor întunecată,

tot atât de veche ca Pământul.

Durerea mea devine încă mai uimită şi

mă convinge

că a-ţi cunoaşte firea

e un lucru care merită făcut, chiar cu efort, deşi

preţul e la fel de mare

cu enorma tăcere ce

pândeşte dincolo, acolo, undeva, departe.


Dagherotipul bunicii

Bunica stă acolo: o tânără

cu chipul zvelt şi delicat

deasupra unui gât trufaş: privesc nemişcat

ochiul înceţoşat care se uită la ea

din adâncul întunericului: dacă

nu şi-ar mai întoarce ochii spre barba tristă

a părintelui surâzător, s-ar mişca.

Însă bunica mea rămâne imobilă şi tânără.

Se va ridica în picioare cât de curând.

Zorii

o vor târî cu ei până în vestibul

în vreme ce strada întreagă tresare la şocul

cosmic

de copită după copită. S-a pierdut.

Când o voi vedea din nou, va fi deja

bătrână.

Dar între timp, senină, impasibilă,

ea priveşte în continuare către întunericul adânc, cu chipul ei zvelt şi delicat

deasupra gâtului mândru. E tânără.

Şi stă, pur şi simplu, aşezată acolo.


Cântec pentru toate cele ce eşti

Nu iubesc doar prezentul parfumat al

ochilor tăi,

ci şi fetiţa care se ascunde acolo, înăuntru,

ca să privească infinitul lumii cu

o uimire rotundă,

la fel cum o iubesc şi pe necunoscuta căruntă care-mi

aminteşte, din colţul timpului său că

iarna ocroteşte şi e blândă.

Iubesc tot ceea ce eşti, fuga grăbită a orelor,

cele o mie de imagini ale tale în zbor,

asemenea unui stol de păsări sălbatice.

Nu iubesc doar duminicile tale pline de

bucurii pasagere, ci şi o tragică zi de vineri, cine ştie,

şi o sâmbătă a triumfului şi a satisfacţiei

pe care n-am s-o văd niciodată, dar pe care o

cânt, deopotrivă.

Copil şi fetiţă, şi tânără deja femeie,

tu toată, şi toate,

îmi umpleţi inima şi vă iubesc în pace.


Testament

Pentru că am ajuns, iată, la acel timp când

întunericul nu-mi mai aduce nici o mângâiere

iar micile prevestiri mă înspăimântă;

pentru că am ajuns la acest timp;

şi cum până şi zaţul din cafea

îşi deschide deodată, numai pentru mine,

rotunda gură amară;

pentru că am ajuns la acest timp;

şi orice speranţă a vreunei măriri meritate, ori de

a mai vedea ţâşnirea senină a amurgului

fiind, de-acum, pierdută;

si nemaiavând altceva decât acest timp;

nemaiavând nimic altceva

in afara amintirilor mele despre toate nopţile pe care le-am trăit

şi a uriaşei şi vibrantei lor tandreţi;

nemaiavând nimic

între cer şi pământ decât

propria memorie, decât acest timp;

am hotărât să-mi fac testamentul.

Iată-l:

Vă las vouă

Timpul, întregul timp.

Din volumul Una gravedad alegre. Antología de poesía latinoamericana al siglo XXI, de Armando Romero, Valladolid, Editorial Difácil, 2007

Prezentare și traduceri de Rodica Grigore