proză
Nicu Ilie

Cicatrici pentru Sfântul Anton

Articol publicat în ediția 11-12/2018

Despre Sfântul din Pod (care în Constanța a fost ținut în mansardă de nevasta unui avocat care îl întâlnise rugându-se în biserica din cartier și îl considera puțin retardat)

(Genul: eboșă)

(Anul: 1932. Locul: Constanţa)

Apus de soare peste un bloc proaspăt, interbelic. Trei etaje, socotind şi mansarda. Ultima rază, adresată exclusiv mansardei. Interior sărac şi dramatic, cu un amestec indecis de obiecte curate şi unele nespus de murdare şi de tocite. Miros de bătrâneţe, praf înăcrit şi fum. Un vechi ostaş al Imperiilor îşi pregăteşte ultima cină a vieţii. Cumva, ştie. Nimic, însă, extravagant. Batog cu pâine, presupun. Pentru lapte cu miere e timp altcândva.

Va fi descoperit poimâine. Va fi dus la groapa comună.

Şi-a trăit pustnicia în Constanţa, sedus de Soarele lui Dumnezeu. În acest Lagăr, Oraşul, nu a mai vrut să cunoască pe nimeni. A eşuat pe mal ca o balenă. După ce murise de atâtea ori, viaţa nu i s-a mai părut sexy. După ce ucisese atât, ce putea el face pentru a repara lumea? Colaborase prea mult cu Întunericul şi cu Frigul. Avusese prea multe victorii.

(Panoramare stânga, peste Ardeal. Zoom pe Turda)

El, copil, într-un sat de lângă. Soare şi acolo. Îl chema Ilie, ca pe ultimul nemort. Ilie Bologa, să zicem.

Tat’su, Bologa, era preot, dar asta nu-l împiedica să fie un om rău. Avea senzaţia că el are o misiune pe lumea asta, dar nu-şi dădea seama care ar fi aia. Vorbea tuturor cu scârbă, vedea viermi peste tot, şi dedesubtul lui, şi deasupra. Şi oriunde s-ar fi uitat. O binecuvântare când dădea o făcea de parcă după aia i-ar fi rămas mai puţine. Vedeai pe el că ştie că Dumnezeu aruncă în pustiu binele ăla, pe care el, ca popă, îl contracta în numele Lui. O cruce când făcea asupra unui om sau lucru o dădea cu împrumut unui rău-platnic.

Cumva, părea iertător, dar asta pentru că nu-i păsa. De la oarecare distanţă ar fi fost un om bun. Nu avea mari meschinării, nu făcea intrigi. Nu umilea pe nimeni, dar asta pentru că nu ar fi contat.

Simţea că şi-a ratat viaţa încă de la naştere. Teologia, în loc să-l umanizeze, l-a deşteptat. Se născuse ori prea devreme, ori prea târziu, iar viaţa lui avea să fie inutilă.

Şi dacă ar avea o idee bună, cea pentru care se născuse, nimeni n-ar recunoaşte-o, nimănui n-ar fi putut s-o comunice.

Singur, în lumea de nemernici.

Copii a făcut câţi a putut. Dacă ar fi existat contracepţie nu făcea niciunul. Aşa a făcut patru. Ilie era al doilea. Dar nici asta nu contează.

Doar soarele copilăriei şi liniştea teribilă, liniştea de atunci nemaiauzită. Cald şi calm.

Fără voluptate. Ta’su n-ar fi îngăduit-o. Nu pentru că n-o permitea Dumnezeu, ci fiindcă era inutilă. Popa n-avea nicio slăbiciune, şi nimeni din familia lui n-a avut.

(Travelling dreapta-nord. Războiul din Galiţia)

Când s-a auzit că-ncepe, Ilie a sperat cumva să scape. Dar avea 24 de ani şi era neînsurat: era mult prea potrivit războiului pentru a rămâne neîncălţat. A fost luat în primul val de încorporări. Pe front, a fost dus direct în Galiţia şi atunci a început Frigul.

Tranşee, zoaie, ceaţă, îngheţ, noroaie, troiene.

Gloanţele, şi ele. Dar frica de moarte nu ieşea din ţevi de puşcă sau din guri de tun câtă venea din umezeala rece, satanică, atotputernică şi atotînconjurătoare.

Soarta avea sarcasmul lui taică-su. De război a scăpat după un an jumate, dar de frig niciodată. A căzut prizonier la ruşi. A ajuns în Siberia.

Acolo, în al doilea an de Frig Mare, ceva nemaiauzit s-a întâmplat.

Ruşii au întrebat prin lagăr de voluntari. Intraseră în Război şi românii, de partea ruşilor, iar transilvănenii erau întrebaţi dacă nu vor să lupte pe frontul românesc, contra nemţilor acum. Un ceh fusese numit comandantul ardelenilor.

Era vară în Sibir sau, cel puţin, aşa se numea pe-acolo Anotimpul care Era.

Pregătirile au durat până în iarnă, când n-a mai fost cu putinţă să-ţi alegi tabăra. Tabăra te alegea ea pe tine. Iar ardelenii, înarmaţi şi echipaţi, au rămas captivi, ca trupe ţariste, pe un Transsiberian ce avea în faţă, între Urali şi Moldova, un mare tampon roşu, comunist. Frigul îi împresura iarăşi din toate părţile şi dinăuntru înspre afară.

Erau trei trenuri blindate făcute de ţarişti pentru români. Ilie era mitralior pe unul. În trenuri era frig, iar metalul ardea rece. Pe trăgaciul mitralierei, să-l poată atinge, legase o cârpă. Benzile cu muniţie le ţinea sub un pulover rupt.

Până când bolşevicii l-au împuşcat pe ţar, lucrurile au fost ceţoase. Românii fuseseră traşi la sorţi în tabăra Albilor, dar nimeni nu ştia ce poate însemna asta.

Au urmat trei ani de lupte. Marea armă a românilor nu erau trenurile blindate, ci Transsiberianul însuşi, pe care îl puteau distruge oricând. Armata Roşie i-a atacat de multe ori şi a murit mult încercând să-i ucidă, dar să ţină întreg rambleul de sub ei. În cele din urmă, după vreo douăzeci de încleştări, s-a negociat o retragere până la Vladivostok şi s-a reuşit îmbarcarea spre America și Constanţa. Iar lui Ilie Bologa nu i-a trebuit un pas în plus.

Asta e toată povestea, chiar dacă aveţi nevoie de mai mult.

Casa din Constanţa a fost desfiinţată în anii ’50. Făcuse rău faţă cutremurului din ’40 sau bombardamentelor din ’41. Cert e că tovarăşii au intenţionat să o cârpească şi să plaseze aici câteva familii, dar au renunţat şi ei. Le explicase unul mai deştept ce se poate întâmpla. Când era încă pe picioare, în casă pătrunseseră nişte puşti care cotrobăiseră în stânga şi în dreapta şi îşi făcuseră aici un hogeac în care au adus şi nişte fete. La un momen’dat au găsit o ladă cu hârţogăraie a moşului. După el, casa mai fusese locuită şi de alţii, dar proprietarul strânsese ce nu aruncase şi pusese într-o ladă pentru cine ar veni să-ntrebe de bătrân. Nimeni nu venise. Hârtiile şi nişte vederi vechi, plus trei perechi de mănuşi de piele şi una de bocanci vătuiţi, rămăseseră prizoniere în ladă, deasupra scărilor, într-o chiţimie administrativă pe care o ţinea proprietarul. La evacuarea casei, lada fusese abandonată în chiţimie, mai puţin bocancii pe care îi luase nu ştiu cine.

Mănuşile au fost cele care au atras atenţia puştilor. Se scorojiseră şi pielea se mâncase ici şi colo. Dar, pentru caterincă erau bune. Întreaga ladă a fost luată şi dusă într-o încăpere de la mansardă (chiar cea în care locuise bătrânul) şi scotocită după bani de argint sau cocoşei de aur. Au înfipt şi vârful cuţitului în lemn – după compartimente ascunse, dar n-au găsit nimic.

Nişte scrisori atrăseseră atenţia fetelor, care le-au găsit drăguţe, atât cât au putut ele să citească. Multe expresii erau nemţeşti sau maghiare, altele latineşti sau franceze. Erau, în mare, o parte din corespondenţa pe care moşul o purtase în vremea liceului, la Mediaş, cu o fată din zonă.

Scrisorile au fost răsfoite zile întregi, citite pe alocuri şi aruncate pe oriunde, pe scări și pe podele, pe salteaua ruptă cărată aici de tineri sau lăsate să le ia vântul prin giurgiuveaua fără geam. Toate s-au împrăştiat. Câteva au fost luate de fete, care le-au citit altor prietene pasaje. La doar 50 de ani vechime, scrisorile păreau din alt mileniu, şocau şi fermecau, erau prostuţe şi suave. Fetele ghiceau greu văpaia unui foc ascuns în vorbe de borangic, dar o ghiceau; şi asta le amuza teribil şi le făcea să chicotească.

Scrisorile fuseseră unul dintre puţinele lucruri din tinereţe de care moş Ilie avusese nevoie mai târziu. Trimisese vorbă după ele la Turda, la scurt timp după ce se împotmolise în Constanţa. A riscat, cum s-ar zice pe front, să-şi divulge poziţia, dacă cineva dintre ai lui ar fi găsit că e cu sens să-l caute. Scrisorile au venit singure, alături de alte calabalâcuri, dar fără om care să le însoţească. S-or fi mirat ai lui că mai trăieşte, s-or fi minunat că a apărut tocmai la Constanţa, poate au şi bănuit că nu e el, ci vreun camarad de arme sau vreun escroc – dar n-au văzut ce rău poate să facă să trimită aşa lucruri care n-au nicio valoare, bune doar de focul de la curățenia de Paște.

Nimeni n-a venit cu scrisorile, nici vreun bilet care să explice ceva sau care să întrebe ceva.

Azi, pe locul casei cu mansarda, e construit un bloc din centrul nou. Nimic, nicio particulă de spirit sau materie nu îi păstrează amintire. Şi, totuşi, omul a fost un sfânt, în felul său. Un sfânt mizantrop.

Psihologia sfinţilor e incomplet studiată. Niciunul nu s-a prezentat în cabinet la Freud, iar Jung, care ar fi avut unele date să pătrundă în mintea sfinţilor, n-a făcut suficientă muncă de teren. Masca de sfânt, profesia de sfânt, n-a mai fost studiată performant de nimeni, de la El Greco încoace. Sau Riubliov a trăit după Grec?

Un sfânt mizantrop e un oximoron, dacă gândeşti funcţional sau instituţional.

Un om sfânt nu e o bucată de argint sau un mănunchi de busuioc, să genereze curăţenie în jurul său prin simpla prezenţă. Astăzi (şi spun cuvântul ca şi cum ar avea sensul de „post-istorie”), un sfânt care nu ştie PR, self-branding și teoria comunicării, care nu intuieşte intenţionalitatea inconştientă a individului, care nu e capabil de hermeneutică interculturală şi de psihologie socială – fie că le respectă, fie că le contrazice la un mod exhibiţionist – nu are nicio şansă la manifestare. Dogmatica poate fi bună şi aia, retorica n-ar strica, dar teoria comunicării e esenţială.

Chiar şi cicatricile lui Bologa Ilie au trecut nevăzute de oameni. Dacă l-ar fi spălat şi pe el cineva înainte să-l arunce în pământ şi, dacă ar fi avut un coşciug adecvat, nu patru scânduri, poate-poate cineva ar fi cules particula de sfinţenie pe care omul a luat-o cu el la plecare. Pe care o strânsese de ici, de colo şi o rafinase în Sibir în anul și în noaptea în care a fost asaltat de toate, sic!, animatele pământului și nepământului, de ispitele și voluptățile eșecului, când, rămas singur după ce toți ceilalți cedaseră, s-a luptat parte în parte cu bestiile trimise asupra sa. Toate mușcaseră din el, iar el din toate mușcase.

Un om trebuie să aibă şi ceva umilință în el. Un om fără suferință și fără umilință e un măr fără sâmburi. N-are-n-jurul a ce să crească. Totalitarismele, pe care moş Ilie nu le-a mai prins, totalitarismele secolului 20 au minţit oamenii că îşi pot duce viaţa fără asemenea ingrediente ale vieţii, că lumea poate fi reclădită într-un cristal de sinteză, cu muchii clare și fețe limpezi, iar umilința pe care voiau s-o sufoce, umilința s-a întors asupra lor ca o furtună cumplită, confuză, capricioasă și nesătulă. Universul însuşi avea să devină umilitor.

Numai că, pe lângă suferință, un sfânt trebuie să aibă şi ceva aroganţă. E inutil fără. Accesul la o revelaţie trebuie să-i confere forţă şi putere şi siguranţă şi încă ceva. Şi ajungem aici, indirect, iar la comunicare – nici nu se putea altfel. Pentru că oriunde – în afara şi înăuntrul satului global – comunicare, comerț şi cuminecătură sunt în esenţă acelaşi lucru.

(Flash-back, Siberia, 1917)

Cititorul îşi va imagina o gigantică pădure mixtă, amestecată cu brad, cu verde crud, albicios şi verde închis, roşiatic, acoperind dealuri line, ca valuri de apă fosilizate. Copacii capătă contur pe măsură ce imaginea creşte în rezoluţie. Pentru cei cu dificultăţi de imaginaţie, recomand filmul lui Kurosawa, Dersou Ouzala, minutele 2 şi 74.

Nevăzute în plan ansamblu, câteva barăci de bârne, lungi şi afumate, se disting sub copaci, acolo unde pădurea creează o umbră subţire, o linie dreaptă, umană, în oceanul sălbatic ce datează din ziua a treia.

Cabanele nu sunt îngrădite. Sunt ridicate de curând, cu material verde. Butucii au fost fasonaţi din bardă, umpluţi cu câlţi şi peste ei a fost aruncat ulei industrial ars şi negricios, pe unde s-a ajuns şi cât de gros s-a nimerit.

Oamenii sunt fel şi fel. Olaru era de două ori mare şi o dată mic. Era mare, că era stăpân peste ăilalţi prizonieri şi avea propria odaie într-o cabană în care toţi ceilalţi aveau priciuri. A doua oară era mare c-aşa arăta. Cu labe de urs. Dar era mic pe dinăuntru. Chinuise prizonierii prin lagăr şi inventase suplicii cu care nici ruşii nu erau de acord, dar la care închideau ochii datorită slugărniciei sale. Când s-a pus problema cu înrolarea la ruşi, românii au încercat să-l schimbe. Propunerea lor a fost Ilie, care avea acelaşi rang, tot caporal. Olaru s-a ţinut tare pe poziţie şi i-a păstrat ură lui Bologa. Era ranchiunos ca o babă. Aşa se face că pentru Ilie trecerea de partea ruşilor a fost mai rea ca prizonieratul. De când i-a mutat în alt lagăr, poreclit cazarmă să nu li se mai dea impresia că sunt inamici, Ilie a fost ţinut numai în gărzi de patru ore, de nu mai ştia când doarme şi când e treaz. Altul, care n-ar fi fost crescut de tat’su, ceda şi-o lua razna, pleca pe jos în India. Somn, patru ore, gardă patru, somn, gardă, veghe şi muncă, pe unde mai era trimis, că nu era scutit.

Fuseseră mutaţi pe calea ferată. Ştiau că nu mai sunt ostatici, ci iarăşi oşteni. Dăduseră Imperiul habsburgilor pe cel al ţarului, dar altă schimbare nu se vedea. Pe undeva, prin acte, probabil ei circulau de acolo-colo şi viaţa lor luase alte turnùri. Dar birocraţia nu ajungea până la ei şi, dacă ar fi fost să te iei după aparenţe şi după tot ce însemna viaţa lor de zi cu zi, erau exact aceiaşi prizonieri ca şi cu două luni în urmă.

Numai că acum nu mai aparţineau ţarului, ci direct lui Olaru.

Se zvonea că o să fie numit un ofiţer la comandă şi că, pe undeva, prin Moscova sau prin Ekaterinburg, se fac pentru ei nişte trenuri blindate. Alte zvonuri veneau tot prin supraveghetorii ruşi (acum nu li se mai zicea „gardieni”), că, dintre transilvăneni, o parte, cei care fuseseră strânşi repede de prin Ucraina şi de pe Volga, fuseseră deja înarmaţi şi alcătuiau pe Don un important corp expediţionar. Însă ei, imobilizaţi în Siberia de atâtea săptămâni, nu vedeau ce va urma. Îşi dădeau seama că, dacă nu se mişcă până la sfârşitul verii, abia în primăvară or să mai aibă speranţă.

În septembrie, a sosit, în trecere, un tren blindat botezat „Horia”. Scopul era să facă instrucţie şi manevre, dar mai mult le-a fost arătat că există şi că nu tot ce li se spune sunt baliverne. Ofiţer încă nu le fusese numit şi se spunea că vor fi vărsaţi direct în Legiunea Cehă.

Oamenilor le venea deja să termine cu prietenia şi să le declare din nou război ruşilor, pentru prostia şi dezorganizarea şi frigul lor. Care avea să vină.

Octombrie nouăsuteşaptesprezece i-a prins cu un comandant instalat, ceh, într-adevăr, care venise la comandă cu o mică echipă compusă din cehi şi români. Trenurile blindate erau acum trei, toate cu nume româneşti, înarmate cum trebuie, dar dispuse pe undeva spre Volga sau Celeabinsk. Ei, în inima pădurii, ştiau că ţin de al treilea (numit iniţial „Avram Iancu”, mai apoi „Mărăşeşti”) şi de regimentul care se organiza pentru acesta. Dar trenul nu-l văzuseră încă. Nici cu proviziile n-o duceau bine, iar în Siberia vânatul nu e pe cum s-ar crede. Aşa că vânau mai mult cartofi. Operativ, fuseseră puşi sub comanda Legiunii Cehe, dar se considera că sunt trupe distincte, româneşti. Ofiţerul însuşi se considera un fel de supus al regelui, deşi Ferdinand, la Iaşi, abia dacă avea idee despre ce se petrece.

Efectivele fuseseră mărite. Foşti prizonieri fuseseră aduşi din mai multe lagăre şi acum Olaru nu mai era cine ştie ce. Avea peste el un sergent şi un sublocotenent, ambii din Hunedoara şi nu mai îndrăznea să calce în străchini. Dacă vremea şi istoria nu s-ar fi stricat, lucrurile începeau să fie bune.

Ilie a scăpat de corvezi şi a primit o grupă în comandă. O dată, plutonul lui şi altele două au fost trimise la trageri, pe râu în sus două verste. Pe atunci, nu era taciturnul din Constanţa.

Să spunem lucrurile ca să fie spuse. Cu cehii ăştia n-o să ne fie mai bine decât cu ungurii, că şi cehii sunt tot cu craiul. Ce mi-o fi Praga, ce mi-o fi Budapesta, tot palate ale chesarului! – cel care vorbea era Iorga, un caporal din Bistriţa, vărsat de curând.

De parcă ne-a fost mai bine cu Olaru!, spuse Ilie.

Iorga nu-l prinsese pe Olaru în vremea lui de nebuneală, dar îl ştia cum e acum, iar poveştile le auzisede la alţii. Îi dădea dreptate lui Ilie, dar obiecta că nu toţi românii sunt aşa.

Românii sunt nebuni, cum şi ungurii sunt nebuni, cum şi cehii sau ruşii. Orice om poate s-o ia razna dacă e împins într-acolo!, obiecta Ilie. Sau lăsat să se ducă într-acolo.

Mergeau în dezordine pe firul apei, cu tot echipamentul pe ei şi cu raniţele pline. Aveau de toate în ele, mai puţin gloanţe şi de mâncare. Gloanţe aveau câte două de om şi cu astea trebuiau să facă toată tragerea. Provizii n-aveau încă, pentru că noul comandant le promisese din raţia cehilor, dar nu se întâmplase mare lucru. Puţinul care a venit s-a dus, de parcă n-ar fi fost. Mergeau cu ochii prin liziera copacilor, după sălbăticiuni, că şi aia tot tragere ar fi fost.

Tu, de-o pildă, eşti român sadea, îi spunea Ilie lui Iorga. Te-ai născut în sat românesc, ai tăi erau români, prima ta limbă e româna, eşti greco-catolic.

Ortodox, îl întrerupse Iorga.

Ortodox. Cred că nu ştii ca vreunul dintre ai tăi să fi fost altceva decât român. Totuşi, numele tău arată că rutenii îi considerau maghiari pe ăi bătrâni din familia ta. „Iorga” e un nume pe care ruşii vechi îl dădeau ungurilor.

Ilie voia astfel să-i arate că asta cu naţiunile nu e cine ştie ce şi că fiecare e om sau satană la alegerea lui şi la alegerea altora.

Parcă numele contează?, făcu Iorga, care îi recunoştea lui Ilie o erudiţie, dar una inutilă. I se părea chiar că ăsta ştie prea multe şi că, dacă ar mai uita din ele, ar avea de câştigat.

Dacă e să ne luăm după ce nume îţi dau alţii, tu ce ai fi?, adăugă Iorga trăgându-şi nasul sonor. În Siberia, transilvănenii erau răciţi 12 luni pe an. Scuipă alături şi îşi trecu mâneca peste faţă, ca pe un semn grafic al adăvărului spuselor sale.

Se referea că ruşii îl trecuseră în acte Volodea pe Bologa. Îşi pierduse hârtiile când a fost luat prizonier, iar, când l-au dus în lagăr, funcţionarul rus l-a botezat după cum îi suna lui în ureche. Şi din Elie Bologa, cum era trecut de taică-su, la naştere, în actele bisericii, ajunsese Ilie Volodea pe noul livret militar ce-l primise.

Soarele încălzea, cât de cât. Fluieră lung după grupa sa şi le făcu semn să se aşeze. Celelalte grupe se opriră şi ele.

Aşezaţi pe nişte tulpini rupte, caporalii îşi continuau sporovăiala. Un al treilea li se alăturase. Iorga bătu cu pumnul în tulpina pe care stătea.

Adus de apă, zise. Erau la 30-40 de paşi de firul pârâului pe lângă care urcau, pe o ridicătură.

– Nărăvaş râu, spuse noul venit. N-aş vrea să fiu prin preajmă la o viitură!

Linia copacilor era la o sută de paşi mai încolo, indicând până unde se poate întinde râul, când vrea el. Se strânseseră câteva zile frumoase la un loc şi pământul era uscat, cum rar văzuseră prin partea asta de lume. Aici, e ori noroi, ori îngheţ, ori şi una şi alta. Pajiştea pe care stăteau avea o iarbă scurtă şi îngălbenită. Probabil, era ultima zi de toamnă. Ar fi fost bine ca până-n seară să fie la loc în cazarmă.