meridian

Poeme de Julio Cortázar

Articol publicat în ediția 9/2018

Fascinat de Mallarmé şi de poezia pură franceză, scriitorul argentinian Julio Cortázar (1914–1984) publică, în 1938, un volum de versuri, Presencia (Prezenţă) pe care îl semnează cu pseudonimul Julio Denis. Cartea, care cuprindea o serie de poeme cu formă fixă, demonstrând fascinaţia autorului pentru sonet, dar şi pentru disciplina formală şi de conţinut în general, apărută într-un tiraj de aproximativ două sute de exemplare, trece, însă, neobservată de critică şi rămâne aproape necunoscută publicului cititor. Cu toate acestea, ea este importantă pentru autor, el însuşi mărturisind acest lucru într-un interviu acordat în 1975, în Mexic, Elenei Poniatowska: „Presencia a reprezentat o mărturie a epocii mele de solitudine absolută, a anilor mei livreşti, ca să-i numesc astfel. Pot spune că de atunci datează majoritatea lecturilor mele, am citit mii de cărţi în acea perioadă de formare. Trăiam ceea ce citeam, nu-mi trăiam viaţa.” Cortázar a continuat să scrie poezie de-a lungul întregii sale activităţi literare, chiar dacă s-a decis târziu să-şi publice textele lirice, iar majoritatea acestora au apărut postum, unele dintre cele mai interesante fiind incluse în volumul intitulat Algunos pameos y otros prosemas (Salvo crepusculo). Sunt mai ales poeme de dragoste, tulburătoare prin atmosfera pe care o evocă şi care aminteşte, pentru un cititor obişnuit cu maniera lui Cortázar de a-şi construi textele, de „magica peregrinare nesfârşită”, despre care vorbea Carlos Fuentes în legătură cu marele roman al lui Cortázar, Şotron. Figurile liricii sale, asemănătoare întrucâtva personajelor de proză, sunt puse într-un context particular, adesea poemele fac referiri la nume sau date precise, ori la ocupaţiile concrete ale oamenilor. În plus, cartea de „pameos” şi „prosemas” constituie şi un indirect comentariu asupra existenţei artistice, la fel cum se întâmpla şi în secţiunea finală din Şotron. Desigur, există mai multe modalităţi pentru a realiza acest lucru, dar Julio Cortázar foloseşte aici ceea ce chiar el numește „o scindare axată pe principiul similitudinii.” Astfel, lirica sa propune un soi de „imagini de gradul al doilea” pe care le instituie, prin limbaj: de exemplu, în Cinci ultime poeme pentru Cris avem reflectarea (ca într-o oglindă) a realităţii textuale din Cinci poeme pentru Cris. Versul devine, în acest fel, curgere muzicală, aproape de improvizaţia de jazz, care îi plăcea atât de mult autorului.

Nocturnă

În noaptea asta am mâinile negre, inima asudată

ca după o luptă purtată până la uitare cu urechelniţele fumului.

Totul a rămas acolo, sticlele, barca,

nu ştiu dacă mă iubeau şi dacă se aşteptau să mă vadă.

În ziarul aruncat pe pat se vorbeşte despre întâlniri diplomatice,

un pahar cu vin roşu la început, l-a învins din fericire în patru seturi.

O pădure foarte înaltă înconjoară această casă din centrul oraşului,

iar eu ştiu, simt că un orb moare chiar acum în apropiere.

Soţia mea tot urcă şi coboară pe o scăriţă

asemenea unui căpitan de vas ce nu se încrede în stele.

E aici o cană cu lapte, alături, hârtii, ora unsprezece noaptea.

Afară e ca şi cum herghelii nesfârşite de cai s-ar apropia

de fereastra pe care-o am în spate.

After such pleasures

În noaptea asta, căutându-ţi gura

într-o altă gură

aproape crezând că-i a ta, căci atât de

orb e râul

ce mă azvârle în femeie şi mă

cufundă între pleoapele ei,

ce tristeţe e să înoţi la sfârşit până la

ţărmurile toropelii

ştiind bine că toropeala e acel

sclav nătâng

ce acceptă şi monede false,

şi le zdrăngăne apoi surâzând.

Să răscumpăr

această durere de Buenos Aires, această

aşteptare fără întreruperi şi fără de speranţă.

Doar în casa mea ce dă spre

port

să încep să te iubesc încă o dată,

încă o dată să te întâlnesc la cafenea

dimineaţa

fără să se fi întâmplat

atâtea lucruri la care acum nu mai putem renunţa.

Şi să nu mai trebuiască să-mi amintesc de această

uitare ce urcă

fără sens, pentru a şterge de pe

şevalet păpuşilele tale

şi care nu-mi mai lasă decât o

fereastră fără de stele.

O scrisoare de dragoste

Tot ceea ce-mi doresc de la tine

e atât de puţin în fond

pentru că, în fond, e totul,

ca un câine ce trece, o colină,

nimicurile astea cotidiene,

spicul şi părul şi două turte,

mireasma trupului tău,

ceea ce spui despre un lucru oarecare,

împreună cu mine sau împotriva mea,

toate astea înseamnă atât de puţin

şi mi le doresc de la tine pentru că te iubesc.

să priveşti dincolo de mine

să mă iubeşti cu violenta nepăsare

a dimineţii, ţipătul

din clipa când mi te dăruieşti să lumineze

chipul unui şef de birou,

iar plăcerea pe care-o inventăm împreună

să fie un alt semn al libertăţii.

De citit în formă interogativă

Ai văzut

ai văzut cu adevărat

zăpada astrele paşii catifelaţi ai brizei

Ai atins

ai atins cu adevărat

farfuria pâinea chipul acestei femei pe care-o iubeşti atât

Ai trăit

asemenea unei lovituri în frunte

clipa gâfâitul căderea fuga

Ai ştiut

cu fiecare por al pielii înţelepte

că ochii tăi mâinile tale sexul tău inima ta blajină

pe toate trebuie să le arunci

să le plângi

trebuie să le inventezi încă o dată

Happy New Year

Uite, nu cer mult,

doar mâna ta, s-o ţin

ca pe-o broscuţă ce doarme atât de liniştită.

Am nevoie să-mi dăruieşti această poartă

ca să intru în lumea ta, acest talisman

de zahăr verde, de cerc fericit.

Nu-mi împrumuţi mâna în noaptea asta

de sfârşit de an de cucuvele răguşite?

Nu poţi, din raţiuni tehnice. Atunci

o urzesc în aer, împletind cu grijă fiecare deget,

piersica mătăsoasă a palmei

şi dosul mâinii, această nouă împărăţie de arbori albaştri.

Astfel o ţin şi o sprijin cu grijă, ca

şi cum de ea ar depinde

mare parte din lumea asta,

succesiunea celor patru anotimpuri,

cântecul cocoşilor, dragostea oamenilor.

Aftermath

Spune-mi de ce încă te mai doresc, de ce numele tău îmi tot revine

asemenea unei securi întoarse către rană într-o atât de amară vizită de la

miezul nopţii,

la marginea unui câmp funerar unde se înmulţesc larvele

bale umede, recalculare interminabilă a tuturor stângăciilor,

spune-mi din acest nimic unde acum te ascunzi, spune-mi

de ce mi-e de ajuns să compun un mecanism elementar de

silabe,

să sap în miezul ceţurilor iniţialele numelui tău

pentru ca singur

să-mi copleşesc speranţa cu o neînsemnată migraţie a degetelor

pe pielea mea

a unei miresme ca aceea de unde creşte muşchiul.

A unei tăceri mai înfocate decât toate nopţile de veghe.

Viitorul

Şi ştiu foarte bine că nu vei fi.

Nu vei fi pe stradă,

în murmurul ce izvorăşte din noapte

din stâlpii de iluminat,

nici în gestul de a alege meniul,

nici în surâsul ce alină

nici în cărţile împrumutate

nici în cuvântul de rămas bun.

Nu vei fi în visele mele,

în destinul dintâi

al cuvintelor mele,

nu vei fi nici într-un număr de telefon

sau în culoarea unei perechi de mănuşi

şi nici într-o bluză.

Mă voi supăra, iubito,

fără să mă supăr pe tine,

şi voi cumpăra bomboane

însă nu pentru tine,

mă voi adăposti pe la colţuri de stradă

pe unde tu nu vei trece,

şi voi rosti cuvinte ce se spun

şi voi mânca ceea ce se mănâncă

şi voi visa lucruri care se visează

şi ştiu prea bine că tu nu vei fi

nici aici înăuntru, în închisoarea

unde încă te regăsesc,

nici afară, în acel râu de străzi

şi de poduri.

Nu vei fi acolo pentru nimic în lume,

nu vei fi nici amintire,

iar când o să mă gândesc la tine

mă voi gândi la un gând

care, în mod obscur,

încearcă să-şi amintească de tine.

Cinci ultime poeme pentru Cris

I. Acum scriu păsări.

Nu le văd venind, nu le aleg,

sunt aici dintr-o dată, asta sunt,

un stol de cuvinte

aşezându-se unul după altul

pe sârmele paginii,

ciripind, ciugulind, ploaie de aripi

iar eu fără nici o fărâmă de pâine ca să le dau, pur şi simplu

lăsându-le să vină. La fel de bine asta ar putea să reprezinte

un copac

şi tot astfel

dragostea.

II. Azi noapte te-am visat

mare preoteasă a lui Sekhmet, zeiţa cu cap de leu.

Ea goală în piatra de porfir,

pielea ta catifelată şi goală.

Ce ofrandă îi aduceai sălbaticei zeităţi

ce se uita dincolo de privirea ta

Către un orizont etern şi implacabil?

Cupa mâinilor tale conţinea

o libaţie secretă, lacrimi,

sânge menstrual, sau saliva ta.

În orice caz nu era spermă

iar visul meu ştie

că ofranda ar fi fost respinsă

cu un lent muget dispreţuitor

ca şi cum zeiţa ar fi aşteptat-o

dintotdeauna.

Apoi, poate, nu mai ştiu,

ghearele sânului tău

copleşindu-te.

III. Nu voi şti niciodată de ce limba ta mi-a intrat în gură

când ne-am despărţit la hotel

după o plimbare amicală prin oraş

şi o ajustare preţioasă a distanţelor.

Am crezut pentru o clipă că-mi dădeai

o întâlnire viitoare,

că deschideai calea spre o ţară a nimănui, vreun interregn

unde să-ţi poţi îngriji delicata iarbă de muşchi.

M-ai sărutat înconjurată de prietene,

Eu – excepţia, monstrul,

iar tu revoltata murmurândă.

Poate voi afla pe cine sărutai,

de cine te despărţeai.

Am fost vicarul fericit al unei singure clipe,

cel care uneori găseşte în saliva sa

gustul trecător de caprifoi

sub cerurile australe.

IV. Aş vrea să fiu Tiresias în noaptea asta

şi într-o lentă aşteptare cu gura deschisă spre cer

să te primesc şi să gem lângă biciurile tale

şi gleznele tale de meduză.

Ştiind că e ceasul

metamorfozei ce se tot repetă,

şi că după ce se va risipi creasta de spumă

te vei deschide plângând,

atât de dulce străpunsă.

Doar pentru a te întoarce apoi

la împărăţia ta trufaşă de falange,

din apropierea pielii, a pulpelor tale umede,

până ne vei smulge împreună şi vom ajunge îmbrăţişaţi

pe nisipurile visului.

Însă nu sunt Tiresias,

şi nici inorogul

ce caută apa în palmele tale

dar găseşte apoi între buzele arse

doar un pumn de sare.

V. Nu te voi plictisi cu alte poeme.

Să zicem că-ţi spun

nori, foarfeci, scoabe, creioane

şi poate, câteodată,

vei zâmbi.

Naufragiaţi pe insulă (Havana, 1967)

Zeul trupurilor

…ia aceste lănci care o să-ţi păzească

domnia mai presus de toate…

(Ovidiu, Metamorfoze, V)

Eşti zeul trupurilor, dai şi răpeşti mierea îmbrăţişării celei mai adânci,

te bucuri la ţipătul nostru, la urcările prevăzătoare în faţa plăcerii

pentru a pluti apoi în tihnă,

meduză la jumătatea visului între apă şi soare.

Dar speri de asemenea

şi la cuvânt, atunci eşti mai de temut,

te ghemuieşti ascunzându-te în spatele fiecărui nume, şi când

se întoarce din împărăţia uitării vreun cuvânt pe care-l rostim

printre sărutări sau lacrimi sau Londre,

o, cel mai amar dintre stăpâni, cum ţintuieşti

lancea ta de infinite spume drept în mijlocul pântecului meu,

şi-mi înfigi unghiile de tortură în gură

Nu pot spune noapte, nu pot spune lacrimă,

nici trimite în vânt porumbiţa numelui său pe acoperişurile din Paris,

ori repeta murmurul său de stup,

nu pot fi în dulcile sale sunete nici vânt şi nici clopot,

căci eşti şi tu aici cu toţi dulăii de pază şi vulturii tăi,

unica realitate a unei atât de mari uitări şi a unui atât de lung timp,

dragostea cu râsul ei de marmură înălţat împotriva cerului,

sexul ei de zenit şi spatele său nocturn.

*

Călătoria fabuloasă

nemişcată în vârtej

părul tău urechile tale

călătoria dureroasă

elicele saltului

bubuitura celui ce se prăbuşeşte

ceafa ta gâtlejul tău

ancora ridicată cu algele ei mlaştina ei

sunetul de corn al vaporului în ceaţă

spatele tău cingătoarea ta

Poem 2

Străpuns de albine

în vântul asediat de pustietate

trăiesc ca o creangă,

şi în mijlocul duşmanilor zâmbitori

mâinile mele ţes legenda,

creează lumea cea minunată,

această pânză întinsă.

La sfârşitul petrecerilor

Şi după ce toată lumea pleca

şi rămâneam doar noi doi

printre pahare goale şi scrumiere murdare,

ce frumos era să ştiu că te aflai

aici ca o apă stătătoare,

singură cu mine la hotarul nopţii,

şi că aveai să dăinuieşti, că eşti mai presus de timp,

erai ceea ce nu se îndepărta

căci o aceeaşi pernă

şi aceeaşi nepăsare

aveau să ne plângă din nou

la deşteptarea într-o nouă zi,

împreună, râzând, nepieptănaţi.

Întotdeauna începea să plouă

Întotdeauna începea să plouă

la mijlocul filmului,

floarea pe care ţi-am adus-o ascundea

un păianjen la pândă printre petale.

Cred că ştiai asta,

dar şi că ai favorizat nenorocirea.

Întotdeauna îmi uitam umbrela

când porneam în căutarea ta,

restaurantul era plin

şi se vorbea de război prin colţuri.

Am fost o notă dintr-un tango

pentru melodia ta indiferentă.

Bolero

Ce vanitate să-mi închipui

că-ţi pot da totul, dragostea şi vorbele de duh,

drumuri, muzică, jucării.

E sigur că lucrurile stau aşa:

îţi dau tot ce-i al meu, evident,

dar tot ce-i al meu nu ţi-e de-ajuns,

aşa cum nici mie nu mi-e de-ajuns să-mi dai

tot ce-i al tău.

Din această cauză nu vom fi niciodată

perechea perfectă, imaginea de carte poştală ilustrată,

dacă nu suntem în stare să acceptăm

că doar în aritmetică

doi vine din unu plus unu.

Aici, doar o bucăţică de hârtie

pe care scrie numai atât:

întotdeauna ai fost oglinda mea,

vreau să spun că pentru a mă vedea, trebuia să te privesc pe tine.

(Armando Romero, Una gravedad alegre. Antología de poesía latinoamericana al siglo XXI, Valladolid, Editorial Difácil, 2007)

Prezentare și traduceri de Rodica Grigore