cronica traducerilor
RODICA GRIGORE

A PRIVI ȘI A CITI. SAU DESPRE JOCURILE LITERATURII

Articol publicat în ediția 7/2018

Relativ puţin cunoscută şi încă şi mai puţin citită în Occident, poate cu câteva excepţii notabile (Boris Pahor, Aleš Debeljak sau Drago Jančar), literatura slovenă contemporană reprezintă o adevărată revelaţie; mai ales pentru cititorul român. Căci, departe de a găsi în cărţile autorilor de limbă slovenă acel provincialism sau acel paseism tematic ori stilistic despre care unii exegeţi vestici au vorbit uneori, noi putem descoperi cu uşurinţă în paginile scrise de aceştia sentimentul legăturii indestructibile dintre trecut şi prezent, învestirea cu sens a istoriei, asumarea marginalităţii (dar neacceptarea periferiei spirituale!), aspecte care oferă noi perspective de interpretare pentru prezentul literar (şi nu numai) al Europei de Sud-Est şi Centrale. În plus, aparițiile editoriale mai recente demonstrează deopotrivă fascinația prozatorilor sloveni pentru strategiile livresc-postmoderne, dar și pentru elaborate jocuri metatextuale ce implică permanentul recurs la parodie și pastișă.

Considerat „un thriller metafizic” sau o expresie a predilecției autorului pentru cele mai elaborate jocuri livresc-postmoderne, romanul Observatorul (Opazovalec) al lui Evald Flisar a convins rapid publicul cititor și critica literară, stând mărturie, în egală măsură, pentru capacitatea acestui scriitor de a-și înnoi tehnicile narative și procedeele stilistice. Născut în anul 1945 și cunoscut ca romancier, poet și dramaturg, Evald Flisar (de asemenea redactor șef al celei mai vechi reviste de cultură slovene, Sobodnost!), a fost recompensat pentru activitatea sa cu prestigioase premii literare – în Slovenia și peste hotare – iar creațiile sale au fost traduse în numeroase limbi străine, impunându-se drept una dintre vocile reprezentative ale spațiului cultural Central European. Observatorul, cartea apărută nu de mult în limba română, în excelenta traducere semnată de Paula Braga Šimenc (cea care a adus cititorilor de la noi, de fiecare dată prin minunate tălmăciri, și alte nume mari ale literaturii slovene a zilelor noastre!) rezistă, dincolo de subiect, prin semnificațiile pe care Flisar le aduce în prim plan, ca și prin temele pe care îndrăznește să le abordeze, cu o artă a expresiei care seduce și intrigă în egală măsură, provocând în permanență toate clișeele gândirii și interpretării.

Căci, în clipa în care Simon Bebler, protagonistul romanului, student la filosofie și literatură comparată și visând să devină dramaturg, află că suferă de o boală incurabilă și mai are cel mult un an de viață, el decide să-l trăiască din plin și să facă, în lunile care i-au mai rămas, tot ceea ce nu apucase până atunci. Iată ce-și spune el la un moment dat: „Aș avea grijă de cei ce-mi sunt dragi. Aș face curat, aș găti, aș spăla și aș face paturile. Le-aș spune povești și basme care n-ar conține cine știe ce lucruri înțelepte, dar ar fi hazlii. Poate că mi-ar alina durerea la gândul că n-o sa mai fiu mult timp printre ei. Pe terasa de pe acoperiș aș pregati în fiecare zi, înainte de apusul soarelui, un picnic. Apoi ne-am uita împreună la lumina aceea magică, aurie, care se ivește mereu, chiar înainte să se întunece. Aș reamenaja grădina care s-a uscat, ca să fie din nou înflorită. Și când o să vină ceasul, m-aș cufunda încet în întuneric, mulțumit că am fost un tip obișnuit.” Iar dacă înainte, tânărul de doar douăzeci și doi de ani se mulțumea mai degrabă cu statutul de observator al existenței în general și chiar al propriei vieți, privind ceea ce i se întâmpla cu detașarea cu care ar fi citit o carte ori s-ar fi uitat la un film, după ce este informat cu privire la necruțătorul diagnostic, va încerca să experimenteze până la capăt ceea ce anterior i se părea că e dat doar personajelor de ficțiune. Numai că textul lui Flisar se transformă pe nesimțite din aparent simplă desfășurare a unor aventuri (fie ele și livrești!) în foarte serioasă meditație asupra celor mai importante aspecte ale vieții. Însuflețită de numeroase personaje, unele extrem de pregnante, presărată cu aluzii la lumea literaturii sau la cea strălucitoare a cinematografiei și punctată de întâlnirile cele mai neașteptate cu putință, ca și de spectaculoase răsturnări de situație ori de momente pline de suspans, narațiunea vizează sensurile identității, drumul dificil spre descoperirea de sine ce trebuie făcut de fiecare individ în parte, punând în discuție, direct sau subtextual, complicatele relații ce se stabilesc între oameni în tumultuoasa epocă pe care o trăim, dar și raportul (în perpetuă transformare) dintre adevăr și ficțiune.

Cartea aceasta, dincolo de provocarea ludică pe care o pune în faţa cititorului, demonstrează şi o nouă înţelegere a lumii şi a omului contemporan, căci această lume e guvernată de forme diferite de reprezentare a realităţii exterioare şi a nivelului realităţii istorice. Amplificarea sau chiar exagerarea mărcilor specifice genului romanesc, precum şi ruptura evidentă la nivelul limbajului sunt menite a accentua faptul că, în zilele noastre, proza trebuie să exprime cât mai coerent cu putinţă nu doar realitatea universului obiectiv, ci şi marile dileme în ceea ce priveşte evoluţia personajului literar însuşi – care se va vedea lipsit, desigur, de acea coerenţă a literaturii deceniilor anterioare. În plus, romanul lui Flisar trebuie să ştie cum să abordeze şi propria sa estetică (ad-hoc!) şi să se transforme, deci, într-o specie capabilă să includă dimensiunea eseistică şi interogaţia perpetuă asupra propriilor origini ca strategie constantă, iar nu (doar) ca eventuală soluţie de final. Limbajul devine, deci, istorie, fundamentată în însăşi condiţia de metaforă a realităţii exterioare, iar nu în determinismul acestei condiţii. Nimic altceva, în fond, decât valorizarea unei veritabile estetici a rupturii, pe care scriitorul sloven demonstrează că știe perfect cum s-o aplice la nivel textual. Căci, în Observatorul, aceste strategii ale rupturii și / sau discontinuității sunt identificabile în utilizarea numeroaselor puncte de vedere ce apar pe parcursul cărţii, în configurarea atât de aparte a nivelului logic-cronologic, în tehnica montajului cinematografic foarte bine însuşită de autor, toate ducând la concluzia ca proza devine, pentru Flisar, ficţiune (ori chiar ficțiune a ficțiunii!), în sensul pe care Borges îl dădea termenului, astfel încât maniera în care cititorul trebuie să decodifice sensurile textului variază de la o secţiune la alta a textului. Nesiguranţa, dificultatea comunicării şi singurătatea ființei umane în mijlocul unui univers aflat parcă în perpetuă expansiune consacră importanţa multiplicităţii vocilor narative, dar şi nevoia permanentă a unor puncte de vedere metatextual-complementare, de natură să clarifice perspectivele în această adevărată „galerie de voci” despre care a vorbit critica literară, în încercarea de a defini esența acestui fascinant text.

Veritabilă recontextualizare a vechii teme a diferenței dintre aparență și esență, Observatorul lui Flisar poate fi pe bună dreptate comparat cu cele mai bune pagini din creația altor romancieri contemporani. La fel ca formarea unui număr de telefon greșit, așa cum se întâmplă, de pildă, la Paul Auster, diagnosticul lui Simon deschide o adevărată cutie a Pandorei, dând cititorului senzația că, deodată, lumea exterioară își pierde coerența, că este plină de mistere și secrete (care trebuie atent explorate!), dar, exact ca în unele dintre textele lui Peter Ackroyd, că e un univers total lipsit de certitudini. Personajul central vrea de-a dreptul să intre în rolurile jucate de actorii săi preferați, convins că în acest fel va reuși să trăiască el însuși cel puțin unele dintre uluitoarele aventuri pe care le-a cunoscut și admirat doar în literatură sau pe marele ecran. Decis să părăsească locul comod al unui simplu observator, Simon Bebler își transformă existența într-o uriașă scenă, pe care se desfășoară tot felul de întâmplări neobișnuite și în care el e mereu implicat. Nu mai privește, ci trăiește, nu mai meditează, ci experimentează, nu se mai mulțumește să evalueze, ci vrea să determine el însuși faptele care se petrec în jurul său. Numai că, pe măsură ce jocul acesta devine tot mai serios iar lucrurile se complică văzând cu ochii, tânărul Bebler simte că situația – situațiile! – îi scapă de sub control și se vede silit să răspundă cu toată sinceritatea marilor întrebări care iau locul siguranței sale inițiale: poate el oare să mai conducă jocul acesta? Nu cumva, mai devreme sau mai târziu, va trebui să să recunoască învins de tumultul evenimentelor pe care le provocase dar care se desfășoară întotdeauna altfel decât preconizează el? Și, în fond, cine e adevăratul regizor al acestui mare spectacol de pe scena noului teatru al lumii?

Transformând în personaje de roman figuri cunoscute ale cinematografiei de peste Ocean, precum Woody Allen, Uma Thurman sau Al Pacino (dar sunt chiar ei, sau e doar o asemănare frapantă cu realitatea?), romanul lui Flisar construiește, în permanență, cel puțin două niveluri ale acțiunii și interpretării: unul are în vedere sensul existenței umane în general (mai exact spus ceea ce oamenii puși în situații limită consideră a fi sens al existenței!), și altul vizează sensul evenimentelor strict textuale care-l atrag pe Simon în vârtejul unor mistere ale căror implicații tind să-i scape. Actul lecturii se transformă, deci, din contemplare în participare activă la descifrarea semnificațiilor vieții, iar cititorul trebuie să devină partener activ al autorului în marele joc al literaturii. „Pentru mine, a scrie, şi includ aici şi ceeea ce primeşte, în general, numele de literatură, este în primul rând un joc”, spunea, la un moment dat marele scriitor cubanez Guillermo Cabrera Infante. O afirmație la care cu siguranță ar subscrie și Evald Flisar.

Evald Flisar, Observatorul.
Traducere și note de Paula Braga Šimenc,
București, Editura Pandora M, 2017.