poeme
Octavian DOCLIN

poeme

Articol publicat în ediția 6/2018

Geamgiul şi olarul

Îşi aminteşte azi cu duioşie

cum în plină amiază de vară

cînd lumina dansa albindu-i ochii

spărgea liniştea doar un strigăt

ca un cîntec suit pînă la el

din vechime

era al unui om mai mult scund

care căra în spatele lui prea îngust

o sarcină de lumini ocheţi şi oglinzi

îl aude şi acum amintindu-şi copil fiind

cît de repede ieşea la poarta de la drum

să-l vadă şi să-i audă chemarea

pentru cei care aveau nevoie să-şi umple

vreo spărtură în uşi ferestre ori porţi

„oglinzi şi geamuri pentru neamuri,

geamuri şi oglinzi pentru oameni cuminţi˝

numai un singur astfel de îndemn

îl mai scotea cu aşa nerăbdare din casă

cel al olarului din Biniş

care şi el parcă intona un alt cîntec bătrîn

„hai la oale, hai la oale˝ şi el olarul

bucuros dădea gol pe plin

şi pleca mai departe

geamgiul însă era întotdeauna oprit la casa părintească

pentru odihnă şi cină

pentru a umple şi el un gol dar cu lumini

ce-l orbeau şi-l făceau să adoarmă apoi

visînd numai vise colorate de copil

pe care le mai trăieşte şi astăzi la bătrîneţe

dimineaţa sărea repede din pat

să-i povestească visele de peste noapte geamgiului

dar vai, astăzi numele nu şi-l mai aminteşte

îşi aminteşte doar cum mama sa încerca

să-i şteargă o lacrimă liniştindu-l

s-o dus maistorul

dar ţi-o lăsat această oglinjoară

să-ţi aduci aminte ori de cîte ori te uiţi în ea

de lumina dintr-o amiază de vară

pîlpîind în ochii tăi cruzi de copil.

Mama

Îşi priveşte deseori mama

ghergină înfloritoare cîndva

Iederă a tatălui meu astăzi tot mai puţină

şi atunci dar numai atunci

îşi scoate oglinjoara din buzunarul de la piept

pe care i-a dat-o în copilărie

mama lui spre aducere aminte de răceala

lutului reavăn

ori de lumina care-şi făcea loc

ca un sfredel în ochii lui

atît de nerăbdători să vadă

şi să cuprindă lumea cu splendorile

şi nenorocirile ei

(tot mai des visa la vîrstele lui viitoare

cu cercuri tot mai şterse în trunchiul

trupului său mergînd şi el spre împuţinare

dar tot mai vizibile pe fruntea lui

pe crucea tăiată în două de la jumătate)

era copilul pentru care simţea ceva altfel

„nu mai scrie copile poezii că te poţi tulbura la cap

şi pocăieşte-te˝ el îi răspundea încet

„ştiu mi-ai mai spus asta˝

dar cădea repede în subteranele lui

revenind plin de remuşcări şi angoase

fugea la ea odihnindu-şi capul în poala ei

pocăit doar pentru o clipă

pleca însă pentru aceleaşi căderi şi reveniri

şi tot aşa pînă astăzi cînd tot mai împuţinat şi el

amintirea frumuseţii acelei flori din grădină

rămîne enigma străinului

a celui ce scrie aici

revenit copil pentru mîngîierea

a două mîini mult prea fragile.

Amantul

Aţi fost voi vreodată

prin subteranele docliniene

ca să călăriţi moartea moarte

adică moartea virgină

nu n-aţi fost pentru că

sigur v-aş fi văzut

atunci de ce plîngeţi de frica ei

eu nu plîng eu rîd împreună cu ea

de aceea la chemarea ei

cobor măcar o dată pe lună

în subteranele mele

(ehei în tinereţe o iubeam zilnic)

unde mă aşteaptă cu trupul ei

de tăciune să ne iubim pînă la epuizare

doar în pielea goală

aşa se face că ori de cîte ori revin

la suprafaţă

gol goluţ hainele oprindu-le la ea

ca să fie sigură că voi reveni de fiecare dată

la chemarea ei

doar cu huo amantul morţii cu pieptul păros şi negru

mă apostrofaţi

fiindu-vă frică să mă arătaţi

cu degetul.

Dedublare

Poetului Mircea Bârsilă, spre aducere aminte

După colț,

mai sus, pe o stradă

din internat

au evadat

la pensiunea din sat

unde s-au furișat

liceanul Chisăliță

de la Liceul din Grădinari

și viitorul poet Doclin

din Reșița, de la Marginea,

să bea, dar nu s-au săturat,

sticle de vinpelin.

Din cînd în cînd s-au îmbătat.

Îi despart acum

cincizeci de cercuri ale trunchiurilor lor –

și eu nu mai am

cui să-i închin.

Vinul dragă Mircea

l-am băut atunci,

pelinul – din ce în ce mai amar

îl sorbim acum.

Naștere

(origini)

Reșițean eram

de nu aș fi doclean

așa că acum vă spun:

o culoare nu se poate vedea

dacă mai întîi nu se știe descrie

un cuvînt nu se poate auzi

dacă mai întîi nu se poate vedea

îi mulțumesc mamei mele că

m-a născut cu văz și auz.

Realitatea interioară

în amintirea lui Petru Creția

Poate că venit din lutul orb

te reîntorci într-un vas

născut din același lut

îmbălsămat în sarea pămîntului

s-a săpat în locul acela cu grijă

așteptînd să țîșnească în sfîrșit

din adînc

izvorul mult așteptat din realitatea interioară

mult mai tîrziu s-a înțeles

și greu s-a descifrat

de negăsit pînă atunci

în apele limpezi ale izvorului

cartea în care nu se spune nimic

despre graba cu care se consumă viața

așa că nimic mai limpede

nu poate fi decît moartea

atunci cînd ea însăși e condamnată

la întemnițare pe viață.

(din volumul Poeme libere, în pregătire)